Erotocritica sau demonul învins al literaturii

Cartea lui Nicolae Leahu, Erotokritikon / Făt-Frumos, Fiul Pixului, Editura Timpul, Iaşi, 2001, dovedeşte, într-un mod mai mult decât concludent, talentul şi valoarea unui autor în general nedreptăţit (e adevărat, cu ilustre şi, în realitate, aceleaşi excepţii) de eschivele partizane ale confraţilor. Mă întreb, totuşi, câte cărţi trebuie să mai scrie acest autor ca lucrurile să stea la fel de limpede cum sunt ele acum? E de înţeles. Un public "obosit" de poezie ca Oblomov de propria oboseală şi inert la conceptele mai elaborate ale criticii, unele provenind dintr-o suburbie a "marginalităţii" noastre culturale, nu are timp pentru timpul său: el consumă "modele". Uneori uităm însă că modelele se nasc chiar în preajma noastrã, cã scrisul nu e o prerogativã a geografiei ºi, în sfârºit, cã premiile, cum se ºi cuvine unor doamne uºor afectate de eleganþã, ne înºalã sporadic aºteptãrile cu cei mai demni amanþi...

Îmi amintesc, cu această ocazie, de o sugestie (un imperativ?) a(l) lui Emilian Galaicu-Păun: literatura română din Basarabia are nevoie de un "Nu". Salutabilă, intenţia egepistă (parţial realizată, spune EGP într-un recent interviu, în Poezia de după poezie) nu îmi (mai) pare actuală. Demersul ionescian se întemeiază pe un teren cu valori afirmate. El şi-ar pierde din vigoarea estetică dacă s-ar mărgini la aserţiuni de genul "Bogdan Duică este un prost", aserţiuni pe care le putem generaliza şi noi cu o plăcere tributară în exclusivitate detronării falselor valori sau unei funcţii curative la care visează orice critică de bun-simţ. Sigur că nihilismul tânărului Ionescu este unul afirmativ, "pozitiv" dacă vreţi, dar numai cu privire la ceea ce, în modernism, s-a numit, poate impropriu, dar consubstanţial fizionomiei sale lăuntrice, noutate. La noi însă nu poate fi vorba de "noutate" în raport cu valorile consacrate ale trecutului sau ale prezentului. Nici măcar nu se pune problema "sincronizării", ci a valorii în limitele unei paradigme (deja) asumate. Texte sau cărţi ale unor scriitori ca Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Eugen Cioclea, Dumitru Crudu, Leo Butnaru, Emilian Galaicu-Păun însuşi ş.a. câţiva sunt un "Da" ferm spus literaturii, demonstrând că valoarea este, în anumite împrejurări, un model în sine, că o literatură se "sincronizează" numai în spirit şi nu în (corp de) literă, că scrisul este mai mult decât o veleitate culturală, că este chiar faptul de cultură trăit şi conservat. O carte de acest fel este şi Erotokritikon-ul lui Nicolae Leahu, care arată dorinţa autorului său de a ieşi din zona asumării ("Personajul din poezie") şi afirmării ("Poezia generaţiei '80") de paradigmă, identificându-se cu aceasta ori, mai bine zis, preschimbând relaţia intimă pe care o stabileşte cu literatura într-o ficţiune artistică. Gradul mare de familiaritate a scriitorului cu literatura, pe care îl reperăm cu uşurinţă şi în cărţile anterioare, devine aici, într-un mod grotesc, dar explicit, factor de producere a textului. Autorul nu pune, în termenii complexanţi ai "sincronizării", problema propriei scriituri. Actul scrisului este edificator în măsura în care este, în măsura în care răspunde unei necesităţi interioare, în măsura în care rezultă dintr-o identitate autentică, resimţită cinetic, a eului biografic cu eul (condiţionat) literar. Această detaşare a lui Nicolae Leahu de parantezele extraliterare ale "proiectului" care, la noi, e mai consistent decât opera, conştiinţa clară (dezarmantă, pe alocuri) a mizelor şi mizanscenelor în care ( i ) se antrenează textele, sunt tot atâtea mărturii ale valorii de care am vorbit mai sus şi o reală chezăşie a unui succes de care ne-am cam dezvăţat: succesul literar.    

Himerele care îl bântuie pe Făt-Frumos, Fiul Pixului? De unele ştiam eu fără să fi citit cartea (de exemplu, Ioan Groşan, O sută de ani de zile la Porţile Orientului şi, de ce nu, spiritul "Academiei Caţavencu"), pe alta o bănuiţi dvs. citind titlul (Roland Barthes, Plăcerea textului), celelalte le aflăm împreună lecturând Erotokritikon-ul de la un capăt la altul şi invers: sunt restul cărţilor existente şi imaginabile ale literaturii "din unde este". O carte este conceptul (soluţia, forma) altei cărţi - un joc infinit al semnificanţilor care creează totuşi impresia unei lumi etanşe, în perimetrul Fiinţei-Text ("ai cărui captivi suntem"), spaţiu al ubicuităţii ontologice în şi prin semne, dincolo de care nu e decât neantul (nu atât non-existenţa, cât imposibilitatea-de-a-fi(inţa)-altfel sau alteritatea, dezintegrarea eului). Frazele pot fi interpretate, la o privire neatentă, drept salturi ale discursului dintr-un regim al absurdului în altul, dar nu sunt decât nişte ciocniri aproape stănesciene ale sintagmelor, mai curând suprapuneri ale acestora în ceea ce au ele mai reprezentativ pentru textul literar la care se referă: potenţialitatea, aici, o ficţiune a jocurilor consonanţei, o continuare a unui text prin ceea ce a avut loc în altul sau nu se va întâmpla decât în intenţia atotputernică şi unificatoare a jocului. "Auctorele" posedă o desăvârşită tehnică a scrimei, cu înţepături şi parй-uri, smulgând din carnea domolit-veştejită a "leviathanic"-ului "text"  ("balaur" mitic definind non-creatul, neexploratul text al lumii) fâşiile virtuale ale ficţiunii, puterea lui de procreare. Fără acest gest de "erou civilizator" în ale rescrierii (de fapt, reînvierii) literaturii, nu este cu putinţă funcţia esenţială a ficţiunii: "validarea", aici, o formă a reificării. Aidoma înaintaşului olimpic, zeul levantin Cărtărescu, acest erou civilizator trebuie să învingă demonii erotici ai "scriiturii", să arunce sămânţa plăcerii în citit-rescrisul textelor (acelaşi lucru, după Jean Ricardou, textualist şi el), să transforme întreaga aventură a eului într-o peregrinare printre falsele şi adevăratele etiologii ale universului fictiv. Căci orice proză a acestui "poem-lexicon" este o fiziologie, un portret literar, în care parodia e un mijloc de sensibilizare a memoriei culturale, iar ludicul nu este decât o re-jucare, ingenioasă, dar şi riguroasă, a scenariilor critice şi istorico-literare fosilizate: "Personaj proeminent al infantilismului narativ românesc. Dacă nu devenea scriitor, rãmânea om, pentru cã popã s-a prefãcut a fi benevol. (...) Potenţial dezertor din armata naţională (Cf. Prinderea cu arcanul a dascălului supranumit "bădiţa Vasile" (...). Pe de altã parte (...), n-are cum să ne mire faptul exterminării feroce, cu-n ceaslov chirilicesc, a bietelor muşte, într-o vreme când, la noi, deşi nu se cunoştea mare scofală igienică despre nocivitatea dumnealor, principiile umanismului biruiseră totuşi până şi în cordurile cititorilor ruralnici. Miră însă dezorientarea sa în materie de orientare sincronică şi diacronică, evidenţă semnalată de noi înşine (pentru întâia dată) şi patentată." (Nic-a lui Ştefan a Petrei.) De altminteri, într-un "Epilog înainte", un fel de anticipare şi încheiere a scriiturii, marcând simultaneitatea culturală a lumii şi a existenţei prin text, Erotokritikon-ul lui Nicolae Leahu se autodefineşte estetic şi, implicit, etic. Declarându-se împotriva leneviei metodologice în receptarea operei literare, autorul ne propune, de fapt, o nouă critică, supranumită "erotică": "(...) eu le redau ăpersonajelor -n. n.î inocenţa pierdută în valurile vremii, le repun în drepturi şi funcţii, repar injustiţiile ce li s-au făcut, le re-educ, le rescriu, le adopt, le scot din neagra uitare şi le acopăr cu anticorosivul ironiei fără de bătrâneţe şi a bătrâneţii fără de moarte, cu dragoste şi luciditate. Cu erotocritică!, mai spartan." În felul acesta, cartea poate fi interpretată şi ca o suită de istorii anecdotice (o altă "samă de cuvinte") despre "viaţa de apoi" a personajelor, reînviate şi reabilitate prin ironie. Pe lângă faptul că un asemenea tip de scriitură presupune nelimitate posibilităţi de recondi­ţionare a eroilor şi simbolurilor ("arhetipurilor") literare, el se constituie şi într-un prilej de integrare organică a vieţii şi istoriei personale în vastul circuit al Textului: autorul vrea să populeze un "spaţiu liber de toteme şi tabu-uri, de falsuri şi prejudecăţi, hamurile şi curelele de transmisie ale unui mecanism ce propovăduieşte confortul somnolenţei sau graţia cuvioasă a adevărurilor ce nu-ţi permit să-ţi trăieşti viaţa ta şi istoria ta." Tehnica asocierii şi conexiunii interminabile pe care Nicolae Leahu o aplică la textele culturii sale, nu este, prin urmare, un simplu exerciţiu ludic sau o nouă-veche formulă a gratuităţii. Există mereu un filtru didactic, dejucat cu autoironie, care metamorfozează jocul de-a literatura într-un joc "imperceptibil" al adevărurilor, al esenţelor "dincolo de artificii spectaculare". Didacticul, însă, nu are alt scop decât de a învăţa să judeci şi să scrii literatură "cu bucuria de a mă sustrage încet-încet utopiilor teoretice, dar şi culpei, retorice, că aş face un lucru interzis".

La premierea cărţii, în incinta Uniunii Scriitorilor din Moldova, Preşedintele Juriului, dl Vladimir Beşleagă, a remarcat o calitate deosebită a cărţii, aceea de a se impune "prin fraze memorabile". Este vorba, fără îndoială, de una din cele mai însemnate "achiziţii" artistice ale Erotokritikon-ului: capacitatea autorului de a rafina expresia, de a o epura la maxim de povara determinărilor şi de a o generaliza la modul sentenţios, aforistic. Pentru a incita eventualul lector al cărţii, nu voi desprinde din carnaţia fiziologiilor leahiene decât unele definiţii: "Ucraina (...) pestriţă ca o dalmaţiană, doi din trei trecători" fiind "altceva decât populaţia majoritară"; Doamna Bovary, Lady Chatterley, Ana lui Ghiţă -"ilustre plictisite cu soţi anemico-abulici şi spleenici pe deasupra"; coana Chiriţa -"formă cu un fond de peste zece puduri"; Consiliul Europei, loc "unde se consiliază până spun americanii ce rămâne de făcut şi ruşii se şi apucă primii de treabă"; "sârbii", care "staţionează ontologic, la vest"; "Flaubert, care scria franţuzeşte mai bine chiar decât Cioran"; Ileana Cosânzeana -"incarnare a idealului masculin de frumuseţe feminină"; "cele nouă mări şi ţări" -"personaj geostrategic"; Oblomov -"acest dugliş şi zamparagiu impar este un lenteai rus, al cărui părinte spiritual o fi fost, neîndoios, Emel'ka, inventatorul sobomobilului", personaj care "se alimentează exclusiv cu posmagi muiaţi în votkă textualistă"; Rusia -"o ţară unde nici personajele n-o duc mai bine"; George Bulbuc, care face din "sapă" o "armă de luptă împotriva adulterului cel rău şi poligam"; Spancioc & Stroici -"unul din bicefalii monoliţi ai literaturii române"; etc. Deşi nu fără de câteva pasaje prea iscusit meşteşugite (cum este, "de pildă", fraza de debut a "Aprodului Purice"), Erotokritikon-ul lasă, de această dată în memoria noastră culturală, texte greu de numit altfel (deşi mă abţin) decât mici capodopere ale genului pe care tot Nicolae Leahu îl născoceşte: "Alexandru Lăpuşneanul", "Nic-a lui Ştefan a Petrei", "Cetăţeanul turmentat", "Chiriţa din unde este", "Don Quijote", "Oaia", "Gobseck",  "Ivan Turbincă", "Oblomov", "Mitică în balon" şi, desigur, "Junică", pentru că e despre mine. Se poate obiecta, şi pe bună dreptate, că atare afirmaţii ar trebui să fie însoţite de sumare şi elocvente comentarii de text care să poarte şi girul neobosit al demonstraţiei. Mi-e teamă, însă, că va mai trebui să scriu tot atâta cât a scris Nicolae Leahu, pentru a putea exclama, într-un glorios sfârşit, quod erat demonstrandum!  De aceea, mă opresc aici şi vă invit la o concluzie de la care ar fi pornit, în orice altă împrejurare, această cronică: