|
Călina Trifan scoate cea de a treia carte de poezie, intitulată Descărcare în egretă, la Editura Augusta. Editura timişoreană a lansat deja mai multe cărţi, acoperind un gol pe care îl lasă în urma lor mizeria, aroganţa şi debusolada autohtonă. Redactorul-şef al acestei edituri, Adrian Dinu Rachieru, care este şi animatorul podului de cărţi, spune într-un interviu acordat recent ziarului Ţara că are în portofoliul redacţiei mai multe manuscrise ale scriitorilor de la Chişinău, iar acum se află într-o vizită de documentare pentru o antologie de poezie basarabeană, pregătită, ca de obicei, doct şi scrupulos. Din păcate, ziarul nu dezvăluie cum reuşeşte editura să tipărească nişte cărţi care, financiar şi pe termen scurt, sunt falimentare. Să fie Timişoara excepţia vestică a României?
Titlul recentului volum al Călinei Trifan este cât se poate de sugestiv, chiar dacă se pretează mai multor conotaţii interpretative. DEX-ul defineşte fenomenul de descărcare în egretă drept "descărcare electrică produsă sub forma unei succesiuni rapide de scântei luminoase între electrozi aflaţi la o înaltă tensiune". Din lectura definiţiei lexicografice rezultă următoarele repere semice: "electrozii sau binomul opozitiv", "înalta tensiune (la care sunt conectaţi electrozii)" şi "succesiunea rapidă de scântei luminoase (între electrozi)". Factorul sugestiv pune în valoare aceste componente semantice. Dar nu se exclude nici o aplicare directă, mai restrânsă, a formulei titulare asupra textului concret: "În căuşele palmelor mici/ duceam fulgere de foc" (Crochiu).
Ilustrarea poetică a fenomenului fizic descris mai sus o găsim chiar în poemul care a dat titlul cărţii. Dedublarea permanentă sau multiplicarea: "Locuită de-ndoială/ multiplicându-mă/ ca celula fecundată" sau "că Eu şi cu Mine/ nu-mi sunt de ajuns"; tensiunea, nervul, culorile întunecate cu care este înfăţişată existenţa eului auctorial: "Nicăieri aşteptată - / eu însămi - aşteptarea:/ credulul cer de sub ochii mei/ nici noaptea nu-şi schimbă culoarea" şi imaginea luminiscentă, a mâinii ca simbol intermediar între existenţă şi scris: "ca printr-un fir electric/ prin mâna liberă curg".
Faţă de placheta precedentă, Soliloc, 1992, despre care am scris la apariţie, recentul volum nu aduce răsturnări de perspectivă, schimbări importante de motive sau de limbaj. Identificam atunci câteva din temele care au constituit urzeala cărţii: lupta, în termeni maniheişti, între trup şi suflet; simbolurile poetice care fac pandant cu cele religioase, cu toate că poeta scrie o poezie de factură laică în fond; puţinătatea cuvintelor şi ariditatea imaginilor, ceea ce o determina să limiteze poezia la o esenţă aforistică. Tot atunci descopeream predilecţia pentru sumbru, cu tot tacâmul lui: pateticul înăduşit, regretul tacit, tristeţea suportată stoic, singurătatea şi premoniţia unei morţi. Poeta rămâne în continuare fidelă tonului său liric introspectiv şi virtualităţilor destrămate. Regăsim şi în noua plachetă clarificarea de raporturi realizată prin imagini mai blânde sau mai dure, jocuri poetice tipic feminine: ("furtună, prinde-mă de zenit/ cu fosforescente aţe!" (Furtuna...) sau asperităţi ce păreau a fi uzurpate de bărbaţi ("doar când ai relaţii amoroase/ cu frica şi urâtul -/ armonia-i perfectă" (Armonie). Spre deosebire de Soliloc, unde estetica urâtului era percepută mai degrabă ca un accident, în Descărcare... aceasta e una din puţinele componente prin care poeta întreţine legătura cu realitatea şi chiar o manifestare de ars poetica: "Urâtul ne dictează/ un nou limbaj" (Parabolă).
Călina Trifan este o creatoare de atmosferă existenţială sumbră. Nimic gratuit pentru un autor ce se declară a fi paratrăsnetul unei realităţi atât de schizoide. Titlurile de poeme sunt revelatoare în sine: Capăt de linie, Colaps, Sperjur.
Autoarea Solilocului este unul din rarii poeţi care mai utilizează azi cuvântul suflet, atât de mult erodat de poezia liricoidală a trecutului. Sufletul semnifică pentru Călina Trifan mai puţin transcendenţă şi poate mai mult o zonă situată dincolo de lucrurile palpabile. În Racursiu, Zălog rătăcit poeta susţine ideea creştină că obiectele materiale sunt perisabile şi ceea ce contează e partea cealaltă a lucrurilor, nevăzută, pe care o aflăm fatal de târziu.
Călina Trifan face o poezie fără vreun program literar anume, nu ilustrează un concept propriu dus uneori până în pânzele albe. Poezia ei se încadrează într-o formulă poetică valabilă de la antici încoace: poezia ca libertate de expresie şi totodată ca o respectare a unor rigori imuabile. Unii poeţi trec, cu dificultăţi sau fără, de la poezie la altceva. Pentru alţii această trecere ar însemna un sacrilegiu, o trădare a unei cauze. Pentru Călina Trifan facerea de poezie este un act echivalent cu cel de a respira, nu poţi să declari într-o bună zi că renunţi la respiraţie şi treci la altceva.
Poezia întreţine un dialog-monolog cu obiectele din jur. Deşi nu poetizează materia banală în stilul lui Brumaru, ea selectează cuvintele considerate a priori poetice fie într-un registru pozitiv, fie în altul negativ. Cuvintele apoetice, gustate de alţi autori, sunt excluse din capul locului. În general, poeta, aşa cum deseori se întâmplă în poezia de la moderni încoace, stabileşte o relaţie specială cu cuvintele. Acestea, din mijloc utilitar de lucru, se transformă în personaj, confident sau alter ego, în obiect de veneraţie sau pur şi simplu obiect metaforic, cu rezonanţe existenţiale: "Cu urechea lipită de inimă/ veşnicia ascult: când a venit să mă ridice -/ eram cuvânt" (Sfidare).
|
Grigore Chiper
Inapoi la cuprinsul numarului