Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar (IV)(R.S.S.M. 1956-1963)

Elaborată cu meticulozitate diabolică şi cu egală perfidie de care era în stare odiosul sistem totalitar comunist, ofensiva împotriva conştiinţei naţionale a românilor de la est de Prut a fost, evident, pusă la cale în hrubele kaghebiste ale Moscovei, dar aşa, ca şi cum ea ar fi un fenomen obişnuit, în firea lucrurilor de toate zilele. La fel cum în 1949, când au loc marile deportări ale ţăranilor, intelectualilor şi reprezentan­ţilor clerului în Siberia era pusă la cale cu cea mai mare neruşinare o aşa-zisă săptămână a cântecului şi dansului moldovenesc în capitala imperiului ruso-sovietic, tot aşa şi în aceşti ani, când graţie unei oarecare liberalizări a climatului social-cultural a început un viu şi susţinut proces de revenire la matca spiritualităţii neamului, regimul de ocupaţie a programat cu scopuri diversioniste o decadă a literaturii şi artei moldoveneşti în aceeaşi, bineînţeles, Moscovă. Ne-o demonstrează documentele: "Ordinul ministrului culturii al U.R.S.S." din 14 februarie 1958, Moscova, "Cu privire la decada literaturii şi artei R.S.S.M.". Conform deciziei Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. din 22 ianuarie 1958 cu nr. 90 se acordă Consiliului de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti permisiunea de a desfăşura la Moscova, în cea de-a doua jumătate a anului 1958, decada literaturii şi artei R.S.S. Moldoveneşti. "Ordon: 1) Ministerului Culturii al R.S.S. Moldoveneşti (tov. Lazarev)... 2) Secţiei teatre etc. ... Ministrul culturii al U.R.S.S. N. Mihailov"¹. Or, această diversiune ideologică cu vădit caracter antinaţional, antiromânesc poate fi asemuită cu o perdea de fum, în spatele căreia aveau să fie desfăşurate diverse acţiuni ale conducerii de partid îndreptate împotriva renaşterii spiritului naţional: subminarea relaţiilor cu fraţii de peste Prut; zădărnicirea procesu­lui de readucere în actualitate a marilor valori literare şi culturale din trecut; paraliza­rea eforturilor intelectualităţii în vederea restabilirii normelor literare ale limbii române (cu caractere ruseşti); epurarea ziaristicii de elemente şi persoane indezira­bile, rebele; anihilarea puternicelor ecouri în conştiinţa populaţiei a rebeliunilor ce au loc în legătură cu închiderea şi lichidarea prin forţă a mănăstirilor şi bisericilor. Fapt care vine să ni-l demonstreze fără pic de dubiu amănuntul, că acea "mare sărbătoare" a tot fost amânată ca fiind insuficient pregătită şi s-a produs cu o întârziere de doi ani de zile, după ce avusese loc faimoasa plenară şi alte acţiuni ideologice de o intensă spălare a creierilor. Între timp, la modul strict eşalonat, conform metodelor arhicunos­cute ale maşinăriei ideologice a regimului comunist, se efectua acumularea de "fapte şi materiale compromiţătoare" împotriva acelora ce urmau a fi trecuţi printre roţile dinţate ale "reeducării disciplinare".

Pe lângă presa de partid oficialităţile au pus în mişcare şi organisme administrative, cum era Ministerul Culturii, cu atât mai mult că starea tensionată dintre acesta şi conducerea Uniunii Scriitorilor atinsese cota unui conflict deschis. Ministrul Culturii de atunci, numitul deja A. Lazarev, în prima perioadă a procesului de revenire la valorile literare şi culturale din trecut, adică timp de vreun an şi jumătate, a activat în consens cu intelectualitatea naţională contribuind la instituirea în grădina publică a Chişinăului a unei Alei a scriitorilor clasici, chiar dacă aceasta se limita la cei originari din Moldova; ba mai mult, prin intermediul lui s-a făcut la forurile superioare un demers de a fi marcată aniversarea a şase secole de la întemeierea Ţării Moldovei, însoţit desigur şi de un alt demers: de a organiza sărbătorirea a 150 de ani de la alipirea Basarabiei la Rusia. Gesturile acestea însă nu au căzut pe placul mai marilor zilei, care, bineînţeles, îşi dădeau seama că a marca o atare dată ar fi un bun prilej de a sărbători şi cei 100 de ani de la formarea Statului naţional român, astfel că au păstrat o lungă tăcere, pentru ca, în cele din urmă, după consultările de rigoare cu specialiştii istorici de teapa lui Mohov, să decidă că singura şi adevărata dată istorică pentru fericitul popor sovietic moldovenesc este ziua (de neagră pomină) 28 iunie². Iar cum kaghebeul moscovit urzise să-şi pună în funcţiune planul de editare a unei serii de cărţi de cea mai joasă speţă, dar cu pronunţat conţinut antiromânesc, ordonă prin canalele sale Ministerului Culturii să cheme la ascultare pe scriitorii rebeli. Astfel, la directiva C.C. al P.C.M. este pusă la cale pe 11 mai 1959 o discuţie asupra manuscrisului amintitului Iu. Colesnicov "Sub pajura regală". Iată în ce mod îşi expunea revolta ministrul Culturii care a prezidat acea discuţie "colegială" în raportul său din 26 mai adresat primului secretar al C.C. al P.C.M., tov. Serdiuc Z.T.: "...Avem ferma convin­gere că conducerea Uniunii Scriitorilor... în problema editării unui sau altui manus­cris... procedează conform simpatiilor sau antipatiilor personale faţă de autor, iar nu ţinând seama de interesele statului... Unii tovarăşi din conducerea U.S. din Moldova se ţin de părerea că opere importante ale literaturii moldoveneşti pot fi create doar de către ei, scriitori de vază, cât despre alţii, cu atât mai mult dacă autorii locuiesc în afara hotarelor R.S.S.M., apoi aceştia, chipurile, nu sunt în stare de aşa ceva... De exemplu, nici într-un fel nu poate fi explicată atitudinea de evidentă desconsiderare manifestată de către t.t. A. Lupan, G. Meniuc şi alţii faţă de scriitorii t.t. Iu. Colesnicov, A. Luchianov, Carpatov şi alţii... Când pe 11 mai anul 1959 ministrul Culturii al R.S.S.M. ... a convocat o consfătuire... pentru a lua în discuţie cartea lui Iu. Colesnicov... atunci t.t. A. Lupan şi G. Meniuc, imediat după primele observaţii critice făcute în adresa lor..., au părăsit în mod demonstrativ consfătuirea... Raportându-vă cele de mai sus, Minis­terul Culturii al R.S.S. Moldoveneşti consideră că unii tovarăşi din conducerea U.S. din Moldova au depăşit orice limită, că o atare tendinţă subiectiv-egoistă a unor scriitori din Moldova creează în mod artificial obstacole în calea dezvoltării literaturii moldo­veneşti, dezorientează pe alţi scriitori, pe lucrători ai editurii ş.a.m.d.... Ministerul Culturii roagă biroul C.C. al P.C. al Moldovei să cheme la C.C. al P.C. al Moldovei conducerea Ministerului Culturii şi conducerea U.S. din Moldova, unde să fie analizată situaţia ce s-a creat şi să fie date directivele corespunzătoare. Anexă: Procesul verbal al consfătuirii...”³.

Vom adăuga că discuţia s-a desfăşurat conform unui scenariu dinainte regizat cu participarea unui mare grup de aşa-zişi comunişti ilegalişti de pe timpul Basarabiei "ocupate de români", printre care şi persoane sosite special de la Moscova. A fost propriu-zis avanpremiera viitoarei plenare şi a activurilor ideologice republicane ce au urmat, de aceea considerăm că nu ar fi de prisos a mai cita câteva pasaje atât din acel proces-verbal, cât şi din alte documente ce se păstrează în respectivul dosar: "Noi nu mai putem fi prezenţi aici pentru că aceasta nu este o discutare a unei cărţi, ci o adunătură de rataţi, de indivizi care n-au nimic în comun cu literatura..." (A. Lupan); Meniuc s-a ridicat... aruncând în faţa celor prezenţi cuvintele: "Asta-i porcărie"; iar Bucov, care a recomandat cu de la sine putere manuscrisul şi avea să fie ulterior unul din acuzatorii cei mai vehemenţi, a susţinut cu tot tupeul: "Cartea există"...

Cu toate avertismentele ce li se făceau fie într-o formă voalată sau directă de către organele de resort prin diverse şi multiple pârghii ale maşinăriei totalitare, dar şi prin persoane de-a dreptul compromise sau vândute acesteia, intelectualitatea ce şi-a păstrat adevăratul spirit naţional, oamenii de bună credinţă dar şi de autentic curaj civic au continuat să opună rezistenţă forţelor de deznaţionalizare şi rusificare. Bineînţeles, prin intermediul cuvântului, atât al celui rostit, dar mai cu seamă al cuvântului scris care avea şansa să ajungă la masele largi de cititori mulţumită faptului că în fruntea câtorva publicaţii se aflau (deocamdată) scriitori cu vederi largi, demo­cratice, care ţineau să-şi apere convingerile. De remarcat că, în aceşti câţiva ani de relativă liberalizare a climatului social-cultural şi a intensei difuzări în fosta R.S.S.M. a presei şi cărţii din Ţară, s-a produs un viu proces de activizare a forţelor de creaţie în mediile de intelectuali, în primul rând a scriitorilor, şi dintre aceştia a celor tineri. Netributari concepţiilor dogmatice ale ideologiei dominante, ei au avut în­drăzneala să spună lucrurilor pe nume, demascând minciunile promovate de regimul ruso-sovietic de ocupaţie. Dintre autorii începători se evidenţiau câţiva chemaţi de destin pentru a reabilita numele de scriitor naţional, militând cu toată pasiunea şi curajul tinereţii pentru demnitate umană, pentru dreptate şi adevăr. Îl vom numi aci pe poetul Petru Cărare, care, la numai 20 de ani şi ceva, a demonstrat prin ceea ce a scris în acele împrejurări o adevărată maturitate de scriitor şi cetăţean. Într-unul din poemele sale prezentat la editură şi respins de faimoşii recenzenţi interni, publicat mai târziu, dar circulând în copii manuscrise, tânărul autor, sub forma unei scrisori trimise din capitală mamei din sat, descria cu mult umor situaţia şi traiul său de înstrăinat în mediul marelui oraş plin de venetici. Nu ştia cum ar hălădui el unul, iar nu încă să întemeieze o familie ca s-o bucure pe bătrâna mamă cu nepoţi. Cităm câteva fragmente din Scrisoare mamei: “Mi-i sărac serviciu-n fapte,/ Ce să-ţi spun? Mă port modern:/ Vin la nouă, plec la şapte/ Şi-s cu grad de subaltern./ N-am să caut pete-n soare,/ Dar spun drept-ca jurnalist,/ Nu că n-am nici o valoare,/ Pur şi simplu nu exist,/ Nu am drept să scocior tină/ Şi să nasc idee nouă,/ Pot să critic o găină,/ Când aceasta nu se ouă./Tipi destui în capitală/Ne tot strâmbă vechiul grai;/ De prin hăuri dau năvală/ Straturi verzi de mucegai./ M-am mutat la altă gazdă,/ În Buicani, la o băbuţă,/ Şi mă lupt s-o dau la brazdă,/Însă dânsa nu mă cruţă:/Pentru nişte geamuri chioare/ Şi un pat ca o covată/Îi plătesc două sutare- /Peste-un sfert din leafa toată./Alţii vin de nu ştiu unde/ Şi te miri de cum răzbat,/ Dar primesc în trei secunde/Locuinţe de la stat./... Iară mie dacă-mi vine/ Un prieten de la ţară/ Eu îl culc în pat la mine/ Şi mă duc să dorm la gară...” “În bodega cea beteagă/ Singurel credeam să fiu,/ Când colo - o lume întreagă/ S-a-ntărtat şi bea rachiu./ Răsunau în lanţ de tusă/ Ba regrete, ba proteste,/ Ba comenzi în limba rusă:/ “Daite nam eşcio po dvesti!”/ La mai mult n-aş mai pretinde - / Să mai scap de suferinţi./ Cât rachiu la noi se vinde/ Şi se bea scrâşnind din dinţi...”⁴.

Am avut ocazia să fiu coleg de redacţie la revista de satiră şi umor "Chipăruş" timp de un an şi ceva cu tânărul pe atunci poet Cărare, înzestrat cu harul satirei, de o vervă rară în expresie, alături de alţi scriitori şi ziarişti, artişti plastici care participau cu desene, caricaturi vizând problemele cele mai actuale. Cum era o publicaţie de curând înfiinţată, copil al acelor ani de destindere şi relativă descătuşare a gândirii şi scrisului, redactorul ei, poetul Petru Zadnipru, a reuşit să adune un mănunchi de condeie ascuţite, oameni de cultură dar şi de curaj, făcând dintr-o revistă de numai câteva foi un periodic dintre cele mai citite.

Eu, care fusesem catapultat din mediile aşa-zisei ştiinţe filologice moldoveneşti pentru cutezanţa de a mă ocupa de creaţia unui scriitor care nu făcea parte dintre cei oficial admişi (Liviu Rebreanu), graţie bunăvoinţei numitului redactor care îmi era şi coleg de universitate, am fost angajat la redacţie, unde mi-am făcut datoria după cum m-am priceput, dar n-a durat mult timp, deoarece se adunau nori negri... Având conturile mele cu încuiata ştiinţă filologică de la Chişinău care promova tot mai mult, mai cu zel şi mai absurd, în presă şi în toate ce făcea, la indicaţiile oficialităţilor, faimoasa şi criminala diver­siune ideologică a izolării spirituale, adică a moldovenis­mului, am încercat să dau o replică pseudosavanţilor care trudeau în sudoarea frunţii. Am schiţat un "studiu critic" (o parodie), pe care l-am intitulat emfatic Unele consideraţii asupra unor consideraţii de critică şi istorie literară, din care voi aduce câteva alineate spre exemplificare: "Se ştie că literatura este o parte componentă a culturii noastre şi că noi, în vremea noastră, acordăm o mare însemnătate (impor­tanţă) culturii. Prin urmare, noi acordăm de asemenea o mare importanţă literaturii, pentru că literatura, după cum ştim, este o parte componentă (alcătuitoare) a culturii şi noi, după cum am mai spus mai sus, acordăm o mare importanţă acesteia din urmă în mişcarea noastră înainte. Fiind foarte limitaţi (mărginiţi) de spaţiu (loc) şi de celelalte... o să spunem numai că în ultimii ani la noi au fost editaţi un număr mare de scriitori, care n-au fost editaţi la noi mai înainte. Şi asta datorită faptului că problemele literaturii au o foarte mare importanţă şi noi acordăm lor aceasta din urmă..." După introducere enumeram în stil umoristic autorii apăruţi, cu anumite detalii, nuanţe şi specificări, pentru ca la un moment dat să spun ceea ce mă durea mai mult: "...Zamfir Arbore (Rali), care a fost mare narodnic şi a fugit din Rusia în România (apropo, a fugit şi Bogdan Petrovici Haşdeu şi Gherea-Dobrogeanu-Katz, de atâta că ohranca ţaristă a vrut să-i împuşte cu puşca şi să-i pună la închisoare)... S-a editat chiar şi Caragiale, care cu toate că n-a fost în Basarabia, dar a fost în Moldova şi care, totuşi, se citeşte la noi şi este binevenit; s-a editat şi Coşbuc, care a fost ardelean, cu părere de rău, dar a scris, din păcate, tare moldoveneşte şi se aude cântându-se pe la noi la ţară şi chiar la radio!... Dar tocmai din cauza asta nu s-a editat Vlahuţă, care deşi a fost şi el poet, n-a călcat nici o dată prin Basarabia (Cum a putut el să scrie “România pitorească”?)..." În concluzie, menţionam pe acelaşi ton: ,,...În aceste studii şi monografii sunt unele locuri şi unele idei, care ne fac să rostim şi noi unele consideraţii asupra acestor consideraţii, cu care în anumite privinţe nu suntem de acord aproape deloc ori, mai pe scurt, aproximativ, din cauză că suntem în anumit sens limitaţi (mărginiţi)". Şi semnam cu pseudonimul "Candidat în ştiinţe filologice O. Hodorogenco”⁵.

În acelaşi număr al aceleiaşi publicaţii, care s-a dovedit ultimul tirajat oarecum în pofida cenzurii, mai figurau şi alte materiale care conţineau aluzii la adresa politicii de rusificare a limbii româneşti, de izolare forţată, metodică, planificată a literaturii şi culturii din teritoriile rupte de la matca spirituală a neamului. Cele două materiale, aparţinând unor autori tineri, nu ar fi provocat o prea mare bătaie de cap marilor ideologi ai vremii şi e posibil că aceştia s-ar fi limitat a-i concedia din serviciu, cum au procedat oficialităţile de atâtea ori. Ele veneau să apară însă tocmai într-un moment când avea loc colectarea de capete de acuzare pentru viitoarea răfuială programată cu mult timp în urmă şi tot amânată pentru a fi desfăşurată cu maximum de efect. Acum, în perspectiva anilor ce s-au scurs, scenariile lucrate şi realizate de regimul totalitar apar extrem de clare în toată goliciunea şi mârşăvia lor. Pe de altă parte, există semne ce dovedesc că mult deasupra forţelor negre, distructive, stau forţele binelui, ale luminii, ale adevărului, care nu cedează celor dintâi fără luptă. Astfel, cum s-ar explica faptul, care nu poate fi o simplă coincidenţă, că în aceeaşi lună august, când apare micul pamflet al autorului acestor rânduri, tot în numărul din acea lună al revistei Nistru este publicată memorabila replică a profesorului Vasile Coroban unui pretins savant care se deda la violente, abjecte atacuri la adresa poporului român, a literaturii, culturii şi spiritualităţii lui. Şi tot în aceeaşi lună, august, în ciuda opreliştilor regimului, un grup de tineri scriitori au cinstit memoria marilor noştri înaintaşi, demonstrând că spiritul românismului este viu, trăieşte. Trăieşte şi luptă...

Note:

1. Arhiva mişcărilor social-politice a Republicii Moldova, Fond 51, inv. 18, dosar 245.

2. Ibidem, Fond 51, inv. 18, dosar 243.

3. Ibidem, inv. 19, dosar 282.

4. Petru Cărare, Săgeţi, carul cu proşti şi alte poeme, Chişinău, „Literatura artistică”, 1999, pp. 293-295.

5. Chipăruş, nr. 8, 1959.

1