Amintirea: mod de întrebuinţare, precauţii şi efecte adverse. Reafirmarea genului memorialistic în Moldova epocii de tranziţie

Încercare de tipologie

De la un timp încoace, se observă un fenomen extrem de curios în câmpul producţiei intelectuale moldoveneşti şi foarte promiţător în ceea ce priveşte cunoaşterea istorică – atât cea comună cât şi cea specializată. Asistăm la proliferarea genului memorialistic care face să se umple tejghelele librăriilor chişinăuiene de amintiri în ambele limbi de largă circulaţie din Moldova: româna şi rusa.

Acest fapt este binevenit pentru cititorii de rând dornici de nişte lecturi istorice mai narative, mai personalizate şi mai captivante în ultimă instanţă, dar şi pentru acei profesionişti ai disciplinei istorice care tind să-şi extindă aria de surse prin însuşirea metodei naraţiunii autobiografice1.

Trebuie spus în acest context că o ieşire din cadrul obişnuit de alegere a surselor în istoriografia moldovenească post-sovietică nu mai poate întârzia. Acest cadru este constituit de obicei, mai ales în ceea ce priveşte istoria secolului XX, de documente emise de diferite instituţii politico-administrative, cele mai numeroase fiind actele produse de aparatul de stat sovietic. Sursele folosite în mod tradiţional prezintă în exclusivitate poziţia oficială a guvernanţilor şi favorizează o scriere a istoriei "de sus": o istorie politică în detrimentul unei istorii sociale.

Schimbările la nivelul metodelor de cercetare istorică ar trebui să meargă mai departe de renunţarea la metodele istoriografiei comuniste pentru care vreo generalitate din scrierile lui Lenin ţinea loc de referinţă. Mutaţia în raport cu istoriografia sovietică ar trebui să se exprime nu doar prin abordarea subiectelor interzise anterior, ci şi printr-o deschidere spre alte ştiinţe umane. Interdisciplinaritatea ar implica o preluare de metode şi tehnici de cercetare din alte domenii de cunoaştere cum ar fi sociologia, antropologia, psihologia etc.

Culegerea de texte memorialistice de la care am pornit pentru această analiză este cât se poate de pestriţă. Acest lucru se explică mai puţin prin deosebirile dintre autori, ale parcursurilor lor socioprofesionale, ale apartenenţei lor etnice sau a poziţiilor ocupate în ierarhiile diferitelor regimuri politice prin care a trecut Basarabia şi Transnistria2, în secolul XX. Chiar dacă relevante până la un punct, criteriile de diferenţiere enumerate mai sus nu determină în mod decisiv poziţia politică a autorilor memoriilor.

Veritabilele diferenţe sunt sesizabile la nivelul atitudinilor cu privire la unele şi aceleaşi evenimente şi fenomene din istoria acestui teritoriu care constituie astăzi Republica Moldova. Opiniile antagoniste în chestiuni istorice capitale ca pactul Molotov-Ribbentrop, stalinismul, foametea din 1946-1947, căderea regimului comunist etc. denotă o societate sfâşiată a căror indivizi nu par capabili să formuleze termenii unei comuniuni.

Cele mai numeroase şi, de altfel, primele care au început să apară îndată după demararea politicii gorbacioviene de restructurare sunt amintirile represiunilor staliniste şi ale GULAG-ului. Intensitatea apariţiilor acestor scrieri, o dată cu dezmembrarea URSS, semnalează o memorie colectivă rănită a căror părţi inhibate îşi revendică dreptul de a vorbi. Scrierile lui Nicolai Costenco3, Alexei Marinat4, Dumitru Crihan5, Alexandru Usatiuc-Bulgăr6 relevă un efort de interpretare a amintirilor traumatizante ale terorii staliniste şi ale opresiunii sovietice. Chiar dacă aceste scrieri sunt purtătoare ale unor percepţii particulare, fiecare trăindu-şi în felul său persecuţia, deportarea şi detenţia, ele reunesc o serie de similarităţi care indică procese istorice şi sociale ce mai aşteaptă încă a fi studiate.

Mecanismele victimizării

O temă constantă a acestor memorii este persecuţia, care începe cu învinuiri de activitate subversivă faţă de puterea sovietică. După cum se ştie, orice rezerve faţă de puterea sovietică mărturisite într-un jurnal intim sau unui amic, ori simpla lipsă de entuziasm în privinţa instalării ei în Moldova puteau fi percepute de organele sovietice de securitate ca semne ale unei activităţi subversive.

Tema trădătorului este asociată întotdeauna cu acest început de drum în universul concentraţionar. Trădătorul este, fără excepţii, o persoană din anturajul autorului: fost coleg de liceu sau de universitate, rudă sau vecin, care de bună voie ori constrâns de KGB consimte să iscodească, să întocmească denunţuri, să depună mărturii false. Este tipul lui "Mirciulică" descris cu amănunte de Dumitru Crihan7, care s-a căznit să înţeleagă motivaţiile şi starea de spirit ale delatorului.

O altă permanenţă a povestirilor despre represalii este interogatoriul - stupefiant, degradant, interminabil. Interogatoriul este urmat, după un proces juridic expeditiv, de "etapare", adică de transportarea condamnaţilor în lagărele de muncă din Siberia în trenurile denumite "Stolâpin"8. Toţi autorii descriu confuzia, haosul, frica, condiţiile la limita supravieţuirii care au însoţit aceste încercări dezumanizante. Iar hârdăul, paduchele, diareea devin imagini sintetice ale acestei experienţe istorice unice.   

Descrierea vieţii concentraţionare, cu solidarităţile şi animozităţile din interiorul grupului de deţinuţi politici, cu munca de tortură, cu diferitele categorii de condamnaţi, cu lupta deţinuţilor politici cu cei de drept comun, este, cred, cel mai important capitol din memoriile GULAG-ului. Înfăţişarea acestei lumi antiutopice este, poate, raţiunea însăşi a scrierii memoriilor represaliilor. Momentul culminant al relatării vieţii din lagăr este evocarea zilei morţii lui Stalin. Anunţarea decesului lui Stalin, eveniment liberator, face ca masa de deţinuţi adunată în faţa comandamentului superior al lagărului să freamăte în convulsii de ilaritate, reacţie oripilantă pentru gardienii îndoliaţi.

Raritatea documentelor referitoare la activitatea lagărelor de concentrare sovietice9 face ca valoarea mărturiilor victimelor să fie inestimabilă pentru studiul sistemului concentraţionar. Aceste mărturii oferă, în plus faţă de actele oficiale, o interpretare mai personală, mai umană a evenimentelor.

A doua categorie de scrieri memorialistice se referă la intelectualii moldoveni a căror adaptare la regimul sovietic s-a produs fără şocuri si nu a antrenat traumatisme irevocabile ca în cazul deportaţilor şi a deţinuţilor politici. Unii din aceşti intelectuali au căutat să se realizeze în limitele impuse de instanţele de control sovietice fără să dea dovadă de prea mult zel. Pentru această categorie, actul intrării în partid nu a constituit un act politic ci respectarea unui cod normativ de natură să condiţioneze reuşita profesională şi să permită o activitate mai de amploare şi cu mai multe responsabilităţi. Este cazul profesoarei de matematică Ludmila Vnorovschi10 şi a scriitoarei Ariadna Şalari11, care, în scrierile lor autobiografice, oferă o imagine expresivă a traiectului acestui tip de intelectual. Fiind formate în cele mai bune universităţi din vechiul regim, ambele au fost forţate să ascundă pe întreaga durată a regimului comunist o percepţie a diferenţei lor faţă de "noul om" sovietic, faţă de nivelul de instruire şi mentalitatea acestuia. Amintirile Ludmilei Vnorovschi mustesc de informaţii utile pentru alcătuirea unei istorii a învăţământului din Moldova. Autoarea expune cu lux de amănunte date referitoare la programele şcolare din vechiul şi noul regim, la descrierea corpurilor didactice, la sistemul de plată a studiilor, la sistemul de burse, la criteriile de reuşită şcolară. Aceste memorii lasă să se întrevadă, câteodată în pofida intenţiei memorialistei, interferenţele dintre domeniul educaţie şi cel al politicii, atât în perioada interbelică cât şi în epoca sovietică.

Alţi intelectuali din categoria celor ce nu s-au confruntat cu regimul sovietic au ales să-l servească cu fidelitate, implicându-se activ în sistemul său propagandistic. Acesta a fost cazul multor scriitori şi poeţi moldoveni a căror menire a fost să transforme prin operele lor directivele seci ale ideologilor sovietici în coduri culturale pe înţelesul populaţiei autohtone. Ei au fost extrem de utili puterii sovietice în realizarea preceptului leninist "naţional după formă, comunist după conţinut". Unii dintre reprezentanţii acestei intelectualităţi, ahtiaţi după tot felul de înlesniri şi privilegii au acţionat din conformism, alţii au fost impulsionaţi de credinţa într-o societate dreaptă şi de convingerea că anume URSS este această societate, majoritatea însă a basculat între aceste două tendinţe. Unul din exponenţii acestei intelectualităţi instrumentalizate de regimul sovietic a fost Ion Constantin Ciobanu care, în amintirile sale publicate post-mortem12, a arătat din interior dinamica complexă a acestui grup socioprofesional, a raporturilor lui cu autorităţile. Mărturii ca cele ale lui Ion Constantin Ciobanu oferă o deschidere spre un aspect mai diferit al consolidării regimului sovietic, arătând că ea a avut loc nu doar prin teroare şi impunere forţată. Aceste memorii indică participarea neobosită a unor segmente ale comunităţii autohtone în procesul de sovietizare a Moldovei. Privit într-un cadru mai amplu, aceste scrieri pot conduce şi spre o altfel de interpretare a opresiunii sovietice care, din câte se pare, nu a fost un proces dirijat doar de la centru şi nu a fost controlat în orice clipă. Campaniile de opresiune ofereau posibilităţi pentru oricine dorea să-şi înlăture concurenţii şi duşmanii.

Pe de altă parte, interpretările în cheie "totalitară" practicate de istoriografia moldovenească post-comunistă creează un continuu sentiment de victimizare în rândul comunităţii moldovenilor. Ele tratează în mare parte subiecte referitoare la constrângerile la care au fost supuşi moldovenii de către regimul sovietic. Postura de victimă prezintă desigur şi anumite comodităţi, întrucât absolvă comunitatea moldovenească şi mai ales elita ei, intelectualii, de orice responsabilitate vizând colaborarea cu autorităţile sovietice sau iartă pasivitatea lor din perioada sovietică. Se ştie doar că intelectualitatea moldovenească din epoca sovietică nu a dat naştere unui curent disident, spre deosebire de alte ţări sau republici comuniste unde opresiunea a fost poate mai dură ca în Moldova sovietică. Postura de victimă permite, prin lansarea de acuzaţii la adresa altora, o refulare a propriului sentiment de vinovăţie.

Pe de altă parte, această atitudine de victimă, prin mesajul său implicit, condamnă moldovenii la pasivitate. Acest mesaj reduce istoria Moldovei din epoca sovietică la o serie de conjuncturi politice imposibil de evitat sau de influenţat, ca si cum ar fi un flagel al Domnului. Acelaşi sentiment "mioritic" al fatalităţii face ca astăzi moldovenii să aibă un nivel redus de participare politică.

Memoriile foştilor nomenclaturişti. Vasile Vâşcu, tovarăşul care "a defectat"

Un grup de memorialişti foarte la vedere prin numărul şi calitatea tipografică a publicaţiilor este grupul foştilor guvernanţi, al înalţilor funcţionari ai statului sovietic şi al activiştilor notorii ai PC URSS. În pofida traiectelor socioprofesionale asemănătoare, a formaţiei comune dar şi a ideologiei comuniste uniformizatoare, seria de scrieri memorialistice iniţiate de fosta nomenclatură sovietică nu prezintă un bloc monolit. Diferenţele sunt perceptibile la nivelul actualei poziţionări politice, al atitudinii de acum faţă de regimul sovietic şi faţă de schimbările intervenite o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Aceste diferenţe care s‑au constituit în timp pot explica unele aspecte sociale ale istoriei politice a Moldovei din perioada sovietică prin studiul elitei conducătoare, a felului în care ea s-a realizat, s-a dezagregat şi a felului în care se recrutau membrii săi. Ele pot elucida şi anumite circumstanţe ale căderii sistemului sovietic, întrucât se ştie că acesta a dat faliment, în mare parte, în urma unei crize profunde a sistemului administrativ de comandă. Diferenţele pot explica şi anumite tendinţe în evoluţia politică a Moldovei de după 1989 când nomenclaturiştii adaptaţi noilor vremuri au adoptat doctrine politice diferite.

Unii din aceşti foşti înalţi demnitari au abandonat idealurile comuniste la care au subscris altădată, decepţionaţi fiind de practicile sovietice. Ei au sfârşit prin a denunţa regimul sovietic şi politicile lui şi prin a se converti la principiile pluralismului politic şi la valorile democraţiei şi ale liberalismului. Vasile Vâşcu, fost vicepreşedinte în guvernul RSSM, face un veritabil rechizitoriu sistemului sovietic, dând în vileag în scrierile sale13 politica de deznaţionalizare din perioada "noului stalinism" brejnevist şi campania de epurare a cadrelor naţionale iniţiată în 1984, puţin înainte de începerea restructurării. Vasile Vâşcu a fost una din victimele acestei campanii de epurare şi a fost condamnat la o privaţiune de libertate de şase ani sub acuzaţia oficială de "abuz de serviciu în scopuri egoiste", adevăratul motiv fiind scrierea unui manifest demascator la adresa politicii de discriminare a autohtonilor din Moldova. În scrierile sale, Vâşcu vehiculează un discurs politic ce favorizează valorile democratice şi pro-europene. Parcursul doctrinar al lui Vasile Vâşcu stă mărturie a eşecului unor criterii, răspândite în mediile intelectuale moldoveneşti, de apreciere a comportamentelor politice, presupuse a fi determinate exclusiv de traiectul socioprofesional sau de tipul de instruire şi formarea ideologică, de apartenenţa etnică etc.

Experienţa specifică a lui Vâşcu este cât se poate de revelatoare în ceea ce priveşte reconstituirea evoluţiilor din interiorul clasei conducătoare, a reţelelor de raporturi clientelare, a canalelor de ascensiune, a felului în care diferitele categorii de nomenclaturişti din Moldova înţelegeau şi executau directivele venite de la centru etc. Un lucru menţionat de mai mulţi istorici este rivalitatea dintre cadrele originare din Transnistria şi cei născuţi în Basarabia interbelică. Conform acestei teze, transnistrienii au fost avantajaţi în detrimentul basarabenilor consideraţi nesiguri din cauza educaţiei româneşti pe care au primit-o în perioada interbelică14. Mărturiile lui Vasile Vâşcu ar putea nuanţa această idee întrucât, din câte se pare, unii basarabeni, inclusiv Vasile Vâşcu, au reuşit să treacă de această triere. Ceea ce poate surprinde în cazul lui Vâşcu este că un individ cu puseuri iconoclaste ca ale lui (faptul de a fi pus în circulaţie un text cu un evident conţinut antisovietic dovedeşte pe deplin spiritul său neobedient) a putut accede în eşaloanele superioare ale puterii sovietice. În cazul în care nu se pune la îndoială veridicitatea acestor mărturii, trebuie admis un oarecare grad de permeabilitate a elitei politice comuniste, permeabilitate ce trebuie luată în calcul pentru o eventuală reconstituire a perioadei sovietice.

Economist şi cadru de conducere în epoca sovietică, Vasile Vâşcu ar putea fi şi un bun informator în ceea ce priveşte scrierea unei istorii economice a regimului sovietic. Expunerea modalităţilor de aplicare a economiei planificate la condiţiile specifice ale Moldovei pot explica efectele de lungă durată ale acestei economii asupra mentalităţii colective a moldovenilor de astăzi.

Cazul lui Vâşcu nu este unul frecvent, un segment important din fosta elită politică continuând să adere la principiile ideologiei comuniste. O parte din ei şi-a modificat considerabil atitudinile politice ca efect al schimbărilor intervenite o dată cu dezmembrarea URSS şi al fluxului de informaţii noi vizând istoria sovietică. Ei au recunoscut ca fiind greşite şi neavând nici o justificare morală unele politici duse de statul sovietic în Moldova, în special, în perioada stalinistă. Acţiuni ca rechiziţia forţată de produse agricole în anii 1945-1946, deportarea în masă a populaţiei rurale în zonele siberiene, represiunea asupra elementelor indezirabile, cum ar fi intelectualitatea şi foştii funcţionari ai statului român, au compromis, în opinia lor, guvernarea comunistă. În general, judecăţile acestui grup referitoare la istoria Moldovei diferă de cele difuzate mai înainte de istoriografia sovietică. Totuşi aceşti foşti activişti rămân fideli doctrinei comuniste, ea neputând fi discreditată, din punctul lor de vedere, doar de unele figuri politice nefaste, responsabile de actele reprobabile menţionate mai sus.

Grigore Eremei, "un liberal" în interiorul sistemului

Grigore Eremei, important funcţionar în aparatul de stat sovietic, ne arată cu propriul exemplu, într-o vastă şi metodică lucrare15, poziţia acestei categorii de nomenclaturişti care se distinge printr-o anumită bipolaritate.

Caracterul bipolar rezultă chiar din conjuncturile apariţiei şi evoluării acestei categorii de înalţi funcţionari sovietici denumiţi de sovietologi şi "noua gardă" sau "eşalonul doi al puterii". Cel de-al XX-lea congres al PC URSS şi punerea în discuţie a moştenirii staliniste iniţiate de Hruşciov şi echipa sa în 1956 au provocat o schismă în sânul nomenclaturii sovietice. Unii activişti de partid au întâmpinat cu răceală campania de defăimare a lui Stalin şi au tins să o vadă ca pe o trădare a principiilor marxist-leniniste. Admiratorii "fermităţii" lui Stalin l-au privit cu dispreţ pe Hruşciov, considerat de ei drept un jalnic epigon al "marelui cârmaci". Alţi nomenclaturişti, însă, au primit cu entuziasm noua linie de partid, anularea cultului personalităţii şi dezgheţul. Dornici de schimbări, ei au devenit adepţii şi agenţii liberalizării societăţii sovietice în epoca post-stalinistă. Ardent admirator al lui Hruşciov, Eremei menţionează că inovaţiile politice ale acestuia "au alimentat treptat ideea restructurării din 1985".16 

Rivalitatea dintre cele două tabere s-a menţinut pe întreaga durată a existenţei PC al URSS, iar cu timpul ele au început să se reproducă, prima reunind aparatcici de factură neostalinistă, extrem de conservatori şi a doua regrupându-i pe activiştii cu aspiraţii de reînnoire. Pe întreaga durată a stagnării, vechea gardă a refuzat să cedeze posturile-cheie "tinerilor". Balanţa s-a înclinat în favoarea celor din urmă o dată cu venirea în postul de prim-secretar al CC al PCUS a reformistului Gorbaciov. În rândul acestei categorii de nomenclaturişti, Gorbaciov şi-a găsit susţinătorii politicilor sale de restructurare, de transparenţă şi ai mişcării numite "novoie myshlenie", această din urmă ducând la relaxarea climatului internaţional. Originile bipolarităţii poziţiei acestui segment al PC URSS rezidă în incompatibilitatea ideii de reformă cu ideea comunistă. Această incompatibilitate este una de fond, lucru demonstrat de eşecul reformelor gorbacioviste care n-au reuşit decât să ducă în cele din urmă la căderea sistemului comunist.

Caracterul dublu al acestei atitudini politice transpare peste tot în scrierile lui Grigore Eremei, variantă moldovenească a nomenclaturistului reformist. Pe de o parte, Grigore Eremei apreciază ca fiind binevenite unele fenomene sociale intervenite o dată cu politica gorbaciovistă de restructurare. Printre aceste fenomene autorul indică renaşterea naţională, tendinţa societăţii de a se elibera din strânsorile sistemului comunist, demascarea deficienţelor guvernării sovietice, mergând până la declaraţii privind lipsa ei de legitimitate în Moldova. Fenomenele enumerate sunt tot atâţia factori care au dus la dispariţia URSS. Pe de altă parte, faptul de a fi solidar cu aceste mişcări sociale nu-l împiedică pe Grigore Eremei să facă o trecere în revistă detaliată a beneficiilor sistemului sovietic, a realizărilor lui şi să arate în cifre vastitatea construcţiei socialiste în Moldova. Stilistic vorbind, scrierea aduce pe alocuri cu o dare de seamă în faţa superiorilor de partid. Expresii ca "îndeplinire pilduitoare a angajamentelor socialiste", "sporirea producţiei", "implementarea realizărilor ştiinţei şi metodelor progresiste de cultivare" etc. sunt însemnele unui discurs atins doar la suprafaţă de epoca tranziţiei.

Pe lângă o dorinţă de îndreptăţire a activităţii şi a credinţelor de o viaţă, nu poate fi explicată oare bipolaritatea menţionată mai sus şi printr-o căutare a continuităţii istorice şi printr-un refuz din partea acestei categorii de nomenclaturişti al rupturii şi al negării experienţei istorice anterioare?

Un amplu capitol din memoriile lui Grigore Eremei este dedicat rechiziţiei forţate de produse agricole, autorul trăind pe pielea proprie foametea din 1946-1947. În general, chestiunea foametei suscită interpretări din cele mai diferite şi a devenit cu timpul un "loc al memoriei" şi o miză politică în societatea moldovenească. Exponenţii diferitelor generaţii şi segmente sociale elaborează versiuni ale fenomenului foametei în conformitate cu interesele specifice ale acestor grupuri, cu implicarea lor în evenimentele din 1946-1947, cu poziţionările lor politice.

În logica enunţată mai sus de menţinere a validităţii ideologiei comuniste, autorul atribuie responsabilitatea pentru foamete nu atât politicilor sovietice de expansiune, de colectivizare forţată, de reprimare a populaţiilor din teritoriile anexate după război. Unicul responsabil, în optica lui Eremei, pare a fi Nicolai Covali, prim-secretarul de atunci al PC din Moldova, care, din exces de zel şi mânat de carierism, a refuzat să informeze "centrul" de situaţia dezastruoasă din Moldova. Acest fapt l-ar fi obligat să-şi recunoască neputinţa în rezolvarea problemei.

Memoriile lui Eremei prezintă un interes istoric aparte nu doar pentru reconstituirea unor fenomene necercetate încă de istoriografia moldovenească. O astfel de "pată albă" ar fi, spre exemplu, analiza unui câmp politic în care să-şi găsească locul nu doar politicile şi directivele emise de vârfurile conducătoare şi efectele lor nefaste asupra societăţii. O surprindere a jocurilor politice care au animat ierarhia de stat sovietică, a rivalităţilor şi a strategiilor de înlăturare a concurenţilor etc., ar nuanţa studiul sovietologic din Moldova. În lucrările "istoricilor revoltaţi"17 de după 1989, elita sovietică conducătoare apare de cele mai dese ori ca un grup închis, ordonat şi lipsit de dinamism, un fel de Leviatan instituţional care se mişcă într-o singură direcţie, impulsionat fiind doar de deciziile partidului şi de ideologia comunistă.

Scrierile lui Grigore Eremei sunt o sursă viabilă şi în ceea ce priveşte abordările unor teme obsesive ale istoriografiei moldoveneşti din epoca tranziţiei cum ar fi, spre exemplu, politica sovietică de deznaţionalizare şi de rusificare a Moldovei. Eremei menţionează un fapt curios şi anume că etichetele de blamare de "naţionalist" şi "manifestări naţionaliste" au început să circule în RSS Moldovenească o dată cu instituirea în postul de prim-secretar al CC al PC RSSM a lui Ivan Bodiul.

"Trebuie să menţionez că în perioada lui Brejnev18 nici nu se vorbea de naţionalism în Moldova. Acest fenomen a fost născocit de conducerea autohtonă ca să se menţină mai mult timp la putere vrând să demonstreze că ei sunt de neînlocuit în lupta cu naţionalismul, de fapt, inexistent. O spun în cunoştinţă de cauză: ai noştri au inventat naţionalismul în Moldova şi nu altcineva."19

Explicaţiile lui Eremei sunt plauzibile mai ales atunci când tentativele de identificare a "manifestărilor de naţionalism", combătute cu atâta vehemenţă de politica "bodiulistă", nu duc nicăieri. Istoricul rămâne nedumerit în faţa expresiei destul de timide a naţionalismului în Moldova perioadei stagnării şi care nu justifică energia investită pentru suprimarea lui. Aceste manifestări de naţionalism sunt greu de comparat cu actele denumite la fel în rapoartele comitetelor centrale din Georgia, Ucraina sau republicile baltice. Astfel, de ziua aniversării a patruzeci şi patra a revoluţiei bolşevice în 1961, în Lituania au avut loc mai multe "manifestări de naţionalism" printre care o tentativă de explozie, numeroase cazuri de rupere a steagurilor sovietice, difuzarea fluturaşilor cu mesaj antisovietic.20

Memoriile lui Grigore Eremei pot aprofunda şi mai mult înţelegerea istorică a epocii sovietice dacă sunt interpretate simultan cu textele nomenclaturii sovietice moldoveneşti de tip neostalinist pentru o eventuală confruntare a versiunilor sau pentru o identificare a similarităţilor. O parte din foştii activişti din cei care au blamat reformele din 1986-1989 iniţiate de Gorbaciov, responsabil, în opinia lor, pentru dispariţia URSS, sunt reuniţi în asociaţia ex-membrilor guvernului Republicii Moldova. Ei se bucură de serviciile unei edituri specializate în publicarea memoriilor lor21. Editura a făcut recent să apară o culegere de memorii şi consideraţii politice aparţinând acestor foşti guvernanţi sovietici22. Antologia exprimă bine, deşi într-o manieră dispersată, gama de atitudini şi opinii vizând istoria şi politica Moldovei vehiculate de această categorie de foşti guvernanţi.

Serghei Sidorenco: ravagiile strategiei de disculpare

Pentru exemplificarea acestei clase de aparatcici sovietici voi alege, însă, textul lui Serghei Sidorenco23 care constituie chintesenţa acestui tip de mentalitate politică din Moldova. Scrierile sale concentrează o viziune prosovietică şi totalitară nediluată de elemente preluate din alte doctrine sau de compromisurile cu alte poziţionări politice din Moldova independentă aşa cum se mai întâmplă la alţi foşti nomenclaturişti. Ele nu prezintă nici cea mai mică deviere de la linia neostalinistă şi par a fi o veritabilă campanie de combatere a opiniilor care scapă concepţiei împărtăşite de autor: o negare metodică a celorlalte experienţe istorice şi o interzicere a percepţiei altora. Textul lui S. Sidorenco preia toate temele propagandei sovietice de la ura faţă de civilizaţia occidentală şi animozitatea faţă de oficialităţile româneşti care din 1960 s-au distanţat de URSS până la sancţionările verbale ale revoltei antisovietice din Cehoslovacia anului 1968.

 Foametea este explicată de Sidorenco nu prin rechiziţia forţată de produse agricole executată de sovietici, ci prin jafurile săvârşite de dominaţia românească în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe lângă faptul că autorităţile româneşti ordonau exportarea multor bunuri din Basarabia (vite şi grâne), în timpul retragerii trupelor româneşti se mai distrugeau, spune Sidorenco, obiective importante pentru asigurarea populaţiei cu alimente (mori, gări, ogoare, căi ferate şi drumuri etc.) În scrierile lui Sidorenco, rolul puterii sovietice este binefăcător şi a constat exclusiv în aducerea în Moldova de ajutoare, alimente şi medicamente şi în înlăturarea efectelor foametei.

Deportările din 1949 şi epurările politice din 1947, 1949 nu sunt aprobate la modul direct de către Sidorenco. Ele sunt, mai curând, justificate prin caracterul indulgent al pedepsei şi prin evocarea victimelor regimului românesc interbelic care funcţionează, în logica autorului, ca o contrapondere la represaliile staliniste.

"Deportaţii locuiau în ţinuturi demult populate de băştinaşii ruşi şi aproape toţi s-au întors acasă, unii cu studii medii sau superioare. Fără îndoială, victimele au suferit moraliceşte şi s-au produs mari pagube materiale, dar să ne gândim şi la jertfele ocupaţiei româno-germane în număr de 650 de mii de persoane."24

În cea mai pură tradiţie a istoriografiei sovietice autorul nu face note bibliografice care să explice originea numeroaselor date şi cifre (câteodată foarte concrete) cu care operează pentru susţinerea contraargumentelor sale.

Greu de închipuit că Serghei Sidorenco, venit în Moldova chiar în 1946, în postul de şef al direcţiei PC din Soroca, post ce-l obliga să circule mult pe teren, nu ştie despre rechiziţia forţată de produse agricole de la populaţia locală. Ba din contra, natura funcţiei pe care a ocupat-o ne face să presupunem că a şi participat la rechiziţie. Tot aşa cum este greu de închipuit că Serghei Sidorenco nu ar şti despre caracterul exterminator al deportărilor şi epurărilor din 1947, 1949. Ipoteza participării sale la aceste acte, din păcate, nu poate fi încă verificată din cauza opacităţii extreme a arhivelor SIS-ului moldovenesc. Cum pot altfel fi văzute afirmaţiile lui Sidorenco decât ca nişte strategii defensive de disculpare şi cum altfel poate fi înţeles mesajul său decât ca o expresie a dorinţei de legitimare a actelor sale în noile condiţii politice?

Preferinţele politice ale lui Sidorenco corespund oarecum modului în care a explicat fenomenele foametei şi represaliilor. În înţelegerea lui Sidorenco a istoriei politice a URSS, Stalin a fost un mare conducător şi salvator al Europei, pe când Hruşciov n-a fost decât un factor de dezordine şi de slăbire a blocului sovietic faţă de lumea imperialistă. La fel şi epoca brejnevistă: ea nu a fost, în opinia lui Sidorenco, o epocă a rigidizării politice şi a stagnării sociale şi economice. Autorul se revoltă împotriva termenului de stagnare, atribuit, în viziunea lui, pe nedrept, acestei perioade. O bună parte din memorii sunt concepute după modelul raportului în care, pe capitole, de la creşterea de bovine până la construcţia de şcoli profesional-tehnice se arată în scheme şi date creşterea economică şi culturală din Moldova sovietică.

Reflecţiile anacronice ale lui Serghei Sidorenco reproducându‑se în timp alimentează stânga politică din Moldova, imprimându‑i un caracter retrograd şi intolerant. Ele nu sunt deloc de natură să contribuie la o armonizare a societăţii moldoveneşti şi la un dialog social şi împiedică mişcarea de stânga să se deschidă unor idei şi doctrine politice mai adaptate noilor conjuncturi locale şi internaţionale.

"Revolta selectivă" a lui Ivan Bodiul

Merită a fi amintit şi cazul special al memoriilor fostului prim-secretar al PC din RSSM, Ivan Bodiul, apărute în două volume, la aceeaşi editură şi în aceeaşi serie ca şi scrierile lui S. Sidorenco. Surprinzător este faptul că I. Bodiul, cunoscut prin metodele sale dure de "lucru de conducere" din timpul exercitării funcţiei de prim-secretar, etalează opinii democratice şi antitotalitare. Versiunea sa a foametei şi a represaliilor staliniste se deosebeşte considerabil de cea a lui Sidorenco şi poate fi confundată cu declaraţiile unui disident. Explicaţiile lui Bodiul referitoare la aceste fenomene istorice se disting printr-un ton virulent şi acuzator la adresa lui Stalin şi a nomenclaturii sovietice din perioada guvernării acestuia.

"Conducerea Moldovei din epoca postbelică, pe a cărei conştiinţă sunt aceste groaznice crime, a urmat cu fidelitate principiul stalinist conform căruia "cu cât mai mult înaintăm pe calea construcţiei socialismului cu atât mai mult se intensifică lupta de clasă". Această invenţie ucigaşă a tiranului divinizat stă la baza represaliilor. Prin această falsă ştiinţă, dacă poate fi numită ştiinţă delirul lui Stalin, au fost justificate toate acţiunile despotice şi dictatoriale îndreptate împotriva poporului."25

Această atitudine politică nu se potriveşte însă cu felul în care I. Bodiul a guvernat Moldova în anii 1960 şi 1970, epocă a constrângerilor politice orientate, mai ales, împotriva intelectualităţii moldoveneşti. Întrucât evocarea victimelor campaniilor antinaţionaliste nu lasă nici o iluzie referitor la natura dictatorială a aparatului administrativ condus de Bodiul în raport cu comitetele centrale ale PC din alte republici unionale. Desigur, motivele unei astfel de discordanţe trebuie căutate mai în adânc şi pot face subiectul unei alte analize.

Memorialistica: fluctuaţii şi condiţionări

Nu ne-am propus, în aceste pagini, să demonstrăm infailibilitatea naraţiunii autobiografice ca sursă istorică. De altfel, nici o sursă istorică luată separat, fie documente de arhivă sau presă a timpului, nu este perfectă şi nu poate fi un garant al validităţii cercetării. Abia îmbinarea mai multor surse poate asigura eficacitatea unei anchete istorice. O mobilizare a izvoarelor istorice oferă posibilitatea confruntării diferitelor informaţii, astfel asigurându-se o autoverificare şi un autocontrol al procesului de cercetare. Principiul utilizării mai multor surse este valabil mai ales în cazul studierii istoriei secolului XX care este foarte prolific în "urme".

Desigur, memoria umană nu este o peliculă fotografică care imprimă evenimentele receptate de ochi fără alţi intermediari în interpretările istoricilor decât propriile lor subiectivităţi. Procesul de reamintire este unul mereu activ care face să ajusteze reprezentările trecutului la situaţia prezentă a individului, la nevoile lui actuale, la inconstantele conjuncturi politice, sociale şi personale. De aceea, utilizarea scrierilor memorialistice în cercetarea istorică implică câteva precauţii ce ţin de unele elemente capabile să direcţioneze procesul de reamintire.

Mai întâi de toate, memoria poate fi influenţată de factori ca vârsta, sexul, nivelul de instruire, profesia, convingerile politice ale individului, pe scurt, tot ce a modelat experienţa sa de viaţă. A doua serie de elemente constitutive ale procesului de rememorare vizează conţinutul memoriilor. Este vorba de temele predilecte, de evenimentele relatate şi mesajul ideologic al scrierii, în cazul în care sunt atinse chestiuni politice etc. A treia categorie de factori ce trebuie consemnaţi sunt determinaţi de maniera în care memoriile au fost expuse: stilul scrierii, vocabularul întrebuinţat, lungimea textului memorialistic etc. Şi, în sfârşit, trebuie puşi în ecuaţie factorii ce se referă la perioada în care a avut loc evocarea trecutului, la împrejurările politice şi sociale în care memoriile au fost redactate.       

O folosire judicioasă a genului memorialistic poate nuanţa un studiu istoric şi poate contribui la evitarea unor clişee istoriografice. În plus, referinţele la textele memorialistice fac scrierea istorică mai puţin dogmatică şi mai sensibilă la trăirile individuale din care se compun marile evenimente istorice.

Adesea, istoricii au reproşat genului memorialistic subiectivitatea interpretărilor şi selectivitatea în tratarea evenimentelor. La fel, îndoielile privind memoriile ca sursă istorică au purtat spre natura lor fluctuantă, prea dependentă de conjuncturile prezente. A fost citat Lucien Febvre care a observat că fiinţa umană nu este capabilă de rememorare pentru că "omul nu păstrează în trecut memoria precum gheţarii păstrează mii de ani în straturile lor mamuţi îngheţaţi"26. Dar în centrul preocupărilor unui istoric stă omul cu toate impresiile, opiniile şi credinţele sale care trebuie surprinse nu într-o formă rigidă, "îngheţată", inexistente în realitate, ci văzute în toate contradicţiile şi transformările lui. Iar prezentul ca factor ce determină procesul de reconstituire a trecutului influenţează nu doar pe autorii de memorii ci şi pe istoricii a căror atitudini, schimbătoare şi ele, condiţionează scrierea istorică. Impactul prezentului asupra reconstituirii istorice nu poate fi evitat şi acest lucru trebuie înţeles şi asumat.

În ceea ce priveşte selectivitatea amintirilor, trebuie spus că discursul lor istoric scapă mai uşor decât discursul istoric savant de rigorile ideologice. Deseori în memoriile, inspirate în mod manifest de vreo ideologie şi în pofida autorului luat de valul amintirii, se inserează nepotriviri ce deconstruiesc întregul eşafodaj ideologic. Acest lucru se întâmplă în virtutea proprietăţii umane de a reţine lucruri deosebit de impresionante. Memoriile oferă un discurs nuanţat ce periclitează ideologiile care au nevoie de nişte categorii statice şi nu dinamice, şi de aceea pot fi mai fiabile decât scrierile istorice ce sunt în mod frecvent tributare domeniului politic.

Adesea incoerente şi contradictorii ca relatare a evenimentelor, dar mai ales din punctul de vedere al ideologiei îmbrăţişate de autor, memoriile nu fac decât să reînvie o realitate istorică cu toate rupturile şi discontinuităţile ei.

_____

1 Este vorba de metoda de cercetare în ştiinţele sociale denumită «Life story» şi elaborată de Şcoala de la Chicago. Acest concept include ca sursă viabilă relatarea autobiografică în virtutea relevanţei sale pentru surprinderea relaţiei dintre individ şi cultura din care face parte şi pentru reconstituirea intelectuală a unui trecut sau a unei epoci. Vezi J. Pennef, La méthode biographique. De l’école de Chicago à l’histoire orale, Paris, A. Colin, 1990.

2 Ulterior în text aceste teritorii vor fi denumite Moldova.

3 Nicolai Costenco, Povestea vulturului, Chişinău, Arc, 1998.

4 Alexei Marinat, Eu şi lumea, Chişinău, Editura Uniunii Scriitorilor, 1999.

5 Dumitru Crihan, Invitaţie în iad, Chişinău, Ştiinţa, 1998.

6 Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Cu gândul la o lume între două lumi, Chişinău, Lyceum, 1999.

7 Dumitru Crihan, idem.

8 Stolîpin este numele prim-ministrului rus din perioada ţarismului care a avut ideea transportării ocnaşilor în Siberia pe cale ferată în nişte vagoane speciale.

9 Vezi revista Communisme, Les archives: la nouvelle histoire de l’URSS, nr. 42/ 43/ 44, Paris, L’âge d’homme, 1995.

10 Ludmila Vnorovschi, Amintirile unei basarabence. Povestea vieţii mele, Chişinău, Cartdidact, 2003.

11 Ariadna Şalari, Venetica, Chişinău, Cartea Moldovei, 1998.

12 Ion Constantin Ciobanu, Mărturii nespovedite. Ultimele scrieri, Chişinău, Cartea Moldovei, 2002.

13 Vasile Vîşcu, Bătălia pentru demnitate, Chişinău, Litera, 2003.

14 vezi Wilhelmus Petrus Van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Chişinău, Arc, 1996.

15 Grigore Eremei, Faţa nevăzută a puterii, Chişinău, Litera, 2003.

16 Idem, p.375.

17 Sintagma este inspirată de noţiunea de "revoltă istoriografică" pusă în circulaţie de Ion Ţurcanu, Istoricitatea istoriografiei. Observaţii asupra scrisului istoric basarabean, Chişinău, Arc, 2004.

18 Autorul se referă la epoca în care Leonid Brejnev a ocupat postul de prim secretar al CC al PC RSSM.

19 Grigore Eremei, idem, p.564

20 Arhiva Rusă de Stat a Noii Istorii, Moscova, Fondul 5, inventarul 31, dosarul 162, p.130.

21 Este vorba de editura «Cuşnir & Co»  fondată de fostul ministru al culturii (1987-1989) din RSSM, Grigore Cuşnir. Editura emite seria «Timpul ne-a ales pe noi» rezervată anume memoriilor foştilor nomenclaturişti.

22 Timpul ne-a ales pe noi (trad. din rusă Âðåìÿ âûáðàëî íàñ), Chişinău, Cuşnir & Co, 2001. 

23 Serghei Sidorenco, Inteligenţa, munca şi onoarea generaţiei noastre, (trad. din rusă Умом, трудом и совестью поколений), Chişinău, Cuşnir & Co, 2002.

24 Serghei Sidorenco, idem, p.17.

25 Ivan Bodiul, Drumul vieţii (trad. din rusă Дорогой жизни), Chişinău, Cuşnir & Co, 2001, p.46.