O 'lecţie de pictură' nu înseamnă neapărat multă vorbă şi teorie, ci un exerciţiu de observaţie, o "lectură" a desenului, mai bine zis a tehnicii de execuţie a unui contur grafic

- Ion Severin, am tot amânat acest interviu, care ar fi trebuit să apară pe la început de toamnă, din varii motive. Acum, la sfârşit de an 2004, discuţia noastră nu poate evita nişte accente de bilanţ în planul creaţiei. Ştiu, am aflat din surse demne de încredere (deşi discreţia şi modestia ta sunt proverbiale), că ai fost cu o bursă de creaţie în Franţa. Poţi să ne oferi mai multe detalii "tehnice" despre acest sejur?

- Încep prin a spune că, probabil, discreţia mea nu e atât de "proverbială", dacă, totuşi, s-a auzit despre sejurul meu francez. Am fost invitat pentru o lună de zile în Région d’Albert, în nordul Franţei, de către Consiliul Cultural al acestei regiuni - invitaţie semnată de către Jean-Michel Declercq (Directeur de l’Office Culturel de la Région d’Albert) şi de către Stéphane Demilly – primarul oraşului, deputat în Parlamentul francez. Am avut expoziţie de două săptămâni la Galeria Pierre Pamel, dar şi deplasări de creaţie în diverse localităţi. Am acceptat cu mult interes şi chiar entuziasm această invitaţie, pentru că după expoziţiile mele de la Paris, în Montmartre, eram curios să cunosc şi – sper că nu sună pretenţios - să "mă verific" până la urmă într-un mediu cultural situat în afara Parisului. A fost o experienţă inedită, foarte utilă pentru mine, care mi-a prilejuit întâlniri memorabile. De data aceasta n-am avut "ritmul" halucinant de viaţă şi activitate în care am trăit la Paris, destul de epuizant, în schimb, m-am bucurat de un sejur mai reflexiv, am cunoscut "Franţa profundă", ca să spun aşa, discutând despre artă cu artişti francezi din provincie, foarte buni profesionişti şi deschişi spre alte culturi.

- Cum au apreciat francezii grafica ta? Ce a spus critica de specialitate?

- Vasile, ştii foarte bine că îmi este destul de greu să vorbesc despre propria creaţie. N-are rost să înşir pentru cititorii revistei cele câteva titluri de cronici şi semnalări pe care le-am avut în presa din regiune. Le-am consemnat şi le-am perceput ca un lucru firesc, aşa cum se întâmplă, probabil, după fiecare vernisaj. Aş pomeni totuşi numele domnului Jean-Michel Declercq, un specialist cunoscut, opiniile căruia se sprijină pe autoritatea unor importante cărţi semnate de domnia sa... În celelalte cronici publicate în presă, am remarcat tonul serios, aplicat, fără nici o notă de entuziasm gratuit şi festivist, notă care, să fiu sincer, nici nu mă mai impresionează de la un timp încoace...

- Ai avut câteva zile de master class, când ai predat ore de desen/de pictură unor adolescenţi. Cum a fost această experienţă? Cum se stabileşte "dialogul" între un pictor din Basarabia şi un "învăţăcel" francez?

- Recunosc că nu m-am gândit niciodată că pot fi "profesor", cu atât mai mult în Franţa. De fapt, nici n-au fost cu adevărat nişte "lecţii" sau "cursuri" în accepţiunea cunoscută a termenului. Adolescenţii cu care am avut mai multe sesiuni de creaţie aveau înclinaţie pentru pictură, frecventau şcoli sau cursuri de arte plastice şi nu le lipsea o oarecare îndemânare în a mânui creionul. Le-a plăcut tehnica graficii mele şi au încercat – am încercat împreună – să facă nişte imitaţii. Mi-a fost interesant să-i urmăresc, să discut cu ei – mi-am lărgit astfel vocabularul limbii franceze, pe care îl credeam aici, la Chişinău, mult mai sărac. De la un punct încolo, o "lecţie de pictură" nu înseamnă neapărat multă vorbă şi teorie, ci un exerciţiu de observaţie, o "lectură" a desenului, mai bine zis a tehnicii de execuţie a unui contur grafic. Recunosc că şedinţele cu "învăţăceii" francezi m-au antrenat într-atât, că mă simţeam destul de confortabil în compania lor. Nu ştiu dacă este neapărat un compliment pentru mine, dar mai mulţi copii mi-au spus că grafica mea, privită, cercetată cu atenţie, îi învaţă cum să deseneze, cum să creeze imagini din linii şi puncte... 

- După vizita sa la Chişinău, din 1998, Jacques Chirac s-a întors la Paris cu o lucrare de grafică semnată Ion Severin, pe care oficialii moldoveni i-au oferit-o în semn de omagiu. Am văzut că acest episod a fost evocat şi de presa locală, de exemplu publicaţia "Le Courrier Picard", care apare în oraşul Amiens. Relaţia ta "specială" cu preşedintele Franţei, ca să glumim puţin, ţi-a creat ceva avantaje în ochii gazdelor tale?

- "Episodul" acesta din biografia mea de creaţie, care nu a fost decât o simplă întâmplare, era cunoscut la Albert. S-a scris în presa locală despre aceasta şi n-am putut face nimic altceva decât să confirm ştirea... Doar o singură remarcă aş face la ceea ce afirmi în întrebarea ta: alegerea unei lucrări de-ale mele de grafică pentru domnul Chirac s-a făcut la recomandarea ambasadorului francez la Chişinău şi a unor experţi de la Paris, sosiţi la Chişinău să pregătească vizita oficială a preşedintelui francez... Nu am, fireşte, "o relaţie specială" cu preşedintele Jacques Chirac, n-am paşaport francez şi nici măcar viză permanentă pentru Franţa, cum îşi închipuie unii. Ştiu doar că lucrarea mea se află în colecţia preşedintelui Franţei, o colecţie deschisă pentru public în anumite perioade ale anului. "Episodul" acesta nu e neapărat un titlu de glorie în biografia mea, cum nu e nici unul de care să mă jenez, este pur şi simplu "o secvenţă", să-i spunem cu o anumită semnificaţie "politico-afectivă", din multele care au loc în biografia unui artist care nu se mulţumeşte să picteze doar pentru sine...

Despre "avantaje în ochii gazdelor"... Ştii foarte bine, pentru că ai călătorit şi tu peste hotare în aceşti ani, că "palmaresul" de acasă al unui artist este respectat într-o primă fază de către străini, dar acest "palmares", oricât de răsunător ar fi el (premii, titluri ş.cl.) trebuie reconfirmat de fiecare dată, printr-un alt tablou, printr-o nouă expoziţie. Contează mult prestaţia ta în faţa publicului din Occident, un public obişnuit cu competiţia (viaţa acolo e o competiţie neîntreruptă şi, adesea, feroce!), care nu are idoli şi, respectiv, nu practică idolatria.

- Cred că în acest moment al discuţiei noastre, trebuie să spun cititorilor că gazdele tale din nordul Franţei ţi-au acordat titlul de cetăţean de onoare al oraşului Albert. A fost o surpriză pentru tine?

-  Sincer să spun, gestul lor m-a copleşit şi m-a onorat.

- Cum este percepută – cultural şi politic – Moldova în regiunea Albert? Produsul nostru artistic cel mai "expansiv" din ultimul timp, formaţia "O-Zone", cu a sa "Dragoste din tei", a ajuns şi la Albert?

- Despre Moldova nu se ştie prea multe nici la Paris, am constatat lucrul acesta la faţa locului, aşa că de ce ar fi mai informat francezul din provincie? Nu este. A trebuit să explic pentru cei curioşi unde se află Moldova şi ce cultură se face în acest teritoriu. În aceste situaţii e bine să fii realist şi răbdător, pentru că e de datoria noastră, a celor provenind din ţări şi culturi mici, să ne impunem.

Despre "O-Zone" ce să zic? Aşa cum "haiducii" noştri au călărit clasamentele muzicale în Franţa şi în întreaga Europă, era firesc să se audă de ei şi la Albert! Erau foarte populari în timpul cât m-am aflat eu acolo. Mă trezeam şi mă culcam cu refrenul acela "Dragostea din tei", lumea mă complimenta, mă felicita, era solidară cu succesul ozon-iştilor, aşa că, recunosc, am sfârşit prin a-i aprecia, chiar dacă preferinţele mele muzicale sunt altele. Succesul lor – nu vorbesc de valoarea propriu-zisă a piesei –, dar succesul comercial, cu tot ce implică aceasta: management, impresariat, publicitate şi în ultimă instanţă noroc – cred că ar merita studiat. E un fenomen. Pentru că sunt primii care au "spart gheaţa" în muzica-pop basarabeană şi, în bună măsură, şi în muzica românească, ieşind în Vest.

- Te înţeleg, dar eu oricum mă revolt. Muzica dans nu mă încântă, iar versurile "Dragostei din tei" mi se par între cele mai stupide din câte se puteau imagina şi "compune"...

- Nu cred că trebuie să fii atât de exigent. Sunt versuri compuse de un "poet" amator, iar pentru muzica dans (o muzică pentru picioare) nici nu cred că e nevoie de altceva. Important la această etapă este că "băieţii" au răzbătut, s-au făcut auziţi, cântă româneşte (unii fani din Occident chiar încearcă să înveţe limba română, pentru a se identifica mai mult cu idolii lor). Ne place sau nu, dar "O-Zone" a făcut mai mult pentru cunoaşterea Republicii Moldova în lume decât toată diplomaţia noastră la un loc. Aş fi foarte bucuros dacă vreun scriitor sau artist plastic din Basarabia ar avea acelaşi succes pe plan internaţional. Ştiu că această ultimă afirmaţie a mea este una de suprafaţă – "cultura de elită" nu va avea niciodată impactul "culturii de masă" -, dar doleanţa mea rămâne valabilă. 

- Să revenim la sejurul tău francez. Ai reuşit să vinzi şi nişte lucrări?

- În general, nu-mi place să vorbesc pe acest subiect care, vrei nu vrei, echivalează în bani creaţia mea. Mă consider, întâi de toate, un artist, încerc să mă impun cu un stil al meu, recognoscibil pentru public şi critica de specialitate, iar partea de câştig, de business este o chestiune implicită. Îmi câştig bani pentru existenţă prestând şi alte munci, de exemplu, sunt director artistic la Editura Ştiinţa din Chişinău...

- Ion Severin, ai avut până acum trei expoziţii personale la Paris şi mai puţine la Bucureşti. Cum îţi explici acest paradox? A depins numai de tine să ajungi să expui la Bucureşti, sau ţi‑ar fi fost necesar şi un sprijin instituţional?

- A depins în mare măsură de mine, dar eu sunt un om care refuz să mă bag în medii unde e "mare şi zgomotoasă înghesuială" şi unde promovarea se face pe alte criterii decât cele ale valorii. Fireşte, nu generalizez, dar cu mine asta s-a întâmplat. Sigur, dacă ar fi venit o invitaţie/încurajare şi pe linie instituţională (centru cultural, ambasadă...), poate că aş fi ajuns să expun de mai multe ori şi la Bucureşti. Am expus, în schimb, la Iaşi şi la Cluj. Pe de altă parte, aş vrea să consemnez un fenomen destul de ciudat şi supărător în care este vehiculat numele meu, fără ca eu să fi fost înştiinţat. Aflu cu surprindere dintr-o revistă de publicitate din Chişinău, care mi-a căzut în mâini zilele acestea, că eu, Ion Severin, am avut un vernisaj pe 16 noiembrie 2004 la Centrul expoziţional "Constantin Brâncuşi" din Chişinău. Informaţii de acelaşi gen am găsit şi pe Internet. Sunt stupefiat, pentru că nimeni nu m-a contactat în vederea organizării acestei expoziţii. Înseamnă că cineva, poate anumiţi funcţionari de la Uniunea Artiştilor  Plastici, a tras nişte foloase, şi-a făcut interesul, lansând informaţii false, pentru că raporturile mele cu UAP nu sunt tocmai armonioase. Felul acesta de a manipula mă face să cred că trăim într-o ţară bananieră. Sper să dezleg această enigmă. 

- Ce proiecte viitoare te mai leagă de Franţa sau poate de altă ţară europeană?

- Ar fi mai multe proiecte - nu vreau să dau date concrete, pentru că totul urmează să se întâmple. Ceea ce ştiu cu siguranţă este că trebuie să lucrez, să realizez o serie de lucrări noi. Pentru mine, expoziţiile/deplasările în străinătate – deşi onorante şi extrem de utile – sunt totuşi foarte cronofage. De aceea încerc să profit cu maximă eficienţă de timpul pe care îl am la dispoziţie aici, la Chişinău.

Interviu realizat de Vasile Gârneţ