Securitatea de după Securitate

Cercetător la Institutul Român de Istorie Recentă şi ziarist (care face parte, dacă nu mă înşel, din categoria celor "de investigaţie", pe cale de dispariţie în România ultimilor patru ani), Marius Oprea este unul dintre cei cîţiva istorici din generaţia mai nouă (foarte puţini, din păcate), care şi-au dedicat eforturile reconstituirii istoriei Securităţii. Cărţile pe care le-a publicat sau coordonat în ultimii doi ani (Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989, Iaşi, Polirom, 2002; Ziua care nu se uită, Iaşi, Polirom, 2002, Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică, Iaşi, Polirom, 2002) – remarcate de specialişti – reprezintă tot atîtea etape din lungul şi anevoiosul drum al realizării acestui proiect, ale cărui rezultate sînt, deocamdată, foarte incomplete. Moştenitorii Securităţii este ultima carte din seria începută de autor în urmă cu doi ani. Ea face, cred, un (important) pas mai departe pe drumul de care vorbeam, deşi lectura ei nu mă mulţumeşte pe deplin, cum voi explica imediat.

Practic, ceea ce Marius Oprea ne pune la dispoziţie prin acest volum – în aşteptarea unei viitoare istorii a Securităţii şi a unui studiu prosopografic al membrilor ei – pare a fi o versiune abreviată a evoluţiei acestei instituţii. Deşi urmăreşte mai ales destinul postcomunist al personalului de încadrare, autorul nu omite, totuşi, intervalul de dinainte de 1989, evocat în primele două capitole. Dintre acestea ("Securiştii lui Ceauşescu" şi "Securitatea la 1989"), cel din urmă mi se pare, de departe, cel mai semnificativ, întrucît conţine lista completă (cred) a Direcţiilor interne şi externe ale instituţiei, cu numele celor care le comandau în ajunul revoluţiei (şefi sau adjuncţi) şi cu numărul personalului militar şi civil din fiecare "structură". Aceste date (unele din ele, cel puţin) au mai apărut, din cîte ştiu, în presa ultimilor ani, dar cine le reciteşte acum, reunite în aceste pagini, poate vedea mai bine ce dimensiuni tentaculare a avut principala instituţie represivă din România, fără a mai pune la socoteală armata de informatori, rămaşi pînă acum, din păcate, prea puţin cunoscuţi (cu excepţia unor cazuri notorii).

După 1989, Securitatea, fără a dispărea – căci a pactizat cu noua putere postcomunistă – s-a transformat într-o adevărată nebuloasă, trecînd prin acelaşi proces – ca să spun aşa – de extensie centrifugă, care a schimbat (şi continuă să schimbe), puţin cîte puţin, profilul fiecărei categorii socio-profesionale: unii dintre membrii ei – cei mai compromişi sau "inadaptabilii", căci au fost şi dintre aceştia – au dispărut din sistem, fără a-l mai reintegra vreodată. Aceştia au fost perdanţii. Alţii, infinit mai numeroşi, au continuat să facă ce făcuseră o viaţă întreagă, dar în "noile" servicii de informaţii, înfiinţate după 1989. Un alt segment s-a dedicat afacerilor, profitînd de extraordinarele oportunităţi economice apărute după prăbuşirea comunismului. Numele multora dintre ei apar legate de marile malversaţiuni financiar-bancare (Bancorex, FNI etc.) şi de privatizările ilegale sau dubioase, care au zguduit, prin scandalurile lor, viaţa noastră publică în ultimii 15 ani. Alţii, în fine, preschimbaţi în oameni de afaceri, au devenit şi amatori de politică, populînd partidele, parlamentul şi guvernele de toate culorile. Marius Oprea caracterizează acest amplu proces social drept o "privatizare". "Astăzi – scrie el – ofiţerii fostei Securităţi se împart în trei mari categorii. Prima îi cuprinde pe cei care au reuşit în viaţă ca politicieni sau oameni de afaceri. A doua, pe cei care au reuşit şi în viaţă, dar şi în carieră, ajungînd de la gradul de căpitan, maior sau colonel, pe care-l aveau înainte de 1989, la cel de general şi devenind chiar şefi ai unei structuri de informaţii din România... În a treia categorie intră «fraierii», retraşi din orice activitate, care preferă să trăiască pur şi simplu din pensie...", adăugîndu-i mici venituri suplimentare, atunci cînd continuă să desfăşoare activităţi subalterne (p. 150). Autorul crede – iar această constatare, deşi foarte succint formulată, mi se pare una dintre cele mai interesante ale întregii cărţi – că această tripartiţie reflectă sociologia întregului grup al "lucrătorilor" din Securitate, înainte de 1989. Reuşitele post-revoluţionare ar fi proprii acelor membri ai "aparatului" care fuseseră recrutaţi, în timpul comunismului, dintre absolvenţii merituoşi ai învăţămîntului universitar, avînd, prin urmare, pe lîngă atuurile noii lor meserii, un nivel de educaţie, care le-a îngăduit să se adapteze relativ uşor noilor împrejurări (asta după ce, în primii ani ai regimului comunist, cei selectaţi de Securitate veniseră, în covîrşitoarea lor majoritate, din mediile rurale şi muncitoreşti). Ceilalţi, perdanţii, categorie "atipică...în contextul evoluţiei generale a aparatului ădupă 1989î" ar fi formată – scrie, destul de obscur, Marius Oprea – din "oameni care au ajuns în Securitate în urma unor «conjuncturi» percepute şi de ei înşişi drept un compromis asumat pentru o viaţă ceva mai bună ăsau dinîofiţeri recunoscuţi în trecut pentru incompetenţa lor" (p. 151). Dar, atît timp, cît ne lipsesc informaţii mai precise referitoare la fizionomia socială reală a acestor grupuri, afirmaţii ca cele de mai sus rămîn simple... afirmaţii. Abia acest gen de reconstituiri, prosopografice, vor fi, în viitor, cu adevărat concludente deoarece ele ne vor ajuta să înţelegem cît de largi au fost ramificaţiile sociale ale acestei instituţii, mai precis, de unde au provenit, în diferite perioade membrii ei, ce studii au făcut, ce cariere au avut copiii lor, care le-au fost înrudirile preferate ş. a. m. d. – chestiuni la care nu se va putea răspunde decît pe baza unor temeinice reconstituiri de arhivă şi a anchetelor orale, deocamdată imposibile sau foarte greu de realizat. Nu-i pot imputa lui Marius Oprea această lacună, pe care nu avea cum s-o înlăture, în stadiul în care ne găsim astăzi în privinţa accesului la surse. Dar, o viitoare istorie socială a Securităţii (ale cărei începuturi se conturează, deja) ar constitui unul din subiectele cele mai interesante care s-ar putea scrie. De altfel, chiar ceea ce ne spune autorul însuşi despre cariera cîtorva dintre personajele-cheie ale acestei instituţii după 1989 reprezintă un prim pas în această direcţie.

Dispersîndu-se şi diversificîndu-şi interesele, fosta instituţie represivă a regimului comunist nu şi-a pierdut, însă, crede Marius Oprea, unitatea iniţială. Ea continuă să funcţioneze şi astăzi, după principiile unei societăţi oculte. "Securitatea – scrie autorul –  a intrat în parlament, Securitatea conduce din guvern, Securitatea execută ordinele puterii în interiorul serviciilor secrete, Securitatea s-a privatizat. Orice încercare de a-i destrăma imensa putere ocultă pe care a acumulat-o a fost sortită pînă acum eşecului... Securiştii sînt astăzi a cincea putere în stat" (p. 212, 214). Altfel spus, ei sînt proprii lor moştenitori.

Nu mă îndoiesc că, formulînd o asemenea judecată, Marius Oprea are, principial, dreptate. În anumite chestiuni sensibile – ca, bunăoară, dosarele, tardiva şi imperfecta lege de constituire a CNSAS sau interminabilele dispute privitoare la predarea arhivei fostei Securităţi –, la nivelul componentelor noului sistem politic pare, într-adevăr, să funcţioneze o misterioasă solidaritate, care blochează sau diluează orice tentativă de a schimba ceva. Cred, totuşi, din poziţia exterioară în care mă aflu, că postularea unei asemenea coerenţe între membrii fostei Securităţi constituie, întrucîtva, o exagerare. Însăşi logica proceselor sociale specifice oricărei tranziţii istorice o infirmă, ca de altfel, şi multe dintre evenimentele ultimilor ani. Pe măsură ce ne depărtăm de momentul inaugural din 1989, regruparea intereselor, diversificarea categoriilor socio-profesionale şi libertatea de manevră în interstiţiile sociale vor tinde, inevitabil, să crească, nu să scadă, ceea ce va afecta iremediabil vechile solidarităţi de acest tip. Înseşi rezultatele ultimelor alegeri din România (cînd scriu aceste rînduri ele tocmai au fost, în mod oficial, anunţate) îmi par a confirma această tendinţă.