Cultură 'alternativă' la Chişinău

Într-un ţarc cum e Republica Moldova, îngrădit tot mai mult de un regim de vize şi taxe care traduce neliniştea statelor din preajmă şi neîncrederea puterilor occidentale faţă de entitatea obscură pe care o întruchipăm aici, la această margine de Europă, avem sentimentul că marile teme şi dileme ale lumii contemporane trec pe lângă noi, ne ignoră, nu ne tulbură programul zilei. Traversezi bulevardul Ştefan cel Mare din Chişinău - arteră aureolată de strălucirea unor evenimente epocale, de-acum un deceniu şi ceva -, vizitezi Aleea Clasicilor, unde îşi ţinea şedinţele cenaclul "Alexe Mateevici", al primilor revoluţionari basarabeni din vremurile perestroikăi, admiri Clopotniţa restaurată din faţa Catedralei de către un primar inimos, revezi cu duioşie inscripţia de pe frontispiciul clădirii Uniunii Scriitorilor, care îţi reaminteşte că anume aici, în zorii deşteptării naţionale, s-a cerut, eroic, repunerea în drepturi a limbii române şi grafiei latine, vizitezi şi alte locuri de sfântă ctitorie, post ’89, învăluit în aburul unei pioase melancolii, şi te regăseşti, la capătul acestui periplu simbolic, pe deplin împăcat şi mulţumit de sine, chiar dacă ştii că vremurile s-au "înroşit" din nou, comuniştii - "slugile Moscovei" - vor să ne ia limba şi istoria, vor să ne federalizeze. Cu atât mai bine, îţi spui, vom lupta în continuare, aceasta e vocaţia noastră, să cădem şi să ne ridicăm iarăşi, tragic, ca Meşterul Manole (sau dacă ai citit din greci îl vei evoca şi pe Sisif), suntem sortiţi să o luăm de la capăt, mândri în nefericirea noastră, unici în demnitatea celor neînţeleşi dar nobili, urâţi de guvernanţi şi (în cel mai bun caz) uitaţi de mase. Încât o dezbatere pe tema "culturile naţionale şi globalizarea", la Chişinău, îţi va trezi un rictus de plictiseală: "E ca şi cum ai împărţi terenuri de proprietate pe Lună sau ai discuta despre sexul îngerilor într-un Bizanţ asediat de turci" - cea de-a doua comparaţie, îndeosebi, ţi se pare savuroasă, chiar dacă şi-a cam tocit elocvenţa, după cât a folosit-o Octavian Paler, invocând, în aceeaşi ordine... a metaforelor, când Pбrcele, când pe Casandra, când pe oracolul de la Delfi, pentru a veştezi moravurile politicienilor de pe malurile Dâmboviţei. Nişte oameni serioşi ca noi nu ne pierdem vremea pe la colocvii din astea, pretins simandicoase, cu retorica lor peltică, incoloră, cu fursecuri pe-un dinte şi cafele fără zahăr, noi avem urgenţe naţionale de apărat - în stradă, la Teatrul Verde, sau dacă sănătatea şi situaţia personală, aşa-zicând "strategică", nu ne permit, măcar vom pleda vârtos pentru ele la vreo reuniune a "românilor de pretutindeni", alintaţi de trilurile Irinei Loghin, încălziţi de taragotul lui Fărcaş. Peste tot e nevoie de patrioţi, de figuri reprezentative, nu te poţi rupe în şapte.

* * *

Nu vreau să insist pe opoziţia, deja banală, dintre cei ce agreează ipostaza romanţioasă a trubadurului "angajat" - angajat mai ales în diverse combinaţii lucrative - , populând chermeze promiscue, unde se plânge, redundant, pe umărul ţărişoarei "închinate străinilor"; tipologia aceasta relevă, uneori, şi excepţii surprinzătoare: oameni oneşti, care aduc o mărturie personală, mişcătoare, despre realităţile, mai vechi şi mai noi, din "teritoriile ocupate" - şi "simpozioniştii" care discută "gratuităţi de salon" (peisajul este şi aici destul de haşurat: postmodernişti "duri" dar şi intelectuali ce înclină, nostalgic, spre prima categorie - adeziune explicabilă, de structură şi de generaţie). Indiferent de opţiunile ideologice şi estetice care separă aceste grupuri-regnuri, e vorba până la urmă de un pluralism cultural ce nu trebuie dramatizat, chiar dacă unii se dovedesc în continuare "mai egali" decât alţii în ce priveşte recunoaşterea meritelor întru iluminarea poporului şi accesul la sursele de finanţare. Două evenimente de prim rang, desfăşurate în luna septembrie curent, la Chişinău, au developat gradul de adecvare a intelectualilor noştri la provocările culturale ale momentului. Este vorba de colocviul revistei Sud-Est, cu participare românească şi internaţională: criticul Dan C. Mihăilescu, editor al suplimentului Litere, Arte&Idei al Cotidianului bucureştean, apreciat traducător din literatura franceză, cunoscut însă publicului basarabean mai ales graţie rubricii sale "Omul care aduce cartea" de la Pro TV, şi istoricul Ovidiu Pecican de la Cluj. Vestul a fost reprezentat de soţii Sean şi Kerry Hardie din Irlanda. Cealaltă manifestaţie, pe care am numit-o, a fost dezbaterea în jurul cărţii Mecanica fluidului de Gheorghe Crăciun, organizată de Editura Cartier (care a tipărit volumul), în prezenţa autorului şi a lui Ion Bogdan Lefter, directorul Observatorului cultural şi preşedinte ASPRO. În jurul acestor "întâmplări", decupate cumva din cenuşiul vieţii literare, aş vrea să punctez câteva idei.

La colocviul Sud-Est-ului, cu genericul amintit mai sus - "Culturile naţionale şi globalizarea" - am constatat două atitudini polemice în raport cu ceea ce numim "mondializare", confirmând angoasele şi entuziasmele pe care acest proces de mare complexitate le stârneşte oriunde în lume. Cu precizarea că în cazul nostru, al românilor, discuţiile au ca fundal o apreciabilă retardare instituţională, persistenţa unor mentalităţi provenite din vechiul regim, cărora li se adaugă, rizomatic, reticenţe şi prejudecăţi interbelice faţă de grefele străine aplicate "inocentului trup" al naţiunii, reminiscenţe autarhice б la Nae Ionescu, frământări "gândiriste" şi antilovinesciene. Încercând să evite extremele, aşa cum ne-a obişnuit, Mihai Cimpoi a vorbit la colocviu despre complexele culturii româneşti ("imediatul", "nedesăvârşirea"), complexe amplificate în stânga Prutului: "Basarabia e un loc al sincronizărilor în proiecte şi al postsincronizărilor la nivel de realizări". Raţionamentul domniei sale este atrăgător ca sintaxă, dar nu ştiu dacă reflectă o realitate valabilă. Suntem, fatalmente, defazaţi în ambele sensuri. Încarcerarea ideologică din perioada sovietică ne-a împiedicat să avem proiecte sincrone cu semenii noştri de dincolo de Cortina de Fier, iar represiunea exercitată de sistem făcea imposibilă realizarea. Ulterior, lucrurile s-au mai echilibrat: ratând, de pildă, postmodernismul literar, în momentul exploziei sale occidentale, azi nu mai putem ieşi din postmodernitate, în sens antropologic, ontologic şi evolutiv; noua paradigmă ne înghite şi pe noi, intelectualii basarabeni, oricât ne-am agăţa de balizele trecutului. Doar nu vom înălţa în calea Valului alte redute protocroniste şi paseiste, cu care să ne mascăm gelozia pe şansele pierdute ale istoriei, revendicând o bizară preeminenţă sau "puritate" în raport cu occidentalii! Azi, istoria ne face cu ochiul din bolidul globalizării şi, în cele din urmă, am convingerea că va recepţiona şi "SOS"-urile "naufragiaţilor" prutonistreni.

Problema după mine e alta: nu de răul globalizării ar trebui să ne plângem, ci de slaba noastră conectare la lumea civilizată. Pentru că - şi acest detaliu scapă impenitenţilor apărători ai specificului naţional - globalizarea mai înseamnă şi generalizarea valorilor democratice, răspândirea drepturilor omului în zone care până de curând nici nu cunoşteau înţelesul acestei sintagme, unde nici noţiunea de "drepturi" nu exista. Recentele cazuri cu vize refuzate unor scriitori de la Chişinău, invitaţi la un festival internaţional de poezie în Belgia şi, respectiv, unor editori pentru a ajunge la Târgul de Carte de la Frankfurt (manifestaţie la care nu au lipsit în ultimii ani) denotă faptul că suntem victimele unei percepţii extrapolate, ostatici ai imaginii proaste a Republicii Moldova - ţară comunistă, statul-problemă al Europei, care reclamă o atitudine specială. Această... segregare, vedem, produce asocieri abuzive din partea unor funcţionari occidentali prea zeloşi în a aplica "instrucţii de folosire pentru moldoveni".

Unii vorbitori, la colocviu, s-au arătat îngrijoraţi de faptul că în Vest identitatea naţională a ajuns un "tabu", un subiect blamabil în cercurile intelectualilor rafinaţi. Salutând globalizarea pe latura ei educaţională, liberală şi capitalistă, aceşti colegi ai noştri acuză "noile discriminări" culturale pe care le practică Occidentul faţă de "rudele sărace" din Est. Când cineva invocă, în sprijinul afirmaţiilor sale, nişte experienţe personale, un ultragiu resimţit pe propria piele, e greu să operezi cu idei generale de sens contrar. Descoperirea Vestului îţi rezervă nu numai satisfacţii, ci şi anumite "şocuri" cognitive, aşteptări înşelate. Nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Adevărata problemă ţine de atitudine. Acuzând "discursul exterminator" al Occidentului nu ne salvăm demnitatea, ci doar comitem alte exagerări, cădem într-o capcană pe care ne-o întindem cu propria mână. Singura şansă e să încerci să schimbi aceste clişee, folosind mijloace moderne pentru a comunica mesajul pe care îl consideri potrivit, acum când, în sfârşit, îţi poţi face auzită vocea. Se globalizează nu numai democraţia, dar şi, de pildă, terorismul fanaticilor religioşi care i se opun. E o piaţă deschisă pentru diverse idei şi credinţe, iar orice competiţie naşte angoase, malentendu-uri şi tensiuni. Fireşte, ar fi bine ca ea - competiţia - să se poarte în condiţii egale, dar şi acest deziderat e o iluzie. De aceea, pentru a scăpa de frustrări cred că trebuie, mai întâi, să-ţi cunoşti interesul şi apoi să-l corelezi cu valorile la care ţii. Valorile însă nu sunt nici ele imuabile, ci supuse unor permanente reevaluări, cum este firesc într-o cultură sănătoasă, cu spiritul critic neadormit.  

Perspectivele diferite pe care le au, de regulă, esticii faţă de vesteuropeni asupra globalizării au ieşit la iveală în urma intervenţiilor lui Sean şi Kerry Hardie. "Tot ce este rar este minunat", spune un proverb irlandez, recte: culturile naţionale, în contextul discutat. Vizita unor americani în Japonia care cumpără şi consumă aceleaşi produse ca în ţara lor sau ca în Europa, povestită de Sean, ilustrează, în opinia sa, actuala uniformizare culturală: "Totul devine marfă, inclusiv valorile spirituale, identităţile naţionale." Da, însă le poţi "cumpăra" sau nu, alegerea îţi aparţine, nu ţi se bagă pe gât cu sila, aş observa. Mişcarea pentru revigorarea limbii în Irlanda a apărut la sfârşitul secolului 19, ca peste tot în Europa, după ce idiomul autohton fusese practic distrus vreme de opt secole de colonizare britanică. Acum se predă în şcolile generale, dar fără mare entuziasm. "Irlandeza este limba identităţii mele interioare" – i‑a spus lui Kerry prietena ei, care alesese să scrie poeme în irlandeză, adică să se adreseze unei minorităţi. Kerry preferă franceza pentru a face literatură, în rest comunică în engleză. Irlandezii au bani, au remarcat soţii Hardie, ironic, şi nu-i mai interesează identitatea naţională. Noi, românii, bani nu avem şi am făcut din identitatea naţională o obsesie, o sursă de anxietate.

Teama de omogenizare, de ştergere a diferenţelor, sub presiunea globalizării, îmi pare o falsă problemă. Aducând prosperitate economică şi libertate politică - sau, mă rog, o libertate condiţionată de înseşi limitele naturii umane - globalizarea supune identitatea unor metamorfoze inerente - dar acest lucru, în esenţă, s-a petrecut mereu în istorie. Cu totul altceva este socializarea de tip comunist, care a însemnat, stricto sensu, impunerea "zeilor" (şi limbii) stăpânului opresor. Nu poţi cresta semnul egalităţii între "internaţionalismul" comunist, pe care l-am ingurgitat masiv, înainte de 1989, şi-l mai gustăm şi azi, cu linguriţa, în Basarabia, şi europenizare, chiar dacă unii mai sunt tentaţi, din naivitate sau rea-voinţă, să facă această suprapunere. În primul caz e vorba de totalitarism "pur" şi "simplu", în cel de-al doilea - de emancipare democratică. Dificultatea şi originalitatea momentului este că noi, europenii, trăim vârste istorice diferite: retardaţii sunt obligaţi să sară, desculţ, în TGV-ul globalizării, iar avansaţii caută "autenticitate" la Muzeul Satului.

* * *

"Limbajul ordonează spaţiul din afara conştiinţei noastre, dar el nu ne poate spune nimic despre mişcările interioare care conduc la existenţa acestei ordini lingvistice. Pentru a vorbi despre noi, cei care gândim lumea, ne lipseşte un limbaj procesual al conştiinţei. Tot aşa cum, pentru a putea vorbi corect şi complet despre lume, ne lipseşte un limbaj al acţiunii şi al percepţiei simultane." – notează Gheorghe Crăciun în cartea sa, Mecanica fluidului, a cărei lansare a avut loc la câteva zile după colocviul Sud-Est-ului. O scriitură ce dezvrăjeşte actul de creaţie, însoţindu-se de o dimensiune metatextuală şi autoreflexivă explicită. Publicarea tardivă, după aproape 25 de ani, a acestui manuscris, care ar fi trebuit să constituie debutul literar al lui Gheorghe Crăciun, decodifică subversiunea (vezi şi titlul cărţii comentate în pagina următoare) estetică a volumului: autorul refuză "suprastructura" epocii - spaţiul referenţial al romancierilor "obsedantului deceniu" - îşi caută propriul drum, o relaţie necontrafăcută cu scrisul şi cu realitatea, pe care o bombardează, ai zice, cu un fascicul de particule gama, pentru a-i distruge stereotipurile. Textul sacrifică emotivitatea în numele conştiinţei critice, autoreferenţialitatea sugerează tranziţia spre un alt tip de discurs, care anunţă teoreticianul de mai târziu. Autorul îşi transformă vederea în privire, după propria mărturisire, uzându-şi inspiraţia ca pe un instrument al cunoaşterii, de unde rezultă un discurs compozit - proză-jurnal-eseu - nu tocmai pe gustul cititorilor neavizaţi. De altfel, intervenţiile celor doi oaspeţi, Gheorghe Crăciun şi Ion Bogdan Lefter - nişte prelegeri sui generis de literatură postmodernă (ei fiind şi profesori universitari) - au servit mai multe clenciuri/"noduri" analitice pentru o dezbatere incitantă, densă, la obiect, cum rar se constată la un "eveniment cu scriitori" în Basarabia, reuşind să-i facă pe mulţi dintre condeierii prezenţi în acea seară la biblioteca "O. Ghibu" din Chişinău să descopere, cu vizibilă crispare, un mod deloc ceremonios dar profund angajant (profesionist vorbind) de raportare la literatură, ca la o meserie ce îţi pretinde ştiinţă de carte, nu numai spontaneitate ludică, disponibilitate reflexivă, nu doar abilităţi calofile, chemate să salveze o găunoşenie de fond şi, adesea, o moralitate dubioasă.

Succesul celor două manifestaţii culturale, la care m-am referit, certifică faptul că de câţiva ani nu se poate imagina o reuniune intelectuală de ţinută în Basarabia fără participare "externă" - un ingredient care ne dă şansa întâlnirii cu propria noastră măsură, ridiculizând provinciala bătălie a orgoliilor la care asistăm mereu. Spre regret, publicul acestor "întâmplări" inedite este încă destul de mic şi cam acelaşi, dar această carenţă s-ar putea remedia, dacă ceea ce se cheamă cultura "alternativă" ar beneficia de o mediatizare mai largă. Or, televiziunea de stat de la Chişinău a ignorat evenimentele mai sus-amintite, în schimb a consacrat un talk-show, în direct, la o oră de maximă audienţă, diversiunii cu numele de cod Uniunea Scriitorilor "Nistru/Dnestr" - o afacere girată de puterea comunistă, care pesemne a rezolvat problemele economice din "republică" şi s‑a apucat să facă ordine în breasla literaţilor basarabeni.

* * *