“Nu mi-e frică să mi se răstignească opera pe cruce…”

Prin amabilitatea colegilor de la Radio Europa Liberă, vă propunem fragmente dintr-un interviu cu Ismail Kadare, realizat, în exclusivitate, de Iliriana Baio, corespondenta serviciului sud-slavic al acestui post de radio. Celebrul scriitor albanez este laureatul de anul acesta al Premiului MAN BOOKER PRIZE pentru ficţiune, unul dintre cele mai prestigioase premii literare ale lumii. Luni, 26 iunie, Ismail Kadare s-a aflat la Edinburgh, în Scoţia, pentru ceremonia de primire a premiului şi a celor 110 mii de dolari incluşi… În vârstă de 69 de ani, Ismail Kadare se descrie pe sine drept un scriitor de la marginea Balcanilor, o parte a Europei, care şi-a făcut un vechi renume doar prin ştiri despre ticăloşia sau nebunia umană.

Născut în localitatea albaneză Girokastra, Ismail Kadare şi-a făcut studiile la Moscova şi Tirana. Majoritatea criticilor literari vorbesc despre el ca despre un inovator de stil şi cel care a dat literaturii albaneze un sens al libertăţii în perioada dictaturii lui Enver Hodgea. În 1990, scriitorul albanez a cerut azil politic în Franţa şi de atunci încoace face “naveta” Paris-Tirana. A fost nominalizat în ultimii 10 ani de 4 ori la Premiul Nobel pentru literatură. De la debutul în literatură, în 1954, el şi-a propus – şi a şi realizat parţial – o frescă a civilizaţiei albaneze începând cu istoria timpurie a ţării sale (Konstantin şi Doruntina), perioada otomană (Cetatea, Podul cu trei arcade, Slujbaşul de la Palatul Viselor), Albania regalistă şi cea comunistă (Aprilie spulberat, Dosarul H, O capitală în noiembrie, Generalul armatei moarte, Iarna marii însingurări) şi încheind cu ultimele evenimente din Balcani şi Kosovo (Moartea care ne-a apropiat, Florile îngheţate din martie ş.a.). Enver Hodgea era însă un „fan” al literaturii lui Kadare, ceea ce a stârnit multe dezbateri în lumea literară albaneză şi internaţională şi a pus semne de întrebare referitoare la disidenţa sa… Mai mulţi critici literari caracterizează relaţia lui Kadare cu puterea comunistă drept ambiguă.

Iliriana Baio: Ce înseamnă să fii un scriitor într-o ţară comunistă, ştiut fiind că mare parte din opera Dvs. a fost scrisă sub regim comunist.

Ismail Kadare: În Albania comunistă, ca în orice ţară din acest lagăr, existau două feluri de a scrie. Unul era literatura adevărată, comparabilă cu marea literatură a lumii, care are o moştenire nobilă. Al doilea tip de literatură o reprezenta “realismul socialist”, care nu este nimic altceva decât propagandă, şi care a fost foarte încurajat în sistemul comunist. Regimul nu dorea, pe de altă parte, să aibă de-a face cu literatura adevărată – să scrii astfel în Albania stalinistă era considerat ceva rău, un păcat, ceva anormal şi demn de a fi pedepsit. Statul stătea cu ochii pe scriitori, le vâna orice “greşeală” şi nu ezita să îi pedepsească…

I.B. : Care este relaţia dintre scriitor şi istorie?

Ismail Kadare: Aşa cum am mai spus, eu nu accept aşa-numita literatură istorică. Cred că această terminologie este operată de critici superficiali şi de studenţii de la şcoala de literatură. Istoria este parte a vieţii umane. Şi pentru că viaţa dă naştere literaturii, în operele de artă apar şi evenimente istorice. Diferenţa este că literatura nu vede evenimentele istorice ca atare, ci ca simple… fapte ale vieţii. Şi, până la un anume punct, TOTUL este istorie, indiferent dacă s-a întâmplat acum câteva secole sau acum două zile… Termenul de “literatură istorică” nu există pentru mine. Literatura este arta povestirii şi tot ce se povesteşte s-a întâmplat cumva. Ştiu că nu e simplu de explicat asta publicului larg. Ce reprezintă istoria pentru literatură? Cred că istoria este pentru literatură parte a vieţii de fiecare zi. Nimic mai mult.

Naţiunile balcanice au avut o perioadă de bună înţelegere din cauza neşansei lor comune, care s-a numit ocupaţia Imperiului Otoman. După ce această ocupaţie a luat sfârşit, naţiunile balcanice au început să se poarte unele cu altele cu mare cruzime şi acea perioadă n-a fost deloc onorabilă. Ea a adus ură, mânie, resentimente. Ceea ce este cunoscut drept patriotism – un sentiment sănătos, de altfel! – a fost împins până la limită, ducând la naţionalism, fenomen ce a transformat popoarele balcanice în duşmani. Această tradiţie nefericită ar trebui să se termine, cu toate că popoarele din Balcani nu seamănă deloc cu naţiunile scandinave, să zicem, care au reuşit să se unească pentru o mulţime de probleme comune. Popoarele balcanice sunt divizate şi noi nu avem poziţii comune în chestiuni care ne privesc deopotrivă.

I.B.: Cum sunt relaţiile balcanice acum?

Ismail Kadare: Naţiunile balcanice se află în faţa unui mare test. Aspiraţiile lor sunt europene şi ele ar putea să unească popoarele balcanice tot aşa cum le-a unit pe vremea când luptau împotriva Imperiului Otoman. Este o aspiraţie care ar putea reconfigura Balcanii. Eu nu văd alternativă mai bună decât integrarea europeană. Din fericire, regiunea ia în serios procesul integrării şi rămâne ca şi Uniunea Europeană să încurajeze ţările respective pe această cale. În acelaşi timp, integrarea europeană este un proces de emancipare a ţărilor balcanice. Aceste popoare trebuie să fie parte a familiei europene, de care au fost separate de două ori în mod tragic de-a lungul istoriei.

I.B.: Unde se poate plasa literatura în discuţiile despre patriotism şi naţionalism?

Ismail Kadare: Din nefericire, naţiunile balcanice s-au războit între ele din cauze etnice sau teritoriale şi în astfel de condiţii nici literatura nu este în siguranţă. Ea a fost atacată dinspre ambele părţi aflate în conflict. Este ceea ce mi s-a întâmplat mie şi operei mele. Era firesc pentru mine, ca scriitor, să fiu de partea libertăţii, a libertăţii pentru populaţia din Kosovo, ceea ce a atras reacţii negative din partea politicienilor balcanici şi a elitei intelectuale care era împotriva libertăţii Kosovo-ului. Au încercat să-mi pună pe cruce opera. Mulţi alţi scriitori balcanici au avut parte de acelaşi tratament. Dar vreau să spun că asta nu îl îngrijorează pe un scriitor. Dacă un scriitor acţionează bazându-se pe integritatea sa morală şi creează opere valoroase, el protejează în acelaşi timp ceea ce este de la Dumnezeu. Nu mi-e frică să mi se răstignească opera pe cruce…

Radio Europa Liberă, iunie 2005

1