'Lecţii de lingvistică generală'

Ediţia în limba română a "Lecţiilor de lingvistică generală" ale savantului Eugeniu  Coşeriu are menirea de a recupera - aşa cum subliniază Mircea Borcilă în Cuvînt  înainte - gîndirea ştiinţifică a marelui lingvist de origine română. Versiunea în limba română, apărută la Chişinău, la editura ARC în 2000, în traducerea Eugeniei Bojoga, a avut în vedere ediţia spaniolă a "Lecţiilor de lingvistică generală", din 1981. Reeditarea şi traducerea în diverse limbi constituie dovada interesului viu pe care l-a suscitat acest volum pe plan internaţional.

Obiectivul acestei cărţi a fost, de la început, unul didactic – aşa cum precizează autorul însuşi – textul fiind destinat, iniţial, profesorilor din învăţământul mediu şi, în general, tuturor celor interesaţi de problematica limbajului, indiferent de specializarea sau nespecializarea lor în acest domeniu. Chiar dacă finalitatea acestei cărţi este una introductivă, nu lipsesc spiritul antidogmatic şi atitudinea critică vis-а-vis de anumite idei şi concepţii lingvistice. Important de remarcat este, de asemenea, faptul că atitudinea critică a autorului nu menţine tonul dezbaterilor polemice, ci e una profund constructivă, izvorînd din principiul critic al autorului de a urmări, în prezentarea unei teorii sau concepţii, "nu în ce măsură aceasta e falsă, ci în ce măsură poate fi adevărată şi pînă în ce punct e adevărată." (Locul lingvisticii integrale în lingvistica contemporană, prelegere susţinută la Centrul de studii integraliste ""Eugeniu Coşeriu", Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca, 19 mai 1999). Folosindu-se de acest principiu critic, E. Coşeriu reuşeşte să ofere cititorului o imagine de ansamblu clară şi coerentă a lingvisticii actuale şi să scoată în evidenţă aportul valoros al fiecărei concepţii particulare în progresul ştiinţei lingvistice, constituindu-se, la rîndul lor, "într-o construcţie perfect coerentă şi unitară" (M. Borcilă, Cuvînt înainte, p. Xll).

Cele douăsprezece capitole care alcătuiesc "Lecţiile…" permit o structurare globală a cărţii după trei mari secţiuni: în prima secţiune (capitolele l-lV) este pregătit cadrul istoric şi epistemologic în care se dezvoltă lingvistica actuală; a doua secţiune (capitolele Vl-lX) prezintă cele două orientări dominante din lingvistica secolului al XX-lea: structuralismul (capitolele Vl-Vlll) şi gramatica generativ-transformaţională (capitolul lX); cea de-a treia secţiune cuprinde capitolele X-Xl şi reprezintă o schiţă a viziunii integrale asupra limbajului propusă de E. Coşeriu.

Cea dintâi secţiune a Lecţiilor… urmăreşte să redea cadrul de emergenţă al lingvisticii moderne. E. Coşeriu reuşeşte să refacă unitatea în diversitatea concepţiilor lingvistice divergente ale modernităţii pe baza fundamentului lor istoric ("contextul istoric general") şi epistemologic ("contextul istoric imediat") comun. Pornind de la delimitarea şi ancorarea lingvisticii în tradiţie şi de la circumscrierea clară a principiilor care au stat la baza reconstrucţiei şi consolidării fundamentului epistemologic antipozitivist al lingvisticii actuale, E. Coşeriu propune şi "înfăptuieşte" "elaborarea unui model ştiinţifico-epistemologic" pentru ştiinţele umane în ansamblul lor. Denunţarea "ideologiei" pozitiviste care a constituit fundalul epistemologic al lingvisticii secolului al XIX-lea şi adoptarea unei atitudini critice vis-а-vis de principiile care au stat la baza acesteia i-a condus pe lingviştii ultimului secol la elaborarea unor principii diametral opuse, menite să ofere un cadru teoretic adecvat ştiinţei lingvistice, în special, şi ştiinţelor umane, în general. Concluzia lui Coşeriu în această primă secţiune a cărţii este că lingvistica actuală, deşi a suferit o adevărată "resurecţie" a temeliilor sale epistemologice, s-a consolidat în afara principiului fundamental care o legitimează ca o "autentică ştiinţă a culturii", i.e. în afara "adecvării" ştiinţei lingvistice la "natura" obiectului său propriu. Principiul integrator al antipozitivismului, principiul culturii, este departe de a fi intrat în conştiinţa secolului care s-a încheiat, ceea ce face ca întemeierea lingvisticii ca ştiinţă a culturii, "coerentă în toate aspectele sale", să reprezinte "sarcina prezentului şi a viitorului" (p.80).

Cea de-a doua secţiune a cărţii, dedicată celor două orientări dominante ale secolului XX – structuralismul şi gramatica generativ transformaţională –, este prezentată de autor într-un spirit profund constructiv, îndreptat, în special, spre găsirea şi fructificarea "virtualităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare" ale acestor concepţii. În acest sens, elaborarea şi formularea explicită a "principiilor" lingvisticii structurale reprezintă aportul extrem de valoros al savantului român însuşi. Autorul mărturiseşte că aceste principii nu au fost, propriu-zis, formulate explicit de cercetătorii structuralişti, dar că ele pot fi "deduse din tezele susţinute de teoreticienii acestui curent" şi că el le-a putut formula pornind de la "experienţa cercetării structurale" (p.159). E. Coşeriu pune în lumină, din această perspectivă, contribuţia acestor două orientări la dezvoltarea lingvisticii limbilor, dezvoltare care a adus cu sine un spor considerabil al cunoaşterii în acest domeniu. Structuralismul – prin întîietatea acordată, în "ordinea raţională" şi a "cercetării", semnificatului de limbă unitar, prin dezvoltarea conceptului de "comutare", prin elaborările privind "analiza în trăsături distinctive" - a constituit, astfel, un moment ştiinţific important în "înţelegerea modului în care funcţionează efectiv limbile" (p.175). În ce priveşte gramatica generativ-transformaţională, E. Coşeriu consideră că conceptul de "transformare", concept care joacă un rol deosebit de important în "descrierea limbilor" şi "compararea între limbi diferite", "poate fi considerat aproape o descoperire, dat fiind că însăşi evidenţierea importanţei acestui fenomen reprezintă deja o remarcabilă inovaţie metodologică" (p. 217). Dincolo de eforturile susţinute ale cercetătorilor secolului nostru, de a reconstrui, pe baze epistemologice noi, antipozitiviste, disciplina ştiinţifică a lingvisticii, E. Coşeriu reţine însă aspectul fundamental - fără a se focaliza, în principal, aici, asupra acestuia - că, în chiar premisele acestei ştiinţe, se strecoară, însă, o atitudine de tip pozitivist, prin rămânerea în cadrul naturalismului.

Asigurarea fundamentului epistemologic şi conceptual adecvat "ştiinţei antropologice a limbajului" (M. Borcilă) este contribuţia majoră pe care o aduce autorul însuşi la reîntemeierea lingvisticii şi a disciplinelor umane, în general, ca "autentice ştiinţe ale culturii". Pentru a putea înţelege, însă, adevăratul impact şi valoarea inestimabilă a concepţiei coşeriene asupra întregului domeniu al ştiinţelor umane (nu numai al lingvisticii), ar fi necesar ca aceste Lecţii de lingvistică generală - care, datorită obiectivului pentru care au fost concepute, reprezintă doar o schiţă a unei concepţii de amploare, dezvoltată de-a lungul unei jumătăţi de veac — să fie integrate în ansamblul, mult mai cuprinzător, al operei sale ştiinţifice. Demersul coşerian din aceste Lecţii… trasează coordonatele majore prin care, putem afirma, cu îndreptăţire că lingvistica sa a reuşit să depăşească definitiv, integrându-le, concepţiile anterioare (vezi, în acest sens, cap. XI şi XII) şi să contureze premisele unei lingvistici care să epuizeze "întreaga realitate a limbajului". Trebuie precizat, însă, că integrarea concepţiilor anterioare, mai precis, a unor concepte fundamentale ale acestor orientări, nu a lăsat aceste concepţii şi concepte nemodificate, ci  ele au suferit, în ansamblul viziunii coşeriene, transfigurări substanţiale, în acord cu definirea preliminară a "naturii" obiectului ştiinţei lingvistice. Se impunea, deci, revizuirea integrală a perspectivei asupra "naturii" "esenţial creatoare" a  obiectului acestei ştiinţe, pentru a răspunde "exigenţelor" unei ştiinţe a lingvisticii înţeleasă ca "ştiinţă a culturii", revizuire ale cărei consecinţe imediate au fost: (1) răsturnarea raportului limbă-vorbire şi situarea în planul vorbirii (ca "activitate umană creatoare") şi nu al limbii; (2) oportunitatea unei abordări pe trei planuri a activităţii lingvistice (universal, istoric şi individual) care să deschidă un orizont mai larg pentru cercetarea lingvistică. Considerăm că sensul profund al Lecţiilor… coşeriene şi aprecierea contribuţiei savantului român la fundamentarea epistemologică a lingvisticii ca "ştiinţă a culturii" şi la întemeierea domeniului lingvisticii vorbirii şi a celui al lingvisticii textului nu pot fi judecate, în adevărata lor valoare, în afara acestui cadru "preliminar" minimal, schiţat, aici, foarte sumar (vezi discuţia mult mai amplă, în acest sens, la M. Borcilă, Eugeniu Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Un lingvist pentru secolul XXI, Chişinău, Editura "Ştiinţa", 2002, p.31-48).