Despre istorie, adevăr şi mituri. O replică d-lui Lucian Boia

Şase ani au trecut de la apariţia cărţii lui Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească (Bucureşti, Humanitas, 1997; a doua ediţie a fost tipărită, tot aici, în 2000). Printre istorici, volumul a stîrnit, atunci, un imens scandal: nu numai că autorul examina critic presupoziţiile teoretice şi metodologice care inspiraseră reconstituirea trecutului naţional din secolul al XIX-lea încoace; în acelaşi timp, el punea în discuţie şi interpretarea uzuală a acestui trecut, aşa cum se vădea ea în unele scrieri de specialitate, în manualele şcolare, în filme, teatru, la televiziune ş. a. m. d.

Ce anume afirma, acolo, dl. Boia? Fără a mai relua comentariul pe care i l-am dedicat, la timpul potrivit, chiar în această pagină, aş spune, simplificînd, că demonstraţia cărţii era construită în jurul a trei idei principale: 1) trecutul şi discursul despre acest trecut sînt inseparabile, iar ceea ce noi, istoricii, considerăm drept o descoperire a faptelor, aşa cum s-au petrecut, nu reprezintă, în fond, decît aşezarea lor într-o "povestire" eminamente subiectivă, inspirată, cu voie sau fără voie, atît de prejudecăţile şi de interesele noastre proprii, cît şi de contextul în care trăim; 2) obiectivitatea istoriei nu este, prin urmare, decît o pură iluzie, iar "adevărurile" ei sînt foarte apropiate de convingerile istoricului; 3) "povestire" fiind, reconstituirea istorică rearanjează necontenit trecutul pe măsura aducerii în prim-plan a noi fapte. Organizate şi reorganizate periodic, potrivit logicii narative, acestea sînt, ipso facto, şi interpretate, prin inserţia lor în acest continuum, învestit cu un sens şi o finalitate, pe care faptele, ca atare, nu au cum să le aibă. Ceea ce noi credem că reprezintă anumite momente-cheie sau tendinţe fundamentale ale trecutului pe care îl explorăm nu constituie altceva, decît efectul pervers (sau cu bună ştiinţă căutat) al felului în care noi înşine recompunem acest trecut şi îl povestim şi nicidecum o realitate "obiectivă". Astfel ia naştere un amplu ("inevitabil", scrie dl. Boia) proces de "mitificare a istoriei", la care, alături de specialişti, contribuie, prin varii mijloace şi pe diferite canale, întreaga societate.

Pînă atunci, nimeni nu mai făcuse, la noi, aşa ceva. Nici o examinare critică a istoriografiei noastre nu mersese atît de departe cu deconstrucţia, încît să pună la îndoială interpretări şi concluzii ce păreau de neclintit. Adept convins al relativismului şi partizan nu mai puţin fervent al textualismului (cum a şi afirmat‑o, răspicat, într-un opuscul care i-a urmat, de puţin, acestuia: Jocul cu trecutul, Humanitas, 1998), autorul a fost perceput ca unul care surpa toate încredinţările pe temeiul cărora fusese cercetat, pînă atunci, trecutul naţional. Dl. Boia se îndoia, de fapt, de ceea ce, printr-un consens tacit, era considerat a fi mai presus de îndoială. Această impresie era cu atît mai întărită, cu cît, organizîndu-şi critica în funcţie de cîteva probleme-cheie (şi deosebit de sensibile) ale istoriei noastre: originile, continuitatea, unitatea şi alteritatea, istoricul bucureştean sugera că, departe de a fi originale, aceste repere canonice ale conştiinţei istorice româneşti "copiau", de fapt, arhetipurile oricărui imaginar colectiv, fiind, în cazul concret al românilor, afectate de o infuzie masivă de mit (inerentă, totuşi, ca procedeu, oricărei comunităţi, în trecut şi astăzi).

Cum spuneam, cartea d-lui Boia a stîrnit, în epocă, un veritabil scandal. Dacă mulţi dintre istorici s-au mulţumit s-o comenteze extrem de critic, dar – cu cîteva excepţii – mai mult...oral, fără a-şi face publice obiecţiile, alţii, din afara breslei, au primit-o favorabil, văzînd în ea semnul indubitabil al unei înnoiri de perspectivă. Nu toţi istoricii, însă, au respins critica şi atitudinea d‑lui Boia. Printre cei mai tineri, cartea a avut o certă influenţă, stimulînd demersuri deconstructiviste similare, cum ne-o arată celălalt mare scandal al perioadei, provocat de unul dintre manualele alternative de istorie, considerat, pe drept sau pe nedrept, a fi inspirat de "linia" interpretativă din Istorie şi mit.... Pînă astăzi, totuşi, cartea d-lui Lucian Boia nu a avut parte de examinarea minuţioasă care i s-ar fi cuvenit şi nici de dezbaterea pe care ar fi trebuit, în mod normal, s-o declanşeze. Volumul d-lui Ioan-Aurel Pop suplineşte, acum, această regretabilă lacună şi – să o spun deîndată – o face cu o remarcabilă acribie şi un perfect profesionalism.

Calea urmată de analiza critică a d-lui Pop nu este una uşoară. Autorul preia integral structura cărţii d-lui Boia şi merge pe firul demonstraţiilor de acolo, dar "întoarce", sistematic, toate concluziile preopinentului, arătînd că acestea sînt fie incomplete, fie eronate. Scrie, bunăoară, dl. Boia că "nu există istorie obiectivă şi...nici nu poate exista"? Dl. Pop îi răspunde că, "dacă este onest şi bine pregătit, ăistoriculî ajunge la adevăruri parţiale" (p. 17). Critică dl. Boia proiectarea abuzivă a conceptului modern de naţiune asupra trecutului? Dl. Pop probează, în replică, îndreptăţirea limitată a termenului chiar şi pentru Evul Mediu. Laudă dl. Boia metoda critică junimistă aplicată exagerărilor latiniste ale Şcolii Ardelene? Dl. Pop intervine, demonstrînd că scrierile lui Micu, Şincai şi Maior nu trebuie rupte de contextul în care au fost elaborate şi nici desconsiderate, doar în virtutea "exceselor" lor autohtoniste. În fine – ca să opresc aici exemplificările – consideră dl. Boia că importanţa exagerată asociată de spiritul public anumitor domni din panteonul nostru medieval (Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Ioan Vodă etc.) denotă "privilegierea eroului războinic" şi perpetuarea, în mentalul colectiv, a unui "mit al salvatorului"? Dl. Pop ripostează imediat, explicînd această însemnătate nu din perspectiva imaginarului (ca "adversarul" său), ci pe temeiul izvoarelor şi al informaţiilor transmise de ele. Acest "du-te-vino" ţine pînă la capătul celor 390 de pagini ale cărţii. Rostul unei asemenea strategii (cîtuşi de puţin simple, de vreme ce dl. Pop, pentru a-i răspunde cum se cuvine preopinentului său, a fost obligat să mobilizeze, în contra fiecărei aserţiuni pe care o critică, un volum impresionant de informaţii bibliografice şi de lecturi colaterale, care acoperă, practic, întreaga noastră istoriografie) se vede – ca să spun aşa – cu ochiul liber: istoricul clujean vrea să arate că, luată "la bani mărunţi", Istorie şi mit... devine, în fond, o carte fragilă şi fără complexitate, vădindu-se, pe deasupra, lipsită şi de fundamentul indispensabil oricărei cercetări istoriografice serioase: erudiţia.

Se cuvine să mai spun că Ioan-Aurel Pop nu face o critică а outrance. El nu-i caută d-lui Boia – fie-mi iertată expresia – nod în papură. Istoricul clujean ştie să-i recunoască adversarului dreptatea, atunci cînd acesta o are. Stilul său este elegant şi politicos, fără cusur. Nu este însă mai puţin adevărat că preocuparea sa de căpătîi este de a-şi pune interlocutorul cît mai des în dificultate, ceea ce îi reuşeşte ori de cîte ori citează dintr-o carte mai veche a d-lui Boia, dedicată evoluţiei istoriografiei româneşti (Bucureşti, 1976) şi constată că judecăţile de valoare ale istoricului bucureştean sînt, acolo, la antipodul celor din Istorie şi mit...

Gîndit în acest mod, riguros antitetic, volumul d-lui Pop nu este însă uşor de citit. Iar necesitatea de a-l corobora mereu cu textul d-lui Boia face lectura şi mai dificilă. De aceea, mă tem că audienţa sa va fi mai mică decît aceea scontată, în mod normal, în cazul unei cărţi polemice. Autorul este însă conştient de acest risc.

Minuţiozitatea cu care dl Pop critică volumul d-lui Boia în fiecare din afirmaţiile sale, străduinţa de a-i scoate la iveală tot ceea ce îi constituie – după opinia sa – parţialitatea şi slăbiciunile de documentare îndreptăţesc bănuiala că ceea ce-l desparte pe istoricul clujean de colegul său de la Bucureşti este mai mult decît o simplă deosebire în interpretări sau faptul că viziunile lor despre trecut sînt diferite. Pare a fi vorba despre ceva mult mai grav: de o chestiune de principiu. Pentru dl. Ioan-Aurel Pop în joc se află, dacă nu mă înşel, însăşi legitimitatea istoriei, ca demers analitic retrospectiv, capabil să producă interpretări adevărate şi, în al doilea rînd, rolul pozitiv, de factor coagulant, asumat de istoric în comunitatea semenilor săi, prin disciplina pe care o practică. Sprijnirea celei dintîi şi justificarea celui de-al doilea constituie ţintele – una divulgată, cealaltă doar sugerată – întregii demonstraţii a cărţii pe care o comentez. Voi încerca s-o reproduc la fel de succint cum am sistematizat, mai sus, tezele cărţii d-lui Boia.

Mai întîi, în spiritul metodei de care am vorbit – aceea de a întoarce afirmaţiile interlocutorului cu care polemizează în contrariul lor – dl. Pop  respinge hotărît ideea unei naturi eminamente subiective a reconstituirii istorice. Adversar declarat al relativismului, istoricul clujean crede atît în obiectivitatea demersului restitutiv, cît şi în aptitudinea acestuia de a ajunge la adevăruri. "Chiar dacă judecata asupra adevărului nu va fi niciodată una – scrie el – şi chiar dacă există mai multe «istorii» diferite, aceste judecăţi şi discursuri despre trecut nu se pot încadra în istoriografie fără să aibă drept scop apropierea cît mai accentuată de ceea ce, dincolo de orice relativitate, numim adevăr...Noi credem că istoricul trebuie să se apropie de adevăr. Altminteri, el încetează de a mai fi istoric, devenind un alt gen de interpret al trecutului...Istoricii, chiar dacă nu vor fi niciodată pur obiectivi, trebuie să încerce să se apropie cît mai mult de acest ideal" (p. 312-313).

Convingerea că cercetarea istorică poate produce adevăruri îl face pe dl. Pop să critice aspru şi cealaltă aserţiune fundamentală a cărţii istoricului bucureştean, potrivit căreia istoriografia contribuie substanţial la fabricarea marilor mituri colective, ceea ce s-ar vădi, în cazul scrisului istoric românesc, de la Şcoala Ardeleană încoace şi, mai ales, în timpul regimului comunist. Una dintre ideile, de mai multe ori reluate, de Ioan-Aurel Pop în cuprinsul cărţii sale este că "adevărata" istorie, aceea care a contat în timpul deceniilor de dinaintea revoluţiei din 1989 a fost nu aceea naţionalistă, a "istoricilor de partid", ci a profesioniştilor domeniului, care, spre deosebire de ceilalţi, au refuzat să accepte exagerările din epocă sau să scrie în spiritul lor. "Este adevărat – recunoaşte autorul – că opinia publică a fost intoxicată prioritar cu o astfel de viziune ănaţionalistă – n. ns.î, dar – continuă el – oamenii de specialitate, cu acces la surse şi la bibliografie ştiau care era realitatea şi scriau în spiritul acesteia" (p. 157). Deosebit de nedrept îi pare d-lui Pop modul în care – după opinia sa – îi tratează Lucian Boia pe corifeii istoriografiei neamului (Lupaş, Brătianu, Iorga, Panaitescu etc.), care au scris "istorie naţională" şi au apărat, pe această cale, drepturile românilor. Istoricul clujean este convins că ceea ce ţinteşte, de fapt, Lucian Boia aici este însăşi ideea de naţiune, pe care ar considera-o, pasă-mi-te, depăşită. Dl. Pop lasă să se înţeleagă de mai multe ori acest lucru de-a lungul întinsei sale replici, dar o spune, cu neobişnuită asprime, la pagina 323: "Această carte a d-lui Boia, ca şi altele, are multiple semnificaţii, dar una este sigur demonizarea naţiunii, scoaterea naţiunii din mintea românilor. Numai că nu înţelegem de ce nu este folosită această înverşunare pentru o cauză mai bună" (judecăţi la fel de categorice pot fi citite şi la p. 367 şi 368). În aceste circumstanţe, se înţelege de ce simte dl. Pop nevoia de a lua apărarea atît a disciplinei pe care o reprezintă, cît şi a statutului istoricului. Ambele i se par – nu neapărat din pricina cărţii cu care polemizează, dar putem deduce că şi din cauza ei – grav periclitate. "În această perioadă de criză a istoriei şi a istoricilor, se cuvin apărate cu orice preţ statutul disciplinei, prestigiul şi importanţa specialistului şi chiar rolul istoricilor autentici în societate" (p. 367). Am citat un fragment din ultimul capitol al cărţii, "Reflecţii finale", care strânge laolaltă – afirm fără nici o exagerare – cîteva din cele mai frumoase pagini despre menirea istoriei şi a celor care o practică, pe care mi-a fost dat să le citesc în ultimii ani. Parcurgerea lor arată limpede că dl. Ioan Aurel Pop crede într-o istorie angajată de partea valorilor naţionale şi, nu mai puţin, într-un rost civic al specialiştilor ei, în spiritul nobilei tradiţii istoriografice ardelene pe care el şi alţii ca el, aparţinînd şcolii istorice clujene, o ilustrează – sînt dator să spun şi acest lucru – exemplar.

Cine are, pînă la urmă, dreptate? Dl. Boia, atunci cînd insistă asupra subiectivităţii inerente oricărei reconstituiri istorice şi îi evocă rolul "mitologizant" sau dl. Pop, care crede, cu pasiune, în obiectivitatea acestei reconstituiri şi în capacitatea ei de a produce adevăruri? Singurul mod în care pot tranşa această dispută este să constat că există o îndreptăţire a fiecărei părţi.

Fără să reiau ceea ce am scris mai demult despre cartea d-lui Boia, trebuie să afirm, din nou, că ceea ce i se poate reproşa cel mai mult acesteia este nu numai filosofia ei relativistă (pe care, personal, nu o împărtăşesc – nu am loc să precizez de ce), ci şi o serioasă – după părerea mea – inacurateţe terminologică. Am mai spus-o şi acum şase ani: bineînţeles, cercetarea istorică are o contribuţie certă la "mitologizarea" trecutului, în măsura în care îl ordonează, îi caută un sens global şi îl învesteşte cu anumite semnificaţii. Aceste operaţiuni mi se par la fel de inevitabile ca ploaia sau grindina (în anumite condiţii, desigur). Ele ţin de conştiinţa istorică a oricărei colectivităţi, care are nevoie, pentru a se (auto)identifica, de o direcţie şi de repere. Altfel, nu ar putea exista. Istoricii – printre alţii – joacă un rol important în acest proces chiar prin străduinţa lor de a explica ceea ce "văd" în izvoare. Explicaţia se face, bineînţeles, printr-o povestire. Dar, nu avem nici un motiv să ne îndoim de veridicitatea (prefer acest cuvînt celui, prea drastic, de "adevăr") acestei povestiri, dacă ceea ce este narat respectă convenţiile de credibilitate ale meseriei (prea cunoscute pentru a le mai aminti aici). Puţine dintre aceste povestiri rămîn integre în durată. Ceva, totuşi, se păstrează din fiecare şi tocmai seria acestor "fragmente" de interpretare verosimilă, certificate prin consensul specialiştilor, creează, în timp, constantele interpretative, pe care le numim – printre altele – "mituri". A incrimina această subtilă şi incontrolabilă, în fond, alchimie este cel puţin bizar. Ceea ce trebuie, în schimb, incriminat, sînt mistificările, falsificările cu bună ştiinţă, denaturările deliberate ş. a. m. d., adică toată panoplia procedeelor care purced fie din lipsă de onestitate, fie din tot soiul de parti-pris-uri. Absenţa acestei distincţii elementare între "mitizare" (mai corect: mitologizare) şi mistificare, între mituri şi false mituri constituie – rămîn convins şi acum – carenţa cea mai gravă a eseului d-lui Boia. Numai aşa se explică amalgamul – lesne de observat în carte – dintre curente, personalităţi şi epoci, între care ar fi trebuit să existe, totuşi, o netă disociere. Nu poţi – am mai spus-o – să pui "tracomania" promovată de un Nicolae Copoiu (cîţi îşi mai amintesc astăzi de acest nume?) pe acelaşi plan cu preocuparea pentru reconstituirea continuităţii a lui – să spunem – Gh. I. Brătianu. Pur şi simplu, ele nu sînt comparabile.