Fetele de pe Calea Victoriei

În memoria doamnei Nicoleta Toia

Chiar dacă stăm, într-o nesfârşită şi împovărătoare aşteptare, pe Calea Victoriei, destinele noastre sunt ale unor înfrânte. Victoria, pentru noi, n-ar fi decât un oximoron.

Fie, de nu înfrânte, pedepsite suntem, totuşi. În văzul lumii. Întregi. Sau parţiale. Cât mai e, lume, prin acest, odată zis, Mic Paris... Ne văd şi destui străini. În acest hal fără de hal. Ca şi condamnate. Disperate în apăsătoare aşteptare.

Eu una, de cum mă trezesc din somn sau doar din amorţeala de peste noapte, îmi dau seama cu groază că, şi astăzi (şi mâine, şi poimâine...), va fi exact – dar absolut exact-simetric, vă spun, vă asigur! – ca şi ieri (alaltăieri, ani şi ani îndărăt...). Mai să ajungem ca bătrânele neputincioase care îşi invocă isprăvirea. „Doamne, unde-o fi să fie moartea aia să mă ia şi pe mine odată?... Decât atare viaţă, mai bine...”

Astfel că, în eternă neschimbare de situaţie, iată-ne, două, pereche, ambele-amabile, stând sub frontonul nesuferit al casei ce ne este menită, pe strada – ba nu, în cazul nostru este vorba de: Ca-le! pe Calea Victoriei – casă situată la zece paşi, pe stânga, de strada General Manu. Sau – pe dreapta, dacă te uiţi din partea opusă a Căii Victoriei. Mai că la colţ cu aceasta. Intersecţie – General Manu! Victorie şi General! – se potriveşte, nu? Dar cum se potriveşte să ţii, în văzul lumii, două femei împovărate,  lângă această intersecţie combativ-jubilativă – victorie şi general, general şi victorie? (Ah, câte doamne şi câţi domni înfrânţi poartă numele de Victoria şi Victor...)

Destine la nici o cale, cum se spunea mai des (astăzi – mai rar) în timpurile din care ne tragem... Din timpurile când ne pomenirăm pe Calea Victoriei, unde ni-i din cale-afară de împovărător să ne ducem veacul, veacurile...

Ce mai calea-valea, pentru noi e foarte trist în Calea Victoriei. Barem nici nu e cel mai frecventat segment al ei. N-o să vedeţi prea multă lume pe aici. Prin aceste locuri cam nu are cine pune ţara la cale.

Calea Victoriei – intersecţie – strada General Manu... Dar oare amazoanele aveau şi ele generali?... Ghenerărese, cum ar fi zis Chiriţoaia... (Făcând-o de oaie...) Sau diadohi, ca Alexandru Macedon...  Uite, câte îţi mai pot trece prin cap, cât tot stai şi stai şi aştepţi, aştepţi... Te mai deştepţi, cum ar veni. Dar – la ce bun? Cui îi pasă? Tot aici rămânem, pedepsite, sub nesuferitul fronton al acestei clădiri „de epocă”.

În cea „de aur”, epoca, tot aici ne aflam. Nu, nu deranjam autorităţile. În orice caz, nu s-au luat de noi. Şi – păcat că nu s-au luat. Poate că ne mai diversificau existenţa, mai schimbau ceva în destinul nostru... O epocă în care, declarat, răspicat, femeia e sută la sută egala bărbatului. De aia am şi rămas aici, la grea corvoadă.

Unde mai pui că, de atâta vreme cât ne aflăm cot la cot, ne-am plictisit grozav una de alta! Nu mai avem ce ne spune, mutual, cum s-ar zice neologistic. Adică – reciproc – ioc! – schimb de impresii. Tăcem, privindu-ne chiorâş pe sub sprâncenele îngrelate de praful străzii. General Manu. Şi cel al celebrisimei Căi a Victoriei. Atât de obosită pe aici, prin părţile noastre. Sau, poate, aşa ni se pare doar nouă, obositelor, la rândul nostru... Pe când calea e cu adevărat victorioasă – ce ziceţi? – triumfală, simbolică, emblematică... şi mai cum? (Deschideţi DEX-ul şi mai contribuiţi şi domniile voastre la epitetizarea Bucureştiului, acest Mic Paris, ceea ce, însă, nu înseamnă că Parisul ar fi un Mare Bucureşti...)

De altfel, din câte auzim, domnilor, nu vi se dă limba să ne numiţi şi pe noi: doamne. Auzii un străin spunându-i unui băştinaş (bucureştean prin adopţie, venit de undeva din Bărăgan): „Ce este aici la doi femei?” Nu vă mai reproducem răspunsul... Sau, să vi-l spunem, totuşi?... Unul obişnuit: „Fofoloanca  mă-sii ştie ce o fi...” „Aha...” se dumeri musafirul transcontinental.

În genere, nu prea suntem alintate cu prea multă atenţie. Uneori – nici pic chiar. Doar aşa, din când în când, câte vreun pruncuţ arată din cărucior cu mânuţa spre noi, strigând bucuros: „Ţaţa, ţaţa!” Furmos, adică. Frumos?...

Odată, amica îmi spuse că, parcă, ar fi văzut că în direcţia noastră şi-ar fi aruncat privirea prim-ministrul. Eu una nu cred... Prea era mare viteza „BMW”-ului său escortat de alte vehicule – şi ele negre, cu girofa­ruri agitate. Când goneau dinspre Casa Guvernului spre Palatul Parlamentului sau, poate, – spre Cotroceni, la întâlnirea cu legislatorii sau la o nouă ceartă cu preşedintele ţării. De regulă, când se întâmplă atare evenimente cu girofaruri clocotinde de lumină sălbatică, la intersecţia Calea Victoriei–strada General Manu se postează un agent de circulaţie care, însă, nu ne acordă pic de atenţie. „Noly vnimanie!” – „Zero atenţie!”, vorba ruşilor. Pentru că, deja, aceştia sunt suficient de mulţi şi prin Bucureşti... De când cu Lukoilul, Gazpromul, dansatoarele de cabaret... Agentul face semne disperate, cu bastonul zebrat, să oprească circulaţia, să treacă şeful, pe când noi, zgribulite, disperate, încovoiate, rămânem, cum am fost, – uitate, ale nimănui!

Uneori, ne zicem că s-ar putea interesa de noi careva din bogătanii ce obişnuiesc a intra la cazinoul din Casa Vernescu, cea arendată de Uniunea Scriitorilor etcetera... Dar de unde?! Ăştia vin cam pe întuneric, pleacă spre zori, obosiţi, vlăguiţi, unii din ei – disperaţi! – semn că au pierdut totul sau aproape totul la ruleta diavolului... Din partea lor să te aştepţi la atenţie, înţelegere, compasiune?... Să fim serioşi...

Bineînţeles, ştiţi şi dumneavoastră, peste drum de Casa Vernescu se află bustul lui Nichita Stănescu... Da, poetul cu versurile alea... cum să le numim?... – nu ştim cum, astfel că mai bine vi le reproducem par coeur, cum zice francezul: „Spune-mi, dacă te-aş prinde într‑o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teama să nu-mi striveşti sărutul?...” Noi, strivitele de destin, luăm foarte în serios-dureros astfel de vorbe...

Odată, din partea opusă a Căii Victoriei, mi se păru că ne privesc cu oarece interes Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Sau, nu este exclus, şi Mircea Cărtărescu. Eu nu-i cunosc prea bine la înfăţişare, aş fi putut confunda ceva... În orice caz, bărbaţii ne priveau, făceau oarece gesturi „descriptive” şi îşi spuneau unul altuia cine ştie ce impresii. Ba nu, nu impresii, ci – idei; mai mult idei decât impresii; precum se întâmplă în cazul filozofilor... Însă interesul lor pentru noi nu dură mult, curând dânşii făcând stânga-mprejur şi intrând în Casa Enescu....

În ce priveşte colega mea de chin-destin, ea pare a-mi fi soră, nu alta! Ca şi geamănă. Am fi nişte... dioscure... De ce s-ar vorbi doar de dioscuri, nu şi de dioscure?... Numai că, la caracter, trebuie să vă spun, nu ne prea potrivim. Ceva mai înainte sau, mai bine zis, acum câteva decenii, ea era veselă din fire, precum foarte multe tinere din interbelic. Mi se părea o optimistă incurabilă! În naivitatea ei, încerca să mă convingă că viaţa ar fi frumoasă, lumea – politicoasă, generoasă, că...

Eu însă prinsei mai devreme a bănui contrariul, numai că nu încercai să o conving de adevărata stare de lucruri. Ştiam că va ajunge ea însăşi la concluziile ce porniră a mă măcina pe mine. Din ziua în care începu a se lăsa tot mai mult pradă tăcerii, fără a-şi mai demonstra optimismul, prin veselie fără motiv, înţelesei că deja pricepu ce şi cum... Tăcea. Nu era bosumflată. Ci îngândurată. Şi, parcă, tot mai încovoiată de umeri. Uneori, plânge încetişor... Mai ales când burniţează, toamna... Iar noi suntem aproape goale... Sau, înveşmântate foarte sumar...

Şi cărui tip i-a dat prin cap să pună femeile la muncă supraomenească? Nu, nu suntem feministe, emancipate, însă nici să suportăm o atare nedreptate nu ne mai stă în puteri... Ăla, însă, care ne aduse aici, acţionă şi el în baza stupidului principiu cu „răspândirea frumuseţii în mase”. E adevărat că, la timpul nostru (fosta-i lele când ai fost!), eram frumoase. Ne plăcea să repetăm fraza aia a unui rus că, chipurile, frumuseţea va salva lumea. Pe dracu’! Frumuseţea va salva lumea, dacă lumea va salva frumuseţea! – iată ce-i pot spune eu, peste ani, rusului. Bineînţeles, răspunsul reiese din situaţia noastră: împovărate, obosite, plictisite de cotidian... Ajunse, mai că, la stereotipie. În sensul cel mai grav – ca simptom al unor boli mentale, constând în repetarea automată de către suferinzi a aceloraşi cuvinte sau aceloraşi gesturi.

Pentru noi e şi mai grav, probabil. Deoarece deja nu mai repetăm nici un cuvânt, nici un gest. Stăm, tâmpe, mute, înţepenite, împovărate, sub blestematul fronton, de pe care se coşcoveşte, desprinzându-se, tencuiala, depunându-ni-se pe rotunjimea sânilor. Ademenitori, cândva. Azi?... Ce să mai vorbim...

Barem să ne fi fost hărăzit a sta undeva în marele, adevăratul Paris, pe celebrisima stradă Pigalle, să zicem, unde e mult mai multă mişcare (...în diversitate, şi diversitate – în mişcare), unde e mai multă lume, ai ce vedea, comenta, iubi, repudia... Pe când aici, pe Calea Victoriei, noi nu suntem decât două învinse...

De disperare, înde noi, eu şi colega-mi întru nenorocire, ajungem a ne şopti, visător, despre... – despre ce credeţi? – despre o eventuală... implozie! Da, da, să explodeze, la mama dracului, cineva, prin implozie, această clădire sub frontonul căreia suntem obligate să stăm exploatate, împovărate, umilite, uitate, nebăgate în seamă... Să arunce... – nu, nu în aer, ci – în propriul ei interior – această casă nesuferită ce ne are de sclave, de roabe... Să fie ea însăşi cărată cu roabele... de moloz, tărăboanţele... Uite, de atâta plictis, deznădejde şi neieşire din situaţie,  ajungem şi noi la jocuri lingvistice, ca fiecare fiinţă necăjită din ţara aceasta, din capitala aceasta vorbăreaţă...

Sau, de nu explozie-implozie, să vină odată aici, în Calea Victoriei, edilul şef al Micului Paris, găsind cu cale să hotărască în sfârşit: „Barem la o sută de ani împliniţi, acestei clădiri ar trebui să i se facă o reparaţie capitală. Iar cariatidele să fie scoase definitiv... La pensie cu ele!... Gata, şi-au făcut datoria. Cale bună la muzeul arhitecturii, să se odihnească.”

Asta, cu gândul şi şansa că, precum s-a fundat muzeul satului, va fi pus la cale şi un muzeu al oraşului... Aţi putea să veniţi acolo să ne vedeţi... Iar aici, „La casa cu doi femei vizavi de casa cu doi lei”, cum scria oarece neromân get-beget de la Paris, trimiţând o scrisoare în Bucureştiul nostru (drag?), cine ştie ce aţi putea vedea în loc...