Doi poeţi

Timpul nu a mai avut răbdare

În ultimii ani Victor Teleucă se retrăsese discret din viaţa şi literele publice. Părea că se pensionase din literatură, cum s-a întâmplat şi cu alţi autori mai în vârstă care se adaptează cu dificultate la noile condiţii (mai dure?) existenţiale şi de creaţie. A editat, se pare, o singură plachetă de poeme, trecută cumva sub tăcere de critica momentului, inclusiv de cea de întâmpinare, aflată şi ea într-o prelungită reorganizare. Un con de umbră se aşternuse peste figura poetului.

Acum poetul este prezent cu încă un volum, de data aceasta postum: Ninge la o margine de existenţă, Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 2002. Este cântecul de lebădă al autorului Neliniştilor.

Conceput în aşa fel încât fiecare text, fiecare frază să semene cu o decojire, cu o "lepădare de sine" (expresia-laitmotiv a autorului) continuă, acest volum masiv de circa 300 de pagini este rodul unei terne cerebralităţi conjugate, paradoxal, cu sentimentalismul persoanei aflate în faţa unei limite sau (un alt cuvânt preferat) a unei vămi (cu vameşi imparţiali).

Nu este o lectură uşoară să înaintezi prin textul dens, aluvionar, prin această competiţie de abstracţiuni între textele poetice propriu-zise şi un fel de glose ale lor (în fapt, nişte reluări într-o formă extinsă sau concentrată, reveniri, nuanţări, digresiuni, puncte pe i).

Volumul nu are ţinta unui tratat, în ciuda limbajului său filozofant. Nu eşti constrâns să parcurgi cartea de la un capăt la altul, ca în orice  demers unitar, pentru a discerne doctrina. Volumul include un număr de texte legate printr-o linie melodică specifică ce nu se pretează nicidecum la rolul de subiect integru. Victor Teleucă este/ rămâne un poet calculat care încearcă să se mărturisească apelând la un limbaj al sferelor şi silogismelor. Instrumentarul filozofic i s-a părut mai potrivit pentru mesajul său ultim, prea-plin şi oarecum încâlcit. Cartea este o expresie eminamente poetică. Nu ideile roiesc în ea, ci imaginile, senzaţiile, sentimentele oricât de glaciale şi ezoterice ar părea, premoniţiile, durerile, în definitiv cuvintele sufletului.

Scriitura extra-poetică sau para-poetică, intercalată între poeme, are totuşi un registru mai amplu, depăşeşte cadrul strict de auto-comentariu. Acestea au o marjă de variere mare: de la comentariu la notaţiile de proză poetică, de la meditaţie la judecata de valoare, de la notaţiile jurnaliere la poezia cea mai autentică. Aceste bucăţi sunt şi cele în care formula interogativă a poeziei este devansată, iar gândurile capătă un contur concret, aerul devine uşor sau chiar grav polemic. Limbajul nu mai este atât de abscons, criptic ca în poezie, cu excepţia fragmentelor ce reprezintă ele înseşi poeme intrinseci.

Operând, aşa cum am afirmat, numeroase exerciţii asupra cuvintelor, poetul Victor Teleucă îşi pune întrebări în legătură cu rosturile artei, în speţă ale poeziei (sale). Scrisul este perceput ca ceva organic, ca un dat care "te-a ales" şi pe care nu-l poţi extirpa din tine. De aceea autorul se identifică în întregime cu textul (Ca om sunt text). Apoi vine scrisul ca eliberare, purificare, necesitate.

Victor Teleucă vede diferenţa dintre o cultură minoră (cele mai multe) şi o cultură majoră (rarisime) în faptul că prima favorizează alfabetizarea spiritului, iar a doua duce la cunoaşterea de sine.  El exprimă, în ceea ce urmează, drama profundă a apartenenţei sale la o cultură ce are orizontul obturat şi se zbate din răsputeri să-şi depăşească limita : "Poezia nu mi‑a dat cunoaşterea de sine, probabil, de aici au apărut aforismele, ca să vină împotriva poeziei, ele se negau ele pe sine, aşa cum cuvintele se neagă unele pe altele" (p.215). Poetul basarabean nu dezvoltă ideile până la ultimele consecinţe, cum ne-am fi aşteptat într-o scriitură de acest gen, ci le dă o formă liberă, ca orice alt text artistic, mai puţin sau deloc riguros.

Pe lângă numeroasele expuneri seci, "protocolare", răzbat versuri proaspete, exprimate într-un limbaj simplu afectiv: "Îmi place să îmbătrânesc privindu-te/ căutându-te în rezonanţa nesiguran-/ ţei mele în alegerea scărilor, amfo-/ re din faianţă adună-n umbra lor// (…) îmi pla-/ce să îmbătrânesc în îmbrăţişarea/ albastră a ochilor tăi, în furtunoa-/ sa tăcere a unor mari echivocuri; // îmbătrâneşte-mă, dacă ţi-i vorba cotropită/ din farmece; pe colinele aşteptărilor/ mele aprinde pascalele focuri" (Îmbătrâneşte-mă).

Dacă ar fi să rezum această carte a lui Teleucă aş face-o prin sintagma "rostogolirea contrariilor": în ea noţiunile sunt puse faţă în faţă şi se ciocnesc mereu. "Orice tot este gândit de o pornire inversă, fiindcă el pretinde că este tot şi că dincolo de tot nu mai este nimic şi, dacă există ceva perfect, este totul întreg, uitând că el este făcut din toate şi ca o putere totalitară, până la urmă, se va destrăma în organismele democratice care este democraţia" (p. 172).

Regret doar că volumul este prea masiv şi heteroclit. Coexistă laolaltă diferite tipuri de texte aranjate în flux continuu. E ca şi cum ai porni în Internet fără a avea la îndemână un navigator. Atunci când se adună, cu o minimă diferenţiere, foarte multe poezii, redundanţa şi autopastişarea devin inevitabile. Toate la un loc nu fac decât să îngreuneze lectura. Poezia nu suportă această îngrămădire iresponsabilă de texte. O triere atentă ar fi sporit şansele acestei cărţi. Poate şi a unei alteia.

"Iubitul meu, poemul"

Liliana Armaşu, ex-cronicar pe teme culturale la ziarul PPCD Ţara ce a sucombat nu de mult, îşi vede tipărit volumul de poeme, Eu scriu…Tu scrii… El este…, ca urmare a unui concurs fericit de împrejurări: a obţinut Marele Premiu al Festivalului Naţional de Literatură "Tudor Arghezi", ediţia a XX-a, 2000, Târgu-Jiu. Nu este întâmplător că fac o consemnare atât de tardivă. Din păcate, cărţile de poezie, editate în tiraje confidenţiale, nu ajung în reţeaua de difuzare şi circulă din mână în mână, ca pe vremuri. Fiind recent într-o vizită la Timişoara, am rămas surprins că nu am găsit poezie în librării. Numai  editurile Humanitas, Polirom şi încă vreo câteva au difuzare naţională, celelalte, care scot în tiraje mici şi care îşi pot permite să editeze şi poezie (nu ştiu de ce anume ele o fac), nu depăşesc un cadru strict local. De aceea cărţile lor ne parvin cu întârziere.

Volumul de care ne ocupăm în rândurile de faţă mai are o trăsătură distinctivă, rarisimă astăzi pentru cărţile de debut: este însoţit de o prefaţă. Aceasta, semnată de o persoană de la Centrul Judeţean al creaţiei Gorj, conţine un traiect biografic şi profesional al autoarei, dar mai conţine pe ici-colea unele buline cam fistichii (nu citez).

Poezia Lilianei Armaşu nu se remarcă printr-un lirism catifelat, diafan, aerian, cu fineţuri proprii unei poezii semnate, să zicem, de Ana Blandiana. Poeta basarabeană se racordează la alte modele feminine, mai în spiritul timpului, la acelea care aparţin Elenei Ştefoi, Martei Petreu sau, mai nou, Floarei Ţuţuianu. Poeta vrea să rămână, şi în poezie, un cronicar al durităţilor vieţii care nu o îngenunchează, ci o ajută să le înfrunte stoic. Iar între ea şi lumea  de afară se află foaia de hârtie: "şi, să vedeţi minune -/ loviturile sălbatice m-au îmbălsămat/ şi m‑au înviat/ şi m-au ajutat să ies din această foaie mai curat" (p.10). Dincolo de toate acestea transpare o sensibilitate tipic feminină tradusă uneori în descrierea a ceea ce i se întâmplă în permanenţă în interiorul fiinţei.

În poemul Statutul unui scrie-man încearcă să schiţeze un foto-robot al omului de creaţie reţinând doar imaginile care au drept osatură vergele metalice: "Scriu tot ce-mi cade în cale -/ nu cruţ pe nimeni şi nimic/ nici un duşman şi nici un amic;/ n‑am reţineri, n-am jale./ Scriu apăsat, cu mine de fier -/ îmi place să văd lumea întinsă pe foaie/ şi să mă uit la ea ca la ziua de ieri". În volum sunt incluse multe poeme în care autoarea încearcă să-şi definească propria ars poetica, să-şi potrivească vocea sa cu fundalul literar existent. Ca orice debut este şi un volum de tatonare. Poeta merge în mai multe direcţii, dar nu uită să-şi păstreze totodată o autenticitate a sa, un stil care să o definească de acum încolo.

Este remarcabil faptul că în tot ce scrie, inclusiv în textele dedicate înseşi problemei scrisului, este prezentă o limpezime discursivă. Departe de ea scriitura cu ocolişuri, metaforizantă. Totul este spus direct. Unele observaţii, de o profunzime inegalabilă, sunt mai mişcătoare decât articolele de fond, chiar dacă au doar forţa sugestivă a poeziei ("studenţia – oază a comunismului" (p. 47)). Definiţiile pe care le dă poeziei sunt foarte clare ca mesaj, sunt ca o apă cristalină pe fundul căreia se disting cele mai mici obiecte. Citez o astfel de definiţie luată la întâmplare: "poezie -/ visul meu amânat seară de seară/ pereţii mei zguduiţi de cutremur/ părinţii mei rămaşi la ţară/ gândurile mele trecute prin ciur" (p.14). Liliana Armaşu nu are cuvinte pentru a-şi exprima gratitudinea faţă de acest miracol extra-literar care este poezia.

Scrisul este vital pentru poetă. Ea este una dintre creatorii care pun toată miza pe scris. Este în aceasta un maximalism tineresc, dar şi o senzaţie şi o stare de levitaţie pe care le-au exprimat toţi poeţii adevăraţi. "Acum sunt cât de cât mai uşurică/ doar lăsat-am negru(l) pe hârtie/ şi sufletu-mi rămas-a foaie albă" (p. 15).

Liliana Armaşu este o poetă livrescă, în pofida rimelor de care aproape că nu se poate despărţi. Poezia ei nu este pentru rostire, ci pentru citit. Sunt multe lucruri intime – de la rugăciuni la frustrări – "ascunse" în limbajul "terapeutic" al poeziei. E ca o bandă adezivă pe care o desprinzi încet la lectură şi descoperi rană după rană. Durerile mari nu se strigă aşa cum o fac în piaţă ţiganii mutilaţi sau pseudo-mutilaţi.

În ultimă instanţă, Liliana Armaşu este poeta unei singure teme: construcţia unei lumi de hârtie care este tot atât de vie, confortabilă sau dezagreabilă ca şi cea reală.  "eu nu aştept nimic, nici dimineaţă, nici amiază, nici seară/ nici pe mâine, nici întoarcerea timpului, nici viaţa de apoi/ eu toate acestea le am în cuvinte/ şi sunt pe deplin satisfăcută de viaţă/ căci orice  vorbesc  aceea trăiesc/ când zic pasăre – zbor/ când zic moarte - mor/ de rostesc nemurire - mă simt nemuritor" (p. 28). Poeta vorbeşte în fiecare poem despre poezie nu ca despre ceva amânat, ci ca despre ceva împlinit cu fiecare literă pusă pe foaie. Poezia capătă pentru autoarea basarabeană dimensiunea şi semnificaţia piramidei la egipteni.