Între somn şi veghe

Acum câţiva ani, unui scriitor profesionist pe care îl cunoşteam - intelectual nonconformist dintr-o fostă ţară socialistă - preşedintele ţării sale i-a încredinţat un mandat de ambasador în România şi Republica Moldova. Iar nu peste puţin timp după preluarea funcţiei, la invitaţia lui, ne-am întâlnit la Bucureşti. Mai întâi ziua, la sediul ambasadei, apoi seara, la reşedinţa privată a ambasadorului. Ţările cu un trecut istoric remarcabil şi-au durat pentru soliile lor în alte state castele somptuoase. Pentru imagine. Pentru relaţii politice, economice, culturale de prietenie şi nu numai.

La reşedinţă, stăpânii m-au primit într-un salonaş cochet, împodobit cu o mobilă-stil vechi, cum rar poţi întâlni astăzi. Obosiţi, după o zi plină de impresii şi noutăţi, am hotărât de comun acord cu gazdele mele că voi face o plimbare a doua zi prin sălile castelului, pentru a-l cunoaşte mai bine.

La un ceai cu amintiri şi proiecte de viitor, depănate la întâmplare, timpul s-a scurs pe neobservate, ca o clipită. Până la urmă, doamna a fost cea care ne-a atras atenţia asupra orei destul de înaintate.

- E prea târziu, bine ar fi să rămâi la noi peste noapte, mi s-a adresat ea. La parter vei găsi un dormitor pentru musafiri, a mai adăugat, acoperindu-şi cu palma un zâmbet, dar şi un dulce căscat.

- Cum adică?... am întrebat eu luat prin surprindere.

- Sperăm că o să te simţi bine, a spus şi soţul ei.

- În căsoiul ăsta mai este cineva? am întrebat mai mult din curiozitate.

- Nu-nu-nu... Noaptea, nu. Doar noi cu doamna la etaj.

- Şi nu vi-e frică? am încercat să glumesc.

- De cine? întrebă amfitrionul pe un ton serios.

- Am spus şi eu aşa... De... stafii. De... strigoi.

- Mie, uneori, da, interveni doamna.

- Ei lasă, zise bărbatul, luându-şi uşor soţia de braţ. Despre asta mai vorbim mâine.

Şi, spre mirarea mea, ca la comandă, cei doi s‑au retras în mare grabă. Doar peste câteva clipe, de undeva de sus, de la capătul scării ce ducea la etaj, mi s-a strigat o urare de noapte bună, după care am auzit zgomotul unei uşi închise, zăvorâte.

Brusc, am trăit senzaţia unui copil părăsit la o răscruce de drumuri. Să rămân la ei peste noapte? Singur, la parterul unei hardughii atât de mari? Că doar înainte de a veni aici, îmi rezervasem o cameră la hotel. Şi apoi cât era să-mi comand un taxi la telefon? În scurt timp aş fi fost la hotel. Unde mai pui că nu sunt novice în astfel de situaţii. Deşi sunt la Bucureşti, în România, aici, în ambasadă, mă aflu totuşi, pe teritoriul unui stat străin. Că doar există nişte legi.

Până la urmă, le-am trecut pe toate în contul gafelor mele obişnuite, comise în anumite situaţii limită. Astfel că, încetul cu încetul, m-am liniştit, m-am resemnat. Fie, mi-am zis. Sunt în grija amfitrionilor. A lor a fost decizia. Mie nu-mi rămâne decât să mă întind chiar aici pe canapeaua aceasta comodă.  Şi m-am culcat fără să mai caut nu ştiu ce dormitor. Căci, la urma urmelor, cât să mai fie până dimineaţă? Nu ştiam cât era ora. Alt obicei prost de-al meu, de a nu purta ceas.

După ce mă mai lăsaseră regretele, deodată mi se păru că peste întreaga casă se aşternu o linişte desăvârşită, încât, dacă mai puteam auzi ceva, erau doar bătăile inimii mele.

Nu mi-am dat bine seama nici atunci şi nu pricep nici acum, când scriu aceste rânduri, cât am stat lungit pe canapeaua din salonaş, plutind pe nişte ape călduţe şi dulci, între somn şi veghe, până în momentul în care am început să simt ceva asemănător cu mirosul unui fum de tutun fin, aromat, şi să aud un zgomot confuz, o rumoare abia perceptibilă. Un soi de bolboroseală guturală, care m-a readus la realitate.

Dintre cei trei, câţi eram la ora aceea de noapte în casa uriaşă, nimeni nu era fumător. Mai mult, îi ştiam pe amfitrioni ca pe nişte adversari neîmpăcaţi ai fumatului. În acest caz, cine altcineva mai putea fi în casă, bolborosind şi scoţând rotocoale de fum, decât vreun strigoi? Fiecare casă cu zgomotele, mirosurile şi stafiile ei. Iar dacă, în drum spre dormitorul promis, pot face cunoºtinþã cu vreo stafie, de ce-aº evita o asemenea întâlnire?...

În coridorul întortocheat, lung şi posomorât, în zadar am tot căutat, mai mult pe bâjbâite, întrerupătorul electric. Apoi îmi veni ideea să ies pentru puţin timp în curte, la aer. Dar nu am găsit nici o cheie în uşa masivă de la intrarea principală, ca s-o pot deschide. În schimb, de îndată ce am atins mânerul altei uşi, aceasta s-a şi deschis prietenoasă. Am intrat, împins de curiozitate. Bineînţeles, cu gândul că drumul spre dormitor ar fi putut duce şi pe acolo.

Era o cameră spaţioasă. Iar ceva mai departe, mai în spate, dincolo de o arcadă - o altă încăpere. Şi încă una. Şi altele. Până hăt departe, un adevărat labirint. Şi toate luminate oblic de rândul de felinare din curte, instalate chiar sub geamurile mari, încât pentru a vedea ceva în interior nu mai era nevoie de o altă sursă de lumină.

Am înţeles că prima odaie era un mic salon muzical unde se găsea un număr nu prea mare de fotolii. Cu mai multe instrumente. Cu clape, coarde şi de suflat. Mai vechi şi mai noi. Unele cu adevărat exotice, atârnate pe pereţi sau fixate pe suporturi  speciale ca într-o expoziţie.

În următoarea cameră am descoperit o pinacotecă. Pânze din epoci şi de stiluri diferite. Peisaje rurale şi urbane, naturi statice, scene din fabuloase bătălii istorice sau biblice, portrete de prinţi şi prinţese, regine şi regi, împăraţi şi împărătese. Apoi, ceva mai departe, pereţi acoperiţi de rafturi pline cu cărţi şi alte tablouri. Formate, culori şi mărimi felurite. În una din acele secţiuni am descoperit o avere de o valoare greu de imaginat: o colecţie de Biblii editate în diferite timpuri - Cartea Cărţilor, Cartea Vieţii, Cartea Cerului şi a Pământului într-o mulţime de limbi ale popoarelor lumii. Am zărit în toate încăperile, ici şi colo, dulapuri din lemn exotic, mai mici, mai mari, cu uşi străvezii, cu cristaluri frumos aranjate, bibelouri din sticlă simplă sau colorată, argintării şi porţelanuri... Şi zeci şi zeci de armuri şi coifuri. Panoplii cu arme vechi şi noi, de vânătoare şi nu numai.

Tot mişcându-mă dintr-o cameră în alta, de la un exponat la altul, am început, încetul cu încetul, să simt cum pune stăpânire pe mine o oboseală grea. M-am aşezat într-un fotoliu. Mă aflam în faţa unui geam mare, de unde puteam vedea o bună parte din curte şi o pată de cer negru foarte intens care, printr-o ciudată asociaţie de idei, îmi aminti în clipa aceea de flaconul de cerneală "Briliant black" şi de stiloul "Pelikan", pe care le primisem în dar, prin poştă, la 17 august 1991, de la Gabriela Melinescu.

Am închis ochii cu gândul că poate reuşesc să aţipesc cât de puţin. Nu mai aveam nici chef, dar nici puteri să caut în continuare dormitorul ce-mi fusese destinat.

Pentru scurt timp, am avut senzaţia unei stări de adevărată beatitudine, cum rar mi se întâmplă, care însă, brusc, a fost întreruptă din nou de acelaşi plăcut şi efemer miros de tutun, însoţit de murmurul gutural. De această dată mi se păru că veneau din pereţi, de sub parchet, din dulapurile ticsite cu cărţi, de pretutindeni. Exact ceea ce simţisem-auzisem cu  câtva timp în urmă în salonaş. Iar în legătură cu aceasta, de undeva din străfundurile memoriei, mi se ivi o istorie cu un personaj charismatic, care folosea un soi special de tutun de pipă. Dar nu-mi puteam aminti nici numele şi nici marca de tutun pe care o prefera. Şi acel lapsus de memorie începuse să mă chinuiască mai mult decât mirosul şi zgomotele misterioase...

Când am deschis ochii, felinarele din curte erau deja stinse, iar pata de cer se schimbase din neagră în albastră. Din fundul curţii, spre geam, venea ambasadorul. În mâini avea un buchet mare de trandafiri albi. Am înţeles din semnele pe care mi le făcea că dorea să ne întâlnim la intrarea principală. Acolo, cu o voce stinsă, mi-a spus:

- După cum arăţi, se pare că nu te-ai prea odihnit.

- Păi... aici la parter, am descoperit atâtea minunăţii, am încercat eu să mă justific.

- Să vorbim mai încet. Doamna a adormit abia în zori, mă atenţionă el, aranjând trandafirii într‑o vază cu ornamente orientale. Am nevoie de tine. Vreau să-ţi arăt ceva. Doar ţie, a mai adăugat cu un aer conspirativ. Vino cu mine.

L-am urmat în tăcere, pe o altă scară, la etajul doi. Ne-am oprit în faţa unei uşi masive, apoi el a deschis şi am intrat.

- Sala pentru recepţii oficiale, a spus în drum spre o masă unde erau întinse câteva coli de hârtie, după toate semnele foarte vechi şi groase, cu nişte desene tehnice aşternute pe ele. Am găsit planul iniţial al clădirii în biblioteca de la parter. Ca şi tine, în literatură, eu am venit în diplomaţie din altă profesie. Sunt inginer-restaurator de construcţii vechi. Dar despre aceasta ţi-am mai povestit. După facultate, am readus la viaţă cu o echipă de colegi câteva edificii vetuste. În ţara mea sunt peste o sută de castele intrate în atenţia UNESCO. Adevărate bijuterii inginereşti, medievale. Am acceptat funcţia de ambasador în România şi Republica Moldova şi din motivul că de acest castel din Bucureşti mă leagă ceva foarte personal. El a fost înălţat ca proprietate a ţării mele, pe banii şi la iniţiativa unui străbunic al meu, numele căruia îl port. O istorie prea veche şi prea lungă. Îţi imaginezi că în perioada socialistă nici nu puteam visa că voi sta aici ca ambasador.

- Sunt atât de străin de castele vechi, încât...

- Ceea ce vreau să-ţi arăt sunt nişte lucruri simple şi concrete. Iată planul castelului. Iată şi planul sălii pentru recepţii. Uşa de la intrare... Şi geamurile... Unu, doi, trei, patru, cinci, şase. Dar, în realitate, aici, s-a întors el cu faţa către încăpere, câte avem? Doar patru, precum vezi. Iar acolo, în fundul sălii, unde ar fi trebuit să mai fie şi celelalte două geamuri, nu sunt decât nişte storuri. S-a apropiat şi le-a tras cu putere.  Poftim: un perete despărţitor. A fost ridicat recent. Adică, acum câteva zeci de ani, nu mai mult. L-au clădit direct pe duşumeaua de parchet. Ce primitivism! Să clădeşti un perete din ipsos pe aceste piese de lemn atât de preţioase. Dar priveşte atent şi spune-mi, ce mai vezi?

- La ora asta ştii ce ne-ar face bine nouă? Puţin aer curat, am spus, simţind cum, pas cu pas, eram atras într-o cursă.

Privindu-l în ochi pe ambasador, am înţeles că îşi pregătise un plan de acţiune. Oricum, cu sau fără prezenţa mea acolo, el avea să facă ceea ce-şi pusese în gând.

- Dacă ţii atât de mult şi la părerea mea... dacă mă uit mai atent, parcă văd o uşă, am spus cu oarecare îndoială, mai mult tatonându-i reacţia.

- O uşă secretă.

- A forţat-o cineva? am tresărit eu uşor, descoperind şi nişte zgârieturi. Noaptea auzisem ceva...

- Fii pe pace, spuse ambasadorul. Orice construcţie veche are vocile ei. Mai ales noaptea. Zgârieturile le-am făcut eu, atunci când căutam uşa. Casa există de un secol. Curios lucru: uşa aceasta are şi un lacăt, dar fără cheie. Între timp peste România s-au perindat două războaie mondiale şi comunismul, dar din clădire nu a dispărut niciodată nimic. Tot ce a fost depozitat aici a rămas intact. Iată şi registrele. Doar cheia de la această uşă "secretă" nu poate fi găsită. Personalul de serviciu habar nu are de ea. Nici românii angajaţi şi nici conaţionalii mei veniţi din ţară. Nimeni nu ştie de existenţa acestei uşi. La demisol este o cameră specială unde se păstrează câteva zeci de chei de la absolut toate uşile şi porţile castelului. Iar dacă un lacăt nu mai are chei... a spus el, dar nu-şi mai termină gândul şi se duse să aducă o trusă cu instrumente de tâmplărie, care stătea pe o masă într-un alt colţ al încăperii.

- Sincer să fiu, eu nu prea înţeleg în ce calitate mă aflu...

- Ai în vedere forţarea uşii?

- În calitate de martor, complice sau... poate chiar de "violator"?

- Dacă insişti neapărat, îţi spun. Dar... numai după ce vedem ce se ascunde după acest perete despărţitor...

- Stai... Stai puţin! Gluma se cam îngroaşă... să vorbim serios. Nu m-am considerat niciodată un fricos. Şi totuşi să clarificăm ceva. Dacă spargem uşa asta, care lege mă va judeca: a ţării tale, a României sau a Republicii Moldova?

- Mai întâi şi întâi, fiecare dintre noi îşi are propriul cod de legi. Sau, dacă vrei, cele zece porunci. Cred că ele primează în cazul de faţă.

Protestul meu anemic nu l-a convins deloc pe stăpânul castelului. Din câteva mişcări, el reuşi să deschidă uşa "secretă". După care dispăru în întunericul încăperii adiacente. Am auzit cum a tras storurile de la geamuri. Apoi am păşit şi eu pragul.

În spaţiul de dincolo de peretele despărţitor nu era nimic altceva decât o sculptură pe un piedestal, aşezată între cele două geamuri, cu faţa spre sala de recepţie. Statuia unui bărbat în mărime naturală.

Uluiţi de ceea ce vedeam, ne-am apropiat de statuie şi am atins-o uşor cu mâinile. Era din bronz acoperit cu folii de aur. Pe cap avea un chipiu. Mustaţă şi pipă în dinţi.

- El e! Iosif, am răbufnit eu. Iosif Stalin fuma tutun de pipă Herţegovina Flor!

- Stalin... De la moartea lui s-au scurs zeci de ani... a spus ambasadorul în şoaptă, cu faţa acoperită de broboane de sudoare. Stă "uitat" aici... Şi câte misiuni diplomatice s-au perindat în acest castel...

Am scos o batistă din buzunarul hainei. Era imaculată. I-am oferit-o ambasadorului. În loc să‑şi şteargă propria faţă abundent transpirată, el a plimbat-o pe chipul statuii. Pe batistă - nici o urmă de praf.

- Geamuri trainice, făcute pe timpuri, am spart eu liniştea.

- Fără cea mai mică fisură, adăugă prietenul meu crispat. Sticlă de Veneţia.

Chipul ambasadorului cu securea în mână devenise de nerecunoscut. Ştiam că doar cu vreo glumă sau cu un banc l-aş mai fi putut scoate din starea aceea.

- Poate mai este ceva de spart pe aici prin castelul ăsta, am spus luându-i securea din mâna tremurândă. Poate undeva, în întuneric, mai stau la pândă şi alţii?

- Cine alţii?

- Karl, de exemplu. Or Friedrich. Volodea. Sau chiar Adolf. Why not?

- Acum problema cea mare pentru mine este, ce mă fac cu statuia. Dacă îl vede, soţia pleacă acasă cu primul avion. Şi pururea nu mai revine aici. Părinţii şi bunicii mei şi ai ei au fost exterminaţi de comunişti.

Gluma mea sunase mai prost ca oricând. În acel moment aveam senzaţia celui care... Dar tot mai bine ar fi să nu vă spun despre gândurile care mă copleşeau în acel moment. Din fericire, un alt miros, o aromă plăcută şi familiară ne-a împrăştiat sentimentul de confuzie şi de vinovată complicitate.

- Simţi şi tu miros de cafea? l-am întrebat, atingându-l uşor de braţ.