|
Leo Butnaru. Ruleta românească. Colecţia Biblioteca noastră. RAO – Prut Internaţional, 2010, Bucureşti.
Sub aspect tematic, ideatic şi structural, nuvelele din volumul Ruleta românească ţin de un amplu registru narativ, realiste sau misterioase, din lumea noastră sau din lumi posibile, aflate într-un dialog continuu. E aici o ingenioasă explorare de universuri afective în diverse şi imprevizibile metamorfoze de o sugestivitate memorabilă. În carte s-ar întâmpla ca şi cum o multiplă deschidere de uşi, dar şi plasare de antene pentru captarea semnalelor din psihocosmicitatea existenţei în fantastic, în basm (intelectual, modern), în vis, în transraţional. E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării şi intuiţiei, a veridicului şi inefabilului, ceea ce fac naraţiunile captivante, precum menţiona acum un timp revista România literară: „Foarte atrăgătoare sunt ultrascurtele povestiri ale lui Leo Butnaru... Au ritm, culoare şi, pe alocuri, un umor irezistibil, combinaţie de însuşiri care constituie un adevărat cocteil Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”.
Liliana Armaşu. singurătatea de miercuri. Editura Arc, 2010, Chişinău.
„Optimiştii şi încântaţii ar trebui să evite această carte devastatoare. Sau, dimpotrivă, s-o citească, filă cu filă, dimineaţa şi seara ca să ştie ce au de pierdut.
Nu ştiu când am citit ultima dată atâta disperată resemnare sub copertele unei singure cărţi!... La un moment dat, pare că magma ei, încet rotitoare, absoarbe omul la fel cum absorb lumina fosforescentele găuri cosmice. Orice elan timid, orice intenţie, orice încercare de îmblânzire a clipei şi de înşelare prin speranţă a viitorului rămân fără şanse, dispărând fără urmă în tăcerea asurzitoare a acestui Nevermore! galactic.
Personajul – deloc liric! – al cărţii seamănă şi nu prea seamănă autoarei. În viaţa „civilă”, Liliana Armaşu nu e deloc crispată. Ştie să râdă molipsitor, să discute, să se certe, să-şi dispute tiranic drepturile etc., etc. Despre viaţa secretă a personajului ei, autoclaustrat în carcera singurătăţii, ar putea „relata” pe larg doar unicii săi confesori – Williams şi Lulu. Cum acestea sunt, în fond, doar alte feţe ale tăcerii şi solitudinii în absolut, ne vom împăca tacit cu ideea că Singurătatea ar putea să se numească de acum încolo şi Liliana Armaşu.” (Eugen Lungu)
O antologie de poezie
ВЕЧЕРНЯ 12 + 1 CINA
ЧИНА 12 + 1 VECERNEA
Библиотека журнала „Футурум АРТ” (Издательство „Вест-Консалтинг”), г. Москва // Biblioteca revistei „Futurum ART” (Editura Vest-Konsalting). or. Moscova, 2010.
Antologia de faţă s-a născut la Festivalul Internaţional Zile şi Nopţi de Literatură, avîndu-i ca iniţiatori pe Adrian Alui Gheorghe, Leo Butnaru şi Gellu Dorian care, într-un dialog nocturn pe plaja de la Neptun, au convenit cu colegul şi prietenul Chiril Covalgi, poet din Moscova, prezent la manifestaţie, să alcătuiască o mini-antologie de poezie română contemporană pe care domnia sa să o traducă în limba rusă. Lista a fost făcută pe loc, iar criteriile nu au fost unele de grup, nici unele care să acopere o zonă cît mai largă, ci cifra 13, incluzîndu-l în antologie şi pe traducător, ca poet, în versiunea în limba română a lui Leo Butnaru. Fiind ediţie bilingvă, cu reprezentare egală în economia cărţii, antologia, după apariţia la o editură moscovită, urma să fie difuzată, în cea mai mare parte, în Rusia, acesta fiind şi scopul – cunoaşterea unui eşantion din poezia română contemporană în Ţara lui Puşkin, Mandelştam, Ahmatovei, Ţvetaevei, a lui Pasternak şi atâtor alţi mari poeţi. Grila fiind cifra 13, cu 1 poet rus, doi poeţi români din Basarabia şi 10 poeţi români, includerea în antologie a depins, în primul rînd, de valoare şi prezenţa în viaţa literară a poeţilor. Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Georgescu, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, George Vulturescu, Cassian Maria Spiridon şi Lucian Alecsa sunt cei zece poeţi din România, reprezentînd nu atît o arie largă geografică ci, în primul rînd, o diversitate stilistică relevantă. Leo Butnaru şi Vasile Gârneţ sunt poeţi prezenţi atît în spaţiul basarabean, cît şi în cel românesc. Iar colegul Chiril Covalgi e poetul rus, care a tradus mult din poezia română în spaţiul rusesc.
Astfel antologia, apărînd la o editură moscovită, poate fi considerată un rezultat al întîlnirilor organizate de Uniunea Scriitorilor din România la Neptun şi un gest de promovare în grup, cu iniţiativă privată, a poeziei româneşti în afara graniţelor ţării. (Leo Butnaru)
Horia-Roman Patapievici. Ultimul Culianu. Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
Rod al unor cercetări asidue dedicate „descifrării unei gândiri excepţional de ingenioase”, volumul reprezintă un studiu ce aruncă o nouă lumină asupra operei lui Ioan Petru Culianu.
„Apariţia lui Culianu printre noi a fost un miracol; părea că exemplul său ne poate face mai buni, mai profunzi, mai îndrăzneţi, mai temeinici. Dispariţia sa a fost o catastrofă; fără emulaţia stârnită de extraordinara sa reuşită, am redevenit ce eram, şi chiar mai puţin decât atât. O cultură nu trăieşte (numai) din buchiseală, ci (mai ales) din străpungeri şi iluminări. După entuziasmul stârnit de revelaţiile lui Mircea Eliade, a urmat emoţia stârnită de revelaţiile lui Ioan Petru Culianu. Primul ne-a arătat că absolutul filozofiei se trage din existenţa ontologiilor arhaice, iar acestora le-a redat actualitatea. Al doilea ne-a iniţiat în absolutul cunoaşterilor revolute şi viitoare, cărora le-a etalat epistemologia. Amândoi s-au ocupat de religii şi au căutat realul absolut în toate formele de realitate cotidiană. Amândoi au biruit lumea, ajungând mari savanţi recunoscuţi de toţi; şi amândoi au încercat să realizeze în mod subversiv absolutul – unul cu îndrăzneala savantului universal, celălalt cu străfulgerarea geniului revoluţionar. Descoperirile lor ar fi putut schimba din temelii o cultură. Dar după dispariţia lor nu a urmat nimic. Străpungerile şi iluminările prilejuite de creaţia lor au rămas, în ţările care le-au dat naştere, lipsite de orice consecinţe. Odată ei plecaţi, noi am recăzut în întuneric. Bâjbâim, complet lipsiţi de geniu.” (Horia-Roman Patapievici)
Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil. Roman. Postfaţă de Radu Aldulescu.
„Roman polifonic, cinematografic în multe din paginile sale, construind personaje memorabile, cultivând un fantastic de extracţie gogoliană, dar şi scene în care protagonişti sunt fantome ale trecutului, precum Cezar, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic şi Vlad Ţepeş, Lenin şi Stalin, Dimitrie Cantemir, dar şi Dante, Shakespeare, Cervantes ori Kant, Ambasadorul invizibil prilejuieşte autorului o meditaţie pe tema puterii, vizitată în străfundurile intimităţii ei. Ambasadorul invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov şi, nu ezit să o spun, una dintre cele mai remarcabile apariţii ale prozei noastre din ultimii ani. Sunt convins că, de data asta, Nichita Danilov a dat lovitura, ce mai!” (Bogdan Creţu)
Cristian Teodorescu. Medgidia, oraşul de apoi. Roman. Editura Cartea Românească, 2009.
Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi pe anul 2009. Premiul pentru cel mai valoros roman, în cadrul Colocviilor Romanului Românesc, Alba Iulia. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2009.
Pentru prima oară în literatura română, cititorii îşi pot scrie singuri romanul, pe măsură ce adună la un loc, cu sufletul la gură, nu doar poveştile care îl alcătuiesc, ci şi firele invizibile care le leagă. Sunt 103 nopţi şi zile ale locuitorilor tuturor oraşelor de apoi. Romanul este o savuroasă colecţie de ,,istorii” individuale profilate pe fundalul agitat al anilor ’40 din secolul trecut, preţ de zece ani de zbucium politic, dar şi de viaţă, pur şi simplu. În decorul târgului dobrogean − care devine, în logica ficţiunii, un centru al Lumii − se ,,filmează”, cu maximă acuitate şi fidelitate a imaginii, memorabile secvenţe din vremea Războiului, a rebeliunii legionare ori a ocupaţiei sovietice.
Medgidia, oraşul de apoi poate fi, la scară redusă, oricare oraş de pe harta României, însufleţit de pasiuni omeneşti, de lupte politice, cu mize mai mici sau mai mari. Mersul implacabil al Istoriei se reflectă − amplificat până la teroare sau, după caz, până la grotesc − în oglinda biografiilor netrucate ale locuitorilor lui.
|
Inapoi la cuprinsul numarului