Despre structura imaginarului blagian

În funcţie de raportul stabilit între imagine şi realitate, poezia lui Lucian Blaga are parte de "transcrieri" tradiţionale sau moderne. Dar, în ultimă instanţă, absolut toate lecturile sunt reductibile la cele trei mari doctrine ale conceptului modern de poezie: doctrina imitativă, doctrina expresivă şi doctrina imaginativă. Ion Pop în volumul Lucian Blaga. Universul liric. (Ediţia a doua adăugită, 1999) ne propune un Blaga văzut ca un poet al imaginarului. Mai bine spus, poezia lui Blaga este interpretată mai cu seamă ca o scriitură a imaginarului. Cel puţin, Addenda volumului dat, care include eseurile Aerul lui Lucian Blaga, Poeme "retorice" blagiene şi Eminescu în universul liric al lui Blaga, aduce argumente incontestabile în favoarea unei tratări subit inedite, reactivându-se teze ale unui imaginar de structură modernă. Şi aceasta la începutul anilor. Este tocmai timpul când Bacovia e văzut drept primul nostru antipoet modern, iar Barbu este încadrat în paradigma postmodernă. Sunt la modă utopiile şi antiutopiile. Este timpul când se accentuează la Blaga "mitul personal". Anume în aceste orientări ale exegezei moderne se înscrie şi monografia în discuţie.

Toate volumele lui Blaga, chiar începând cu Poemele luminii, au "o construcţie solidă". Orice volum este expresia unui spectacol ontologic, dar şi a unui "act clar de narcisism", ceea ce şi alterează, după I. Barbu, "puritatea poeziei". Din aceste considerente, L. Blaga este un poet al tranziţiei. Cu alte cuvinte, în ultimele două-trei decenii Blaga e văzut mai mult ca un poet existenţialist, decât unul expresionist. De aici şi perspectivele receptării în care Blaga este asociat lui Heidegger.

Se ştie că Blaga recurge la o deconstrucţie şi remodelează universul după o "geometrie înaltă şi sfântă". Anume "geometria înaltă şi sfântă" este, cum observă I. Barbu, un principiu al poeziei ca "spiritualitate a vizualităţii".

Ion Pop demonstrează cu lux de argumente că poezia lui Blaga este o operă organic articulată. Această idee obsesivă e urmărită subtil în cele trei secţiuni ale studiului: 1. Ipostazele eului; 2. Figurile spaţiului; 3. Mythos şi logos, iar coerenţa operei blagiene este relevată sub trei aspecte fundamentale: 1) pornind de la - Cine vorbeşte în poezie? (şi nu ne gândim desigur la eul empiric al poetului); 2) privind felul cum se restructurează spaţiul imaginar, adică universul exterior la care se raportează subiectul liric şi 3) analiza limbajului care construieşte acest imaginar, adică raportul dintre subiectul rostitor şi rostirea însăşi.

Ceea ce aduce fundamental nou Ion Pop în exegeza blagiană ţine de aspectele articulării universului imaginar, "al acelei mişcări structurante ce nu se lasă identificată imediat la suprafaţa textului".

În secţiunea Ipostazele eului ni se relevă odiseea blagiană. Pe urmele eului poetic, simplificând mult, criticul, ca un detectiv, demonstrează că într-o primă etapă a creaţiei sale, anterioară volumului În marea trecere, "protagonistul" spectacolului liric este modelat în esenţă după chipul, schiţat în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, al subiectului non-problematic, al eului "stihial", deschis comunicării osmotice cu exteriorul, şi că finalul Paşilor profetului, mai precis ciclul Moartea lui Pan, inaugurează... o nouă vârstă simbolică a eului blagian, echivalentă, în planul viziunii mitice, cu acea "ruptură ontologică" marcată de dispariţia timpului paradisiac şi de sentimentul alienării omului de natura originară - vârsta ce se suprapune în linii mari peste aceea a "ucigaşului de taine". Într-adevăr, este acum momentul dominat de ipostaza interogativă a eului, al excesului de problematizare şi al suferinţei provocate de pierderea contactului nemediat cu universul: timp al "tristeţii metafizice" şi al nostalgiei nevindecate a spaţiului edenic, al unei geometrii atotcuprinzătoare, din care omul se simte respins. Şi în cele din urmă se conturează - o dată cu Nebănuitele trepte şi acea "schimbare a zodiei" sub semnul căreia, observă criticul, are loc reconcilierea dintre subiectul uman, trecut ca printr-un purgatoriu, şi universul recuperat în dimensiunile sale iniţiale: noua epocă "clasică", a deplinului echilibru numai accidental zdruncinat de vreo "vârstă de fier" efemeră. Acesta este itinerarul iniţiatic în care aflăm cum anume eul poetic cunoaşte Fiinţa.

Concluziile la care ajunge Ion Pop sunt următoarele. Mai întâi, autorul Poemelor luminii intră de la început în mod decis în scenă, propunându-se ca protagonist al unui spectacol sui generis. Prezenţa "personajului" este esenţială la el, şi aproape niciodată nu vom asista în lirica sa la o reală "dispariţie elocutorie" a poetului. Dimpotrivă, susţine exegetul, chiar şi atunci când "tace", poetul face să vorbească poemul într-un fel de pantomimă în construcţia căreia fiecare mişcare comportă o maximă stilizare. Poetul se vede şi se arată tăcând, tot aşa cum, într-o şi mai mare măsură, se vede şi se aude vorbind.

1 2

Următoarea pagină