Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar (III)(R.S.S.M. 1956-1963)

Dascăl a generaţii şi generaţii de filologi care au studiat la Universitatea din Chişinău, profesorul doctor Vasile Coroban, ca un adevărat spiritus rector al opiniei naţionale din acei ani, se bucura de o mare popularitate, printre miile şi miile de studenţi şi pedagogi, de la ţară şi din Capitală, care fie că au audiat curs­urile lui cunoscându-i curajul şi verva sclipitoare, fie că predau după manuale alcătuite sau scrise de dumnealui. Printre acei mulţi învăţăcei s-a numărat şi autorul acestor rânduri, care, după absolvirea universităţii, intenţionam să activez în ziaristică, dar în urma repetatelor presiuni din partea Comisiei de stat pentru repartizare am fost lăsat la doctorantură. L-am avut, aşadar, conducător ştiinţific pe Vasile Coroban, la recomandările şi cu ajutorul căruia mi-a fost confirmată de către Consiliul ştiinţific tema lucrării de disertaţie, „Liviu Rebreanu şi arta romanului”. Urma să întreprind o călătorie de studii în Ţară, la Bucureşti, Cluj, Iaşi, spre a mă documenta în problemă, actele fuseseră pregătite, dar deodată totul se contramandează. Profesorul Vasile Coroban, cel mai admirat de studenţi şi de mulţi intelectuali pentru intransigenţa cu care apăra adevăratele valori ale literaturii române, dar şi pentru admirabila îndrăzneală cu care ataca falsurile şi nonvalorile - cum ar fi spre exemplu pe atunci editata mostră în proză, povestirea „19 mămăligi” de I. D. Ceban -, a fost expulzat din universitate, organizându-se fel de fel de adunări la care numele, activitatea şi ideile sale să fie blamate. Bineînţeles, mi-a fost numit un alt conducător ştiinţific, cunoscutul Iosif Vartician, care a ţinut la el, fără să citească, partea de lucrare ce-o pregătisem între timp. Şi apoi pentru ce să se obosească dacă vremurile erau în rapidă schimbare! Iar “savantul”, o dată, adică ultima oară când Consiliul ştiinţific s-a mai interesat de mersul lucrului asupra tezei, înainte de a intra în sala de şedinţe, mă întrebă foarte preocupat: „Măi Beşleagă, măi, dar ce mai scrie Rebreanu cela că pot... să mă întrebe acolo?” I-am relatat mai apoi cazul profesorului meu, Vasile Coroban, care fusese luat la serviciu la Institutul de literatură, şi ştiu că a râs, tot zicând printre hohote: ”Chiar aşa te-a întrebat?... Chiar aşa?” Liviu Rebreanu murise în 1944.

Îndepărtarea profesorului Vasile Coroban de la munca de catedră era una din drasticele măsuri ale regimului de a extirpa din inimile şi minţile tineretului studios ideile ce le implantau cursurile ţinute de domnia sa, care cursuri erau mai curând discuţii libere pe temele cele mai fierbinţi ale literaturii şi culturii naţionale. Cum marile valori ale spiritualităţii româneşti se aflau puse la index şi zăceau închise în fonduri speciale, profesorul reuşea să le obţină şi să le pună la dispoziţia discipolilor săi avizi de cunoştinţe. Fapt ce a şi servit drept unul din capetele de acuzare la viitoarele procese publice... E cazul, credem, să menţionăm aici că instanţele respective, exprimându-ne eufemistic, spre a asigura „asanarea” (în accepţia lor) atmosferei de educare comunistă a tineretului la universitate, promovau la munca de catedră persoane bine pregătite din punct de vedere politic, chiar dacă erau prea aproxima­tivi ca specialişti sau pur şi simplu nişte lichele. Iar dacă dintre aceştia nu se aflau în acel moment, erau de urgenţă pregătiţi, selectaţi fiind dintre cei mai buni activişti comsomolişti şi comunişti. Uneori, asemenea persoane erau invitate din alte centre universitare şi ştiinţifice ale U. R. S. S., care persoane aveau ceva comun cu Moldova ori nu aveau nici cea mai mică legătură. Printre aceştia îi vom numi pe filologul A. Borşci şi pe istoricul N. Mohov, care a devenit pe timpul regimului comunist totalitar cel mai mare istoric, deşi era de felul lui din fundul Rusiei. Cu savanţi ca aceştia avea să dea lupta în continuare profesorul Vasile Coroban.

Deşi nu a absolvit o facultate de filologie, de altfel ca şi savantul N. Romanenco, specializat şi el mai apoi în probleme de istorie şi critică literară, Vasile Coroban, în afară de pregătirea şi prezentarea cursului de literatură naţională la universitate, elaborarea de programe şi manuale pentru şcoala medie, a fost şi autorul a numeroase studii de istorie şi critică literară, dar şi al unor cercetări monografice valoroase şi reprezentative în contextul de atunci: „Cronicarul Ion Neculce”, în colaborare cu E. Russev, şi „Alecu Russo. Vederile social-politice şi critico-literare”, în colaborare cu filozoful P. Kovcegov. Chiar dacă în studiile sale căuta să nu dea motive pentru a fi atacat de arhivigilenţii ideologi ai vremii sau de cei aserviţi lor, aceştia nu i-au iertat niciodată spiritul caustic, verva cu care ataca minciuna, falsul şi prostia. Duşmanii aşteptau probe materiale, corpuri delicte, aşa cum s-a întâmplat în cazul expulzării sale de la catedra universitară, unde era acuzat că îşi ţinea prelegerile în faţa auditoriului studenţesc fără martori, adică fără delatori care să... informeze imediat ce-a spus, cum s-a exprimat. Acest motiv, mai exact spus pretextul necesar, a apărut, şi chiar dacă nu apărea, totuna, era găsit sau inventat. Pentru început s-au numit „Notiţe despre specificul naţional şi măiestria literară”, publicate la început într-un ziar de limbă rusă, apoi în revista Nistrul, nr. 2 anul 1959.

Ce l-a determinat pe istoricul şi criticul literar V. Coroban să abordeze o asemenea problemă foarte complexă şi complicată, dar totodată riscantă, într-un context ideologic ca acela, când toate literaturile şi culturile naţionale ale imperiului erau obligate să se alinieze în mod smerit în spatele literaturii şi culturii fratelui mai mare, când acestuia i se cântau din zori şi până în seară osanale şi i se aduceau mulţumiri şi răsmulţumiri pentru viaţa ca în rai şi pentru influenţe numai şi numai binefăcătoare şi ajutoare dezinteresate? Pentru că, o dată cu începerea procesului de renaştere a conştiinţei naţionale a românilor din teritoriile ocupate de regimul ruso-sovietic, o dată cu recuperarea marilor valori ale spiritului naţional se vedea clar că românii au o literatură şi o cultură seculare, iar nu cum trâmbiţau falşii savanţi şi istorici: totul începe cu venirea puterii sovietice, totul datorăm luminii venite de la răsărit... „Fiecare popor, scrie în eseul său Vasile Coroban, are ceva specific în noţiunile sale de bine şi rău, de dreptate şi adevăr, de justiţie socială şi de răzbunare ş.a.m.d. Aceste noţiuni s-au format în decurs de secole şi sunt condiţionate de împrejurările istorice în care a trăit poporul. Cele mai frumoase trăsături de caracter naţionale se cristalizează în folclor, în traiul cotidian, în obiceiuri şi moravuri, în literatura artistică scrisă şi în arta populară”. Dând o înaltă apreciere baladelor populare, dintre care se referă în special la „Toma Alimoş” cu care găsea multe afinităţi în propria-i fire, autorul se referă apoi la poezia lirică. „Poezia noastră lirică populară cunoaşte un sentiment dominant, pe care nu-l vom afla în poezia orală a altui popor, şi acesta e sentimentul dorului. Cuvântul dor provine din latină, de la dolere (a durea), dar în limba noastră a căpătat un sens cu totul specific şi e aproape intraductibil”. Pornind de la minunatele doine de jale, ajunge să formuleze următoarea concluzie: „Poporul nostru a avut întotdeauna o deosebită compătimire faţă de destinul oamenilor fără cămin, faţă de cei bătuţi de soartă. Faptul e explicabil istoriceşte, dacă ne gândim la desele încălcări ale pământului ţării de către diferiţi cotropitori, când multe familii erau împrăştiate prin lume, mulţi copii erau despărţiţi de mame şi duşi în neagra robie. Durerea amară a celor rămaşi printre străini s-a cristalizat şi într-un proverb: «Mila de la străin e ca umbra de la spin» (sau «ca gardul din mărăcini»)”. Un exemplu dintr-o poezie populară cu tonalităţi clocotitoare de revoltă: „Iată cum e redată concis atmosfera prevestitoare de furtună a răscoalei: «Foaie verde de negară,/ S-au strâns cucii de prin ţară/ Şi s-au pus pe la hotară/ Şi cântă de se omoară. / Şi cântă şi-o păuniţă/ Şi-aşa spune din guriţă/ Că la vară-i răzmeriţă»”. Mai jos, V. Coroban ţine să explice ce e aceea o răzmeriţă pentru cine nu ştie: „răscoală, tulburare socială şi politică” şi face această scurtă remarcă într-o perioadă când în Moldova de dincoace de Prut criminalul regim totalitar nu doar lucra la distrugerea conştiinţei naţionale, ci proceda la crude acţiuni de închidere şi distrugere a lăcaşelor sfinte ce mai supravieţuiseră urgiilor bolşevismului şi, mai cu seamă, la distrugerea mănăstirilor, fapt care a şi provocat revolte popula­re. Savantul ia apărarea obiceiurilor şi tradiţiilor poporului ameninţate de ideologia oficială, constatând cu luciditate: „Viaţa se schimbă mereu, se schimbă şi caracterul omului. Poporul rămâne însă conservator când e vorba de a se păstra obiceiurile bune”. Dintre referirile ce le face la literatură sau la scriitori concreţi vom reţine câteva. „Lipsa de metafore la Creangă - unicul prozator român al cărui stil are particularitatea asta - este caracteristică acestui scriitor prin excelenţă popular şi prin excelenţă epic” (citat după Ibrăileanu). Despre un alt mare scriitor român: „Academicianul G. Călinescu face următoarea observaţie asupra stilului romanului «Răscoala» de L. Rebreanu: «Frazele considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării»”. În sfârşit, un pasaj din acest studiu de referinţă pentru gândirea şi practica literară din această zonă românească oprimată, dar de o manieră care vorbeşte de spiritul robust şi mucalit al lui Coroban, desigur, din marele Creangă şi desigur despre noi, românii: „Aşa cunoscuta lui imputare la adresa românului, citează spusa clasicului după Emil Gârleanu care a cercetat scrisorile humuleşteanului: «Românului îi e greu până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă...»”.

Aşa cum am menţionat mai sus, în prima parte a acestor note, sistemul comunist totalitar, după o scurtă perioadă de oarecare liberalizare a atmosferei literare şi culturale care a fost folosită de intelectualitatea naţională şi în primul rând de scriitorii rămaşi credincioşi tradiţiilor şi spiritualităţii româneşti ca să contribuie la descătuşarea conştiinţei naţionale a maselor de români, şi-a pus din nou în funcţiune întreaga-i maşinărie de oprimare ideologică şi, anume, la începutul memorabilului an 1959, când se împlineau 600 de ani de la întemeierea Principatului Moldovei şi 100 de ani de la Unirea Principatelor Româneşti şi constituirea statului naţional România. Astfel, apare în oficiosul c.c. al p.c.m. un amplu articol scris, bineînţeles, la comandă de câţiva savanţi, istorici şi filozofi, de la aşa-zisa Filială moldovenească a Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. purtând pretenţiosul titlu „Cu privire la problema reflectării corecte a istoriei gândirii social-politice din Moldova” şi având ca scop ascuns de a blama tot ce fusese realizat în ultimii ani de către oamenii de cultură şi bună credinţă în munca lor de recuperare şi repunere în circulaţie a valorilor spirituale naţionale. O făceau, desigur, cei trei semnatari ai laboriosului şi în aparenţă doctului studiu cu o mină de imparţialitate şi chiar obiectivitate, vrem să spunem, fără a evidenţia faptul că executau cu mult zel comanda boşilor ideologici în serviciul cărora îşi puseseră erudiţia, ba, mai mult, nu lăsau nici măcar să se  întrevadă adevăratul text de scenariu ce li se ordonase să-l transforme într-o exegeză aşa-zis istorico-filozofică, acoperindu-se cu arhicunoscutele teze de bază ale metodologiei marxist-leniniste, cum ar fi: analiza fenomenului de pe poziţii de clasă, teoria celor două culturi în sânul fiecărei culturi, ideologie feudală, ideologie burgheză ş.a.m.d. De fapt însă, aveau direcţia de a lovi în conştiinţa neamului, iar mai concret în personalităţile care s-au consacrat acestei nobile misiuni - de a fi apărători ai ei. Nu vom expune conţinutul articolului, nu vom înşira nume de autori vizaţi şi puşi la respect în stilul ideologiei regimului ruso-sovietic de ocupaţie, vom desprinde doar pasajele ce-l privesc pe profesorul Vasile Coroban care era cel mai activ în munca sa ştiinţifică, cel mai popular şi de aceea devenise cel mai incomod şi mai urât de către puternicii zilei. „Astfel, că, criticând pe N. Corlăteanu, E. Russev şi L. Corneanu - autori ai manualului-crestomaţie pentru şcolile medii „Literatura veche moldovenească”, V. Coroban afirmă: „Ignorând caracterul popular al literaturii moldove­neşti din secolele XVII-XVIII, autorii se străduiesc să sublinieze în repetate rânduri (p.p. 64, 100, 112 ale manualului-crestomaţie), că toţi cărturarii moldoveni au exprimat ideologia oligarhiei boiereşti. Este o opinie complet eronată, deoarece G. Ureche, M. Costin şi D. Cantemir se prezintă ca figuri istorice ce au depăşit în multe privinţe nu numai ideologia clasei lor, ci şi pe cea a epocii lor” (vezi „Învăţătorul sovietic”, 1952, nr. 7, pag. 28). Şi, bineînţeles, dă-i în cap cu respectivul citat din respectivul şi infailibilul clasic al marxism-leninismului, „... autorul V. Coroban... afirmă că „Neculce oscilează între ideologia dominantă a epocii sale (i. e. cea feudală - autorii) şi perceperea şi pătrunderea vieţii poporului (p.133-134). Apare întrebarea, pe poziţiile cărei clase la urma urmei trece acest „oscilant” Neculce? Deoarece o altă ideologie pe acele timpuri în Moldova nu exista, reiese că Neculce devine un gânditor supraclasial, sau că trece parţial pe poziţiile ideologiei antifeudale”. E o logică şi o judecată atât de subtilă ca să nu spunem sofisticat-pseudoştiinţifică, încât am spune că e o adevărată aiureală dacă asemenea descoperiri ştiinţifice ale unor istorici şi filozofi plătiţi n-ar fi pus pentru ani şi ani înainte piedici în calea editării unei opere fundamentale şi absolut indispensabile aici, în această celulă a imensului gulag sovietic. Şi asta datorită unor minţi de savanţi, unii dintre care sunt gata şi în condiţiile de restaurare neocomunistă din zilele noastre să facă sluj în faţa puterii ignorante şi să servească în continuare falsul, minciuna istorică. Urmează acum un citat din epocalul studiu al celor trei, cărora e timpul să le spunem pe adevăratul lor nume, căci aici cu sau fără voia lor şi-au dat în petec ori, precum se zice, şi-au arătat urechile asemenea măgarului lui Midas: „... în cartea „Vasile Alecsandri” (1957), la fel în alte lucrări ale lui V. Coroban despre acest scriitor... autorul ajunge la concluzia: „Pe parcursul a cincizeci de ani marele scriitor şi-a dedicat pana cauzei educării poporului în spiritul timpurilor noi, în spiritul dragostei pentru adevăr şi justiţie”. („Vasile Alecsandri”, 1957, p. 3). Anume „dragostea pentru adevăr”, continuă el, l-a ajutat pe Alecsandri să facă la sfârşitul vieţii declaraţia că nemiloasa asuprire a ţărănimii va duce în cele din urmă la cataclisme sociale (p. 32). Ce reprezintă aşadar acel adevăr şi acea justiţie despre care vorbeşte autorul nostru? La întrebarea aceasta nu ne oferă răspuns nici V. Coroban şi nici alţi cercetători, care comit judecăţi analoage cu privire la concepţia despre lume a scriitorilor moldoveni din secolul XIX. Evident, faptul se explică prin aceea că ei nu ţin cont de cunoscutele teze marxiste cu privire la caracterul de clasă al unor asemenea categorii cum  sunt justiţia, binele, răul ş.a.m.d. Fapt pe care ni-l demonstrează, în parte, şi afirmaţia lui V. Coroban cum că „...fiecare popor  are ceva specific în noţiunile sale de bine şi rău,... de justiţie socială şi răzbunare... (sublinierea aparţine autorilor). („Despre specificul naţional în literatură”, Sovietskaia Moldavia de la 17.X. 1958). Aceşti autori care au dat aşadar semnalul ofensivei largi împotriva renaşterii naţionale din fosta r.s.s.m. se numesc A. Babii, D. Dragnev şi P. Sovietov. Tustrei au ajuns la timpurile când s-a prăbuşit în faţa ochilor noştri sistemul odios cu toată maşinăria lui perfidă, dar n-am auzit pe nici unul, fie în numele lui propriu, sau pentru întreg grupul, să-şi facă dacă nu un proces de conştiinţă măcar să-şi ceară scuze pentru relatări pseudoştiinţifice. (Să notăm totuşi că: Academicianul Demir Dragnev, director al Institutului de Istorie al A.Ş. din R.M. s-a situat ulterior pe poziţiile adevărului ştiinţific). Tocmai de aceea am ţinut să le amintesc noilor generaţii numele res­pective ca să ştie şi istoricii de astăzi ce pot păţi dacă vor trăda adevărul din considerente personale, meschine. Iar că numiţii autori au executat tocmai comanda oficialităţilor de a ataca ceea ce se înfiripa mai scump şi mai valoros întru susţinerea spiritualităţii româneşti în aceste teritorii oprimate de regimul comunist totalitar o demonstrează cu prisosinţă şi un alt detaliu care ne este servit parcă aşa, printre altele, în acelaşi pseudostudiu pseudoştiinţific şi net antinaţional şi anume o succintă apreciere-clasificare a renumitei balade „Toma Alimoş”, asupra căreia s-a aplecat cu atâta dragoste şi admiraţie în ale sale „Notiţe despre specificul naţional”... Vasile Coroban. „În literatura noastră, declară pe un ton doct şi foarte categoric faimoşii savanţi, ca şi cum ei ar fi trudit în sudoarea frunţii la crearea acelei literaturi pe care s-au apucat în întunecarea minţii lor s-o pună la cale... este insuficient luat în consideraţie faptul că o anumită parte a creaţiei populare orale a luat naştere în mediul clasei dominante şi reflecta deci vederile politice ale acesteia. Asemenea producţii ale creaţiei orale, în care poporul este pângărit, eroii lui - răzbunătorii poporului sunt prezentaţi drept nişte tâlhari, iar persoane de nimica din rândurile feudalilor sunt proslăviţi, te-i mira de-ar fi putut să apară în sânul maselor populare. Să luăm, spre exemplu, balada lui Toma Alimoş, în care prin culori eroice ne este servită lupta clasei dominante împotriva mişcării haiduceşti din veacul al XVII-lea. Balada aceasta nicidecum nu poate reflecta vederile maselor truditoare. Şi totuşi în literatura noastră este tratată ca făcând parte din creaţia maselor populare.”... Or, în zelul lor dus până la uitarea celor mai elementare reguli de comportare, la ignorarea bunului simţ ca să nu spunem la fanatism ideologic, semnatarii odiosului şi profund diversionistului articol din oficiosul comunist, au cutezat astfel să ridice mâna şi să pângărească una din genialele, nemuritoarele creaţii ale poporului nostru. Să ne mai mirăm atunci de cele ce puneau la cale stăpânii lor contra fiinţei neamului, aceia care abia dacă citiseră sau numai auziseră de la consilierii lor ce e aceea literatură română, ce e cu folclorul acestui popor, dacă oamenii care au răsfoit destule cărţi săvârşesc asemenea fapte abominabile?

În 1959, acei „stăpâni” care se autointitulau “conducerea de partid” începuseră să pregătească odioasa plenară ce urma să se desfăşoare în toamna acelui an de tristă faimă...

1