„Istoria culturală” şi reprezentanţii săi (L’histoire culturelle: un „tournant mondial” dans l’historiographie?)

Puţine sînt direcţiile de cercetare, capabile să pună mai bine în lumină actuala fragmentare a studiilor istorice, decît aşa-numita „istorie culturală”. În acelaşi timp – şi în mod paradoxal – încă şi mai puţine sînt într-atît de apte să unifice mai bine aceste studii sau, cel puţin, să le dea o coerenţă. Explicaţia este foarte simplă: domeniul despre care vorbesc este atît de larg şi divers, încît orice tip de cercetare este, pînă la urmă, subsumabilă „istoriei culturale”. Oricine poate pretinde că o face, fie că se ocupă de rituri, de obişnuinţele de lectură, de apariţia şi evoluţia cărţii, de simboluri (şi, în general, de tot ceea ce denotă un sens), de marii autori sau – ca să închei o listă mult mai lungă – de practicile inscriptibile în sfera magiei şi a vrăjitoriei. Exact din acelaşi motiv se poate pretinde că „istoria culturală” reprezintă o „cotitură mondială” în istoriografie: nu este greu să identifici în fiecare istoriografie naţională preocupări (aparent) consensuale, ce par să denote o comuniune în jurul acestei direcţii. Sigur că Philippe Poirrier, coordonatorul volumului de faţă, nu pretinde că această „cotitură” există (este şi motivul pentru care formularea din titlu este interogativă, nu asertivă). Dar, sînt convins că la această asemănare mai mult de formă, nu de esenţă, s-a gîndit el, atunci cînd s-a întrebat dacă „istoria culturală” poate fi (totuşi) considerată o „cotitură mondială”.

Este aproape de la sine înţeles că un domeniu (sau direcţie de cercetare; oricare din formulări este permisă) atît de variat ca cel la care mă refer aici, nu poate avea o definiţie general valabilă. Cel mai lesne este de a-l descrie, pornind – cum o face, de altfel, şi Roger Chartier, în postfaţa volumului de care mă ocup, de la cele două înţelesuri principale ale termenului însuşi, de „cultură”. Potrivit sensului – pe care l-aş numi, în lipsa altui cuvînt mai potrivit – canonic al conceptului, „istoria culturală” examinează creaţiile intelectuale şi estetice dintr-o societate (precum şi pe autorii acestora) într-un anumit interstiţiu sau în evoluţia lor istorică, ţinînd cont de toţi factorii de context (îndeosebi sociali şi politici) care o pot influenţa. Tocmai luarea în calcul a acestor factori constituie diferenţa specifică dintre „istoria culturală” şi istoria culturii: dacă ultima este – simplificînd mult lucrurile – o istorie strict a creaţiilor culturale, cea dintîi are o certă dimensiune socială, fiind foarte asemănătoare cu un soi de sociologie a culturii în durata scurtă, medie sau lungă. Dintr-o perspectivă antropologică (infinit mai populară, astăzi, decît cealaltă, canonică, tipică, mai mult, primei jumătăţi a veacului XX), „istoria culturală” cuprinde ansamblul riturilor, credinţelor, cuvintelor, gesturilor etc., prin care o comunitate interpretează lumea în care trăieşte, fie aceasta naturală sau supranaturală. Altfel spus – şi în formularea lui Clifford Geertz, unul din „părinţii fondatori” ai domeniului, pe care îl „traduc” aici – „istoria culturală” studiază „paradigma hermeneutică” specifică unei anumite societăţi, într-o perioadă istorică dată, ilustrată de simbolurile, reprezentările şi practicile de interpretare care o caracterizează.

Nu este nevoie de cine ştie ce efort pentru a se observa cît de reciproc distante sînt aceste definiţii. Şi totuşi, în ciuda deosebirii dintre ele, există cîteva abordări şi interogaţii comune. Acestea sînt: raporturile dintre diferitele nivele culturale dintr-o societate şi concordanţa (sau, mai curînd, incompleta lor concordanţă) cu diferenţierile sociale, transmiterea şi receptarea locală a marilor curente şi modele culturale, articularea dintre reprezentările colective şi „marile opere”, dar şi relaţia (tematizată de Michel Foucault, Michel de Certau şi Pierre Bourdieu) dintre discurs şi practici sau limbaj şi experienţă. Tocmai aceste trăsături sînt, pînă la urmă, cele care contează, fiindcă apropie, între ele, diversele experienţe şi practici naţionale din acest domeniu, altminteri greu de redus la un numitor comun. După cum bine observă Roger Chartier, în postfaţa cărţii, „istoria culturală”, în modul în care este aceasta practicată în fiecare ţară, apare ca o combinaţie între tradiţiile istoriografice proprii şi împrumuturile străine (de teme, concepte şi metode). Cazul românesc (foarte documentat şi temeinic analizat în acest volum de Ecaterina Lung) este, din acest punct de vedere, cum nu se poate mai grăitor, dacă luăm ca referinţă – altfel nici nu se poate – opera regretatului Alexandru Duţu. Cine reciteşte astăzi principalele scrieri ale istoricului, observă limpede care au fost, pentru autorul Cărţilor de înţelepciune în cultura română, sursele intelectuale care i-au nutrit opera: pe de o parte, istoria, aşa-zicînd, clasică a culturii, reprezentată de Iorga, Călinescu şi, într-o oarecare măsură, de Cartojan – o istorie a curentelor literare, a marilor opere şi autori – şi, pe de altă parte, influenţa Şcolii Analelor, îndeosebi a fazei sale cele mai timpurii, ilustrată de textele lui Robert Mandrou, interesate de practicile populare de lectură şi de circulaţia socială a modelelor culturale. Forţa tradiţiei culturale autohtone este vizibilă şi în alte istoriografii, analizate în volum, cum este, bunăoară, cea din ţările scandinave (unde „istoria culturală” s-a hrănit, constant, din legăturile cu etnografia, lingvistica şi folclorul) sau Elveţia (unde, la fel, explorările în acest domeniu au fost conduse pe temeiul înrîuririlor exercitate de aceleaşi discipline). Oarecum mai puţin evidentă este această amprentă autohtonă asupra „istoriei culturale” braziliene, unde studiile în domeniul la care mă refer – centrate pe alfabetizare, cărţi şi practicile de lectură – datorează aproape totul influenţei franceze, mai exact, cercetărilor de tinereţe ale lui François Furet, Olivier Martin şi – mai ales – Roger Chartier, un autor a cărui neobişnuită popularitate în această ţară se vădeşte, deopotrivă, în numărul de citări care îi sunt, cu regularitate, consacrate şi în traducerea principalelor sale cărţi. O altă mare excepţie de la această (de mine considerată astfel) regulă a confluenţei, în cadrul „istoriei culturale” din diferite ţări, dintre moştenirea istoriografică autohtonă şi influenţele intelectuale străine (sesizabilă şi în alte analize din volum, precum cele privitoare la „istoria culturală” din Australia, Canada, Belgia şi Spania) o constituie „istoria culturală” nord-americană, unde autori binecunoscuţi în acest domeniu (Robert Darnton, Natalie Zemon Davis, Lynn Hunt sau – mai înainte – William Sewell) au lucrat sau lucrează exclusiv pe subiecte franceze, cu ajutorul unor fonduri de arhivă – evident – de aceeaşi natură. Încă o particularitate a acestui caz – care merită, de asemenea, semnalată – este puternica influenţă a lui Clifford Geertz asupra istoricilor menţionaţi, ceea ce imprimă „istoriei culturale” din SUA o foarte pronunţată dimensiune antropologică, în sensul interesului pentru modul de producere a semnificaţiilor sociale, prin rituri, simboluri şi credinţe (pentru exemplificare, trimit la binecunoscuta culegere de eseuri a lui Robert Darnton, Marele masacru al pisicii şi alte episoade din istoria culturii franceze, apărută cu exact zece ani în urmă la Editura Polirom).

În schimb, „istoria culturală” franceză (discutată în volum de Philippe Poirrier) şi aceea britanică (foarte exact comentată de Peter Burke) ilustrează cele două modele istoriografice de la care a pornit, în anii ’90 ai secolului trecut, direcţia pe care o discut aici. În timp ce prima poate fi considerată astăzi mai mult o nouă ipostază a tradiţionalei „istorii a mentalităţilor” (nu sunt de acord aici, cu Philippe Poirrier, care consideră „istoria culturală” ca o formă a ieşirii de sub influenţa „mentalităţilor”), o ipostază care a abandonat modelul teoretic al psihologiei în favoarea „socialului”, în sensul cel mai larg al termenului, apariţia „istoriei culturale” britanice a fost una din consecinţele criticii determinismului marxist al claselor, întreprinsă de unii istorici, tot de stînga, care, precum Edward P. Thompson, au considerat că formarea grupurilor sociale se datorează nu atît unei anumite situaţii economice, cît unui habitus cultural comun, altfel spus, unor „deprinderi” („practici”) culturale (de educaţie, lectură etc.) şi forme de sociabilitate induse de un mod de viaţă asemănător.

Din volum, nu lipseşte nici „istoria culturală” italiană, cu dubla sa particularitate: antropologică (preocupată de rituri, practici şi simboluri, recitite după modelul lui Ernst H. Kantorowicz din The Kingţ’s Two Bodies) şi microistorică (direcţie interesată de studiul singularităţilor relevante, cum este – ca să nu dau decît două exemple – morarul Menocchio, exemplar analizat de Carlo Ginzburg şi pastorul piemontez a cărui biografie a fost restituită de Giovanni Levi). Lipsesc, însă – destul de ciudat – cazurile german şi rus, care ar fi meritat înregistrate pentru numărul şi valoarea contribuţiilor în acest domeniu subscrise de istoricii din cele două ţări (mă gîndesc la cei ce au ilustrat, în Germania, curentul „Alltagsgeschichte”, în anii ’90 ai secolului XX, dar, întru cîtva, şi la Reinhardt Koselleck, promotor al istoriei conceptelor, care ţine tot de „istoria culturii” şi, în privinţa istoriografiei ruse, la Aaron Yakovlevici Gurevich – singurul, de altfel, pe care îl cunosc – autor al mai multor studii şi cărţi de referinţă în acelaşi domeniu).

Nici o sinteză de acest fel nu poate fi, însă, completă, dar ceea ce putem citi în paginile celei de care m-am ocupat este de ajuns pentru a proba – a cîta oară? – efervescenţa ce animă astăzi, în Europa şi în lume cercetarea istorică (mai puţin, vai!, învăţămîntul), o efervescenţă ilustrată de varii experimente epistemologice şi de tot atît de numeroase direcţii.

__________

L’histoire culturelle: un „tournant mondial” dans l’historiographie? Sous la direction de Philippe Poirrier. Postface de Roger Chartier, Éditions Universitaires de Dijon, 2008.

1