|
Moderatori: Johannes Gelich, Radu Andriescu
10 noiembrie 2001, Chişinău
Aşa cum scriam în numărul trecut al revistei noastre, în prima decadă a lunii noiembrie a.c. la Chişinău s-au aflat doi scriitori, Johannes Gelich, din Austria, şi Radu Andriescu de la Iaşi, care ne-au vizitat în cadrul proiectului privind prezentarea literaturii tinere din Republica Moldova în paginile revistei Literatur und Kritik din Salzburg, o publicaţie cu profil academic, foarte influentă în spaţiul limbii germane. Discuţia pe care cei doi au înregistrat-o cu acest prilej la redacţia Contrafortului a luat în dezbatere opţiunile tinerilor scriitori din Moldova în materie de literatură şi politică, imaginea lor asupra evoluţiilor din mediul basarabean. La discuţie au participat: Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu, Grigore Chiper, Constantin Cheianu, Em. Galaicu-Păun, Iulian Ciocan, Nicolae Popa, Irina Nechit, Nicolae Spătaru, Dumitru Crudu, Valentina Tăzlăuanu, Iurie Bodrug. Credem că această discuţie este, la sfârşit de an, o cât se poate de utilă trecere în revistă a unor subiecte de larg interes pentru intelectualii creativi din Moldova şi pentru cei care ne urmăresc din afară. Vă propunem în continuare ample fragmente din varianta în limba română a dezbaterii. Textul complet al acestei "mese rotunde" v-a apărea, în germană, în revista Literatur und Kritik.
Limba română şi metabolismul noii literaturi din Moldova
Johannes Gelich: Pentru început, aş dori să ştiu ce v-a determinat să vă orientaţi spre literatură. În cazul meu, ca şi al altor scriitori austrieci din aceeaşi generaţie, impulsul nu a venit neapărat din universitate. Poziţia acestor scriitori este mai curând una antiinstituţională. Aş dori de asemenea să ştiu cum vă relaţionaţi faţă de limba română. Chiar dacă întrebarea ar putea părea naivă, aş vrea să vă întreb dacă aţi învăţat să scrieţi în limba română la şcoală.
Vasile Gârneţ: Sigur că da, numai că româna de atunci purta hainele alfabetului rusesc. Stalin inventase după război pentru Basarabia "limba moldovenească" şi noi ne-am instruit în această "limbă" până în 1989, când s-a revenit la alfabetul latin, cel firesc şi adevărat al limbii române. Şcoala sovietică pe care am urmat-o (includ aici şi studiile universitare), deşi aservită ideologiei partidului comunist, a pus totuşi bazele unei formaţii intelectuale, peste care, ulterior, fiecare şi-a clădit, cum a putut, viitorul profesional. Dacă e să mă refer însă la ceea ce m-a dus spre literatură, spre scris, aş pomeni în primul rând cărţile româneşti pe care le-am citit, cărţi care erau interzise în Republica Moldova, dar pe care le puteam cumpăra în orice oraş mare din Uniunea Sovietică (Odesa, Kiev, Sankt Petersburg, Moscova, Minsk, Cernăuţi etc.). Pe la sfârşitul anilor '80 îmi făcusem o adevărată bibliotecă din cărţi româneşti interzise la Chişinău. Astfel au procedat şi ceilalţi colegi din generaţia mea. Ne-am format ca intelectuali români şi ne-am dezvoltat aptitudini literare împotriva sistemului sovietic de instruire care ne era impus atunci.
Nicolae Spătaru: Ar trebui poate să mai adaug detaliul că la Chişinău am avut un timp o librărie de carte românească, care însă a fost închisă în 1968, o dată cu venirea lui Petru Lucinschi la Comitetul Central - un apparatcik devenit ulterior al doilea preşedinte al Republicii independente Moldova.
Emilian Galaicu-Păun: Era de fapt o reacţie a ruşilor la poziţia luată de România cu privire la invazia Cehoslovaciei. Aş reveni însă la întrebarea ta Johannes. În şcoală am învăţat ceea ce se numea "limba moldovenească", dar este evident că se ştia, în subsidiar, că este vorba de limba română. Am învăţat-o cu caractere chirilice, iar acest lucru ducea la tot felul de confuzii foarte ciudate. În facultate lucrurile au mers pe aceeaşi linie. Am avut însă şansa câtorva profesori de formaţie veche, cum ar fi Corlăteanu. Aceştia, deşi predau "limba moldovenească", se îndepărtau de linia oficială. În paralel cu ceea ce făceam la facultate, am profitat enorm de pe urma Bibliotecii Naţionale, în special de sala de limbi străine - în mod paradoxal, cărţile româneşti se aflau la sala de limbi străine, ceea ce de fapt exprimă exact ideologia de atunci. Sala aceea este foarte mică, are doar douăzeci de metri pătraţi. Pentru mine însă încăperea respectivă a însemnat foarte mult, pentru că era singurul loc în care puteai să scrii româneşte fără să te temi că cineva ţi se va uita chiorâş peste umăr. De altfel, prima dată când mi-am scris numele în româneşte a fost pe la douăzeci de ani, la Biblioteca Naţională, comandând cărţi româneşti. Când spun că am învăţat limba română în facultate, aş vrea să nu se înţeleagă că nu o ştiam: mă refer, pur şi simplu, la procesul de instruire propriu-zis. Sunt dintr-o familie de români şi am învăţat româneşte în primii şapte ani ai copilăriei, petrecuţi la ţară, cu familia. Doar din momentul în care am venit la Chişinău am început să am în urechi cele două limbi de aici, rusa şi "moldoveneasca". În curtea casei unde am locuit prima oară la Chişinău se vorbea doar ruseşte, iar la şcoală am învăţat să scriu în "moldoveneşte". Dar trebuie să fie foarte clar că nu consider româna o limbă învăţată, este limba mea maternă.
|
Inapoi la cuprinsul numarului