Lucrurile

Mama se hotărî, cu strângere de inimă, să vândă casa părintească pe care o moştenise după moartea bunicilor, tata împrumută, după tratative epuizante, o sumă de bani fabuloasă de la cunoştinţele sale, şi părinţii au obţinut – în vara anului 1967 – un apartament comandat într-un bloc ce tocmai fusese dat în folosinţă în sectorul Rîşcanovca. Plătiseră doar jumătate din preţul apartamentului, suma rămasă trebuia achitată în decurs de zece ani, ceea ce îi obliga să se întindă la o muncă sisifică, dar, cu toate acestea, erau fericiţi. Nu erau membri de partid, funcţionari, scriitori ai poporului şi nici ingineri calificaţi din Novosibirsk sau Omsk pentru a avea certitudinea că li se va da vreodată gratis o locuinţă. Ştiau că – prin forţa împrejurărilor – puteau răzbi doar bizuindu-se pe propria perseverenţă.

În primele luni, câtă vreme au dormit pe un pat pliant rablagit, în mijlocul camerei pustii îmbibate de mirosul varului, li s-a părut chiar că apartamentul e spaţios. Îndoiala începu să-i roadă din ziua în care şi-au adus calabalâcul. Pe o suprafaţă de patruzeci şi unu de metri pătraţi în total, pe care au verificat-o de nenumărate ori, apartamentul lor se compunea dintr-un antreu foarte mic, o bucătărie strâmtă, un dormitor de dimensiuni mijlocii, o încăpere bună la toate – sală de şedere, odaie de musafiri – şi dintr-un balcon ce va deveni peste ani o extensiune mucegăioasă a bibliotecii. Treptat, frigiderul, televizorul, paturile, scaunele, fotoliile, dulapurile, noptierele şi servanta – luate mai toate pe credit – au limitat considerabil spaţiul liber, stingherindu-le mişcările. Adevărul pe care la început nu voiau să-l recunoască – acela că apartamentul comandat era maximumul pe care-l puteau realiza, că nu vor reuşi niciodată să se mute într-unul cu adevărat spaţios – îi transforma iremediabil în captivi ai unui ritual inutil şi obositor. Cel puţin o dată în trei luni mutau mobilele, încercând să identifice aşezarea perfectă prin care să recupereze doi-trei metri pătraţi vitali. Polemizau îndelung dacă trebuie sau nu să aşeze dulapul în locul patului şi să mute patul în locul noptierei pe care se cocoţase televizorul cu imagine proastă, însoţeau vorbele cu gesturi energice şi chiar se certau uneori. Au dărâmat un perete subţire, au mutat frigiderul în antreu, au încercat să facă din balcon o cameră mică, instalând un calorifer suplimentar. În cele din urmă, constatau cu amărăciune că cei patruzeci şi unu de metri pătraţi nu se lărgiseră o iotă. Trebuiau să cumpere mobile, era o dorinţă neostoită, firească, dar riscau să se pomenească într-o bună zi într-o colivie sufocantă. Lipsa de spaţiu ajunsese tiranică după ce baba Sanea se stabili la ei. De curând pensionată, sora mai mare a mamei rămase pe drumuri după moartea soţului cu care nu avusese copii. Rudele defunctului au dat-o afară din casă, strigând în gura mare că baba Sanea vrea să obţină prin mijloace frauduloase bunuri străine. Se conformă nu pentru că era o escroacă, ci pentru că îşi iubise într-adevăr soţul. Valurile vieţii n-au înrăit-o şi n-au descurajat-o, nu i-au spulberat, în mod surprinzător, liniştea sufletească. Singurul lucru cu care venise era o icoană ce-l exasperă pe pionierul Iulian. Băiatul se puse în cruciş şi în curmeziş, invocă manualele care înfierau religia, lăcrimă şi spuse, suspinând greu, că refuză să mănânce atâta timp cât instrumentul burgheziei mondiale nu este aruncat la tomberon. „Tacă-ţi gura, mucosule! Nu e casa ta ca să iei decizii!” răcni tata arătându-i pumnul şi obligându-l să-şi facă lecţiile, adică să citească chiar manualele care alimentau ateismul copilului. Simţindu-se vinovată de faptul că şedea pe capul lor, baba Sanea îşi luă angajamentul să le plătească lumina, gazele şi telefonul din pensia ei. Mama şi tata au ridicat din umeri, dar situaţia în care se aflau îi obliga să accepte ajutorul. Mai mult decât atât, baba Sanea – cu care Iulian împărţea acum odaia mică – se apucă să cutreiere parcurile şi pădurea tânără dintre Rîşcanovca şi Poşta Veche (pe care tranziţia o va transforma ulterior în gunoişte neautorizată şi fief al narcomanilor) ca să adune tot felul de sticle ce apăreau acolo ca ciupercile după ploaie. Aduna cu râvnă, uneori până când se însera, sticle de chefir, de lapte, de apă minerală şi, fireşte, sticle de vodcă şi de vin al căror număr era covârşitor. O cunoşteau toţi măturătorii. Câştiga săptămânal vreo zece ruble de pe urma acestei îndeletniciri, bani cu care îi cumpăra lui Iulian îngheţată cu fructe glasate, bomboane „Snejok”, fulgi din porumb şi limonadă „Buratino”. Uneori, mama îi sugera că pătlăgelele vinete şi roşiile sunt mai folositoare pentru copil decât dulciurile, alteori, tata o îndemna pe ascuns să cumpere vodcă sau coniac. Se chercheleau, de obicei, când mama pleca la piaţa din Străşeni să-şi vândă bluziţele împletite din mohair. Gârbovită de sacoşele cu alimente, mama se întorcea târziu şi îi lua la rost. Se luau la sfadă. Tata striga că munceşte ca un sclav la uzină şi că mama îi caută nod în papură. Baba Sanea spunea că tata nu are nici o vină pentru că ea a vrut să-şi cinstească cumnatul. Sleit de insomnie, Iulian punea la îndoială nevinovăţia tatălui care-i arunca priviri tăioase. Noaptea, micul apartament comandat se umplea de sforăitul infernal al tatălui şi de bolboroseala babei Sanea ce făceau şi mai insuportabil gândul despre moarte care-l frământa deja pe pionierul reflexiv. Iulian devenise taciturn şi meditativ din ziua în care mama ieşi din spital şi se întoarse acasă fără frăţiorul mult aşteptat. Înţelese totul îndată ce o revăzu: suptă şi amărâtă, încurca vorba ca şi cum ar fi fost o străină. „Am cântărit împreună cu taică-tău… ne-ar fi greu dacă ai avea acum un frăţior, dar îl vei avea peste vreo doi-trei ani…” îi spuse mama, frământându-şi mâinile. Cuvintele acelea l-au fript la inimă. Felul în care mama le pronunţase îl convinsese că nu va avea un frate sau o soră niciodată, că va fi singur toată viaţa. Într-o noapte albă îi încolţi în minte un gând şi mai înspăimântător: reieşea că n-ar fi existat nici el însuşi, dacă nu se năştea înaintea frăţiorului său sortit pieirii. Era viu doar pentru că era primul. Iar faptul că era primul ţinea de hazard şi nu putuse fi plănuit nici chiar de secretarul general al PCUS. Exista, prin urmare, o realitate independentă de voinţa noastră ce zdruncina simţitor încrederea într-un viitor luminos-previzibil.

Zi şi noapte se gândeau cum să facă avere. Constatau cu nedumerire că farmacista Vera Nikanorovna, o văduvă sărmană din blocul vecin, făcuse rost de o maşină de spălat rufe. Ei nu-şi permiteau să acopere cu tapete pereţii, darămite să cumpere o maşină de spălat rufe. Mâinile mamei erau mereu rănite, zbârcite. Au reuşit să-şi procure, ce‑i drept, un aspirator ce urla ca o sirenă în fiecare duminică, apoi, pe parcursul unui deceniu, două covoare persane, un televizor a cărui reparaţie se perpetua an de an, un frigider, un pick-up, trei vaze de cristal, un aragaz şi o canapea. Au strâns cureaua şi şi‑au pus parchet. Şi-au faianţat bucătărioara, nu şi baia pentru care n-au mai găsit bani. Procurarea unui lucru era o mică izbândă într-un război a cărui durată egala o viaţă de om.

SCRIITOAREA A.L.: Satul Baurci are trei şcoli, creşe, grădiniţe, spital, maternitate, magazin de mărfuri industriale şi o librărie. Anul trecut, colhoznicii de aici au cumpărat 180 de frigidere. În rând după maşini stau 108 oameni. Nu mai vorbesc de casele noi, frumoase şi încăpătoare, pe care şi le construiesc ei. “Ne ajută mult statul” – fraza aceasta am auzit-o de zeci de ori, am auzit-o rostită cu stimă, încredere şi recunoştinţă.

Pentru muncitorul Vladimir Vladimiro­vici existau trei lucruri sacrosancte: parchetul, uneltele şi documentele. În fiecare duminică, se scula foarte de dimineaţă şi, în ge­nunchi, lustruia parchetul cu ceară până când sudoarea începea să-i curgă şiroaie. Ajunsese un obicei care-i absorbea rămăşiţele vigorii. Apartamentul se transforma într-un patinoar. Baba Sanea îşi pierdea echilibrul şi se prăbuşea, ţipând sfâşietor. „Ce te-a apucat?” se răstea la ea tata. Tuna şi fulgera dacă pe parchet cădea o picătură de apă. Îl avertiza mereu pe Iulian că parchetului costisitor nu-i prieşte umezeala. Într-un dulăpior, la balcon, se îngrămădeau uneltele care valorau cât o comoară. Nimănui nu i se permitea să deschidă dulăpiorul în care rugineau pistolul de sudură, rola de tencuit, şurubelniţele, şuruburile, cuiele, cleştele patent, pilele rotunde şi triunghiulare, piuliţele, tijele, rulmenţii, ferăstraiele, ciocanele, manşoanele, câteva raşpele şi şilduri. În mijlocul mormanului de fiare se aciuaseră un borcănaş cu mastic şi unul cu praf de bronz. Cum tata ştia pe dinafară conţinutul dulăpiorului, era riscant să sustragi chiar şi câteva cuie. Însă nimic nu putea face concurenţă documentelor. Acestea trebuiau păzite ca lumina ochilor, păstrate într-un loc ferit, inaccesibil, vizitatorilor. „Fără buletin eşti un om de nimic! îi explica tata. Fără document nimeni nu te bagă în seamă! Mă înţelegi? ” Iulian nu înţelegea.

Trecerea anilor – ce semănau perfect unul cu altul – le întărea bănuiala că lucrurile mergeau din ce în ce mai prost. Anul Nou îi găsea mai obosiţi, mai bătrâni, mai obsedaţi de gândul de a strânge bani la ciorap. Munceau din inerţie, gârboviţi de zădărnicia atotcuprinzătoare. Oricât s-ar fi sforţat, salariile rămâneau aceleaşi. Numai un miracol le putea schimba din temelie viaţa anostă în care automatismele se ţineau lanţ. Şi blocul de locuinţe dădea prea devreme semne de oboseală. Acoperişul cu ruberoid se fisurase şi – cum ei locuiau la ultimul etaj – apa de ploaie se prelingea pe pereţii balconului. Altădată ignorate, buletinele meteo aveau acum noimă, erau ascultate în fiecare dimineaţă. Venirea ploii torenţiale îi angoasa. O rugau pe baba Sanea să nu adune sticle în ziua aceea, să rămână acasă pentru a lupta cu băltoacele care puteau înghiţi balconul. Baba Sanea se pregătea pentru luptă aducând la balcon un lighean, câteva borcane şi o cârpă uriaşă care odinioară fusese halat de baie. Tata se ducea la preşedintele sectorului de exploatare a locuinţelor şi îl ruga de toţi dumnezeii să repare acoperişul. Uşor iritat, ăla promitea că problema va fi înlăturată. Nişte indivizi apatici urcau pe acoperiş, se mocoşeau toată ziulica, se răsteau unul la altul. Balconul era inundat în continuare. Pentru a învinge apa de ploaie, locatarii de la ultimul etaj şi-au acoperit balcoanele cu ardezie. Apa se împuţinase, dar mucegaiul nu voia să se retragă. Acoperişul trebuia reparat temeinic. Au cerut ajutorul etajelor de dedesubt. Cei de jos au zis că nu-i interesează acoperişul. Lor li se înfunda toaleta.

SCRIITORUL G.M.: Fiecare are grijă de bunăstarea tuturora şi toţi au grijă de bunăstarea fiecăruia. Oare a mai fost cândva un astfel de stat în lume? Niciodată! Abia dacă s-a întrezărit în visurile înţelepţilor de demult.

Încetul cu încetul, inconvenientele se înmulţeau: varul de pe pereţi se coşcovea, prizele şi întrerupătoarele împroşcau frecvent scântei, frigiderul huruitor deveni mut după un scurtcircuit, ţevile roase de rugină lăcrimau, cada de fontă din baie se îngălbenea văzând cu ochii, deşi era curăţată cu frenezie, şvabii şi furnicile se luptau cu înverşunare în bucătărioară, şvabii aveau câştig de cauză în perioada rece a anului, insecticidele erau ineficiente, duşmanii de moarte ai mamei – moliile – hăcuiau metodic covoarele persane şi hainele, cineva ciordise cutia lor de scrisori, pe suprafaţa mobilelor apăreau zgârieturi care-l înnebuneau pe tata, Iulian era luat cu ameninţări. Plăteau greu creditele. Se înglodau în datorii. Şi mai rău era că trebuiau să mănânce în fiecare zi. Adeseori, tata urca în autobuzul ticsit cu ţărani, sufocat de miasme grele, care pleca în satul mătuşii Taliusea, situat la 200 kilometri de Chişinău. Se întorcea cu cartofi, usturoi, dulceaţă de caise şi de zmeură, nuci, o găinuşă sau o curcă. Lui Iulian îi plăcea foarte mult dulceaţa de zmeură a mătuşii Taliusea. Cu toate acestea, o certitudine îi ajuta să evite mrejele disperării. Existau oameni şi mai nefericiţi, familii care locuiau în camerele de doisprezece metri pătraţi ale unor cămine în care puţea a borş şi urină, părinţi cărora le mureau copiii în accidente, oameni singuratici şi calici. Îşi aminteau tot timpul cu amărăciune de soţii Boaghe cărora un incendiu devastator le-a ucis copiii şi le‑a distrus toată averea. Părinţii aceia erau ca morţi între vii. Femeia îndurerată voia să se sinucidă şi a ajuns la casa de nebuni, iar soţul ei şi-a băut minţile. Pe Iulian îl băgau în sperieţi ştirile oficiale despre viaţa grea a oamenilor muncii / negrilor din ţările capitaliste.

Serile cele mai frumoase erau acelea în care mama le făcea plăcinte cu brânză şi cu bostan, le turna în ceşti ceai de măceş dintr-un termos chinezesc pictat în culori vii – ce reînvia nostalgia pentru frăţia sovieto-chineză – şi depăna amintiri din alte vre­muri. Sorbindu-i cuvintele, Iulian afla lucruri nemaipomenite. Îmbujorată, însufleţită, transfigurată subit, mama evoca un timp mirific în care tata era chipeş, galant, energic, nu consuma băuturi alcoolice, se îmbrăca cu gust şi o ducea uneori la restaurantul „Doina” sau chiar la teatru. Tata surâdea şi-i făcea cu ochiul fiului. „Ai noroc, Olga…” spunea baba Sanea, apoi ofta greu, amintindu-şi de răposatul ei soţ. Uneori, mama aducea vorba despre anii de dinaintea războiului: „Trăiam ca în sânul lui Avram. Nu-i aşa, Sanea? Părinţii aveau mult pământ lângă Nis­tru, plecam cu brişca la iarmaroc, mama, Dumnezeu s-o ierte, ne cumpăra tot felul de haine, ne hrănea cu miez de nucă”. Contrariat, Iulian bulbuca ochii: „Cum se poate? Eraţi ocupaţi atunci de români!” „Ce are a face? Era bine…” spunea mama, visătoare şi imprudentă. „Ţi-o fi!” Tata redevenea taciturn şi punea capăt rememorărilor. Îşi îndrepta apoi privirea spre Iulian: „Iar tu marş la culcare!”

SCRIITORUL B. A.: Ar fi putut ei visa, copiii aceia flămânzi şi goi de la sfârşitul anilor treizeci, păscând nenorocite capre în lungul haturilor şi drumurilor Basarabiei gemând sub ocupaţia boierilor, că va veni o zi şi vor deveni oameni de vază, personalităţi în această înfloritoare, agroindustrială Republică Sovietică Socialistă? Da, ar fi putut visa, visul e ultima redută ce se năruie într-un om, dar numai Puterea Sovietică i-a ajutat să-şi vadă visul împlinit.

Într-una din zile, mama se întoarse de la grădiniţă radioasă ca niciodată. Tata unui copil din grupa ei avea un văr care lucra la bază şi-i dăduse două conserve de icre negre şi un borcănaş cu măsline. Nu cunoscuseră până atunci un om care are acces la bază,  deşi ştiau, fireşte, că undeva departe există acest tărâm al opulenţei, inaccesibil unor simpli muritori. Speranţele renăşteau acum. Nu mai făceau coadă la cârnaţii „Doktorskaia”. I-au cumpărat lui Iulian, la un preţ rezonabil, nişte blugi, o scurtă est-germană şi pantofi polonezi. Altminteri, totul era ca şi înainte. Travaliul obositor părea să nu aibă un sfârşit. În viitor, se căsca ca un hău tranziţia care îi va face să-şi vândă apartamentul şi să se refugieze la ţară. Multe din lucrurile învechite - scoase în grabă de hamalii cărora le dădea zor noul proprietar - vor fi aruncate la tomberon sau dăruite vecinilor cu sentimentul că renunţă la o parte din fiinţa lor.

1