O nouă antologie de poezie americană (Locul nimănui. Poezie americană contemporană. 36 de poeţi americani contemporani)

„Un poem este un limbaj memorabil”

Edward Foster, Dimineaţă

Volumul Locul nimănui. Poezie americană contemporană. 36 de poeţi americani contemporani (Cartea Românească, 2006), ediţie coordonată de Carmen Firan şi Paul Doru Mugur, reprezintă un act de cultură majoră, înscriindu-se într-o bună tradiţie a antologiilor americane de mai demult: Antologia poeziei americane moderne a Margaretei Sterian (1947, interzisă în 1949, reeditată în 1973 şi în 2005 cu titlul Aud cântând America. Antologie de poezie modernă americană), apoi Antologie de poezie americană de la începuturi până azi a lui Leon Leviţchi şi Tudor Dorin (vol. I, 1977, vol. II, 1978), Antologia poeziei americane a lui Ion Caraion  (1979), Poezie americană modernă şi contemporană a lui Mircea Ivănescu (1986) şi Spicuiri din lirica americană contemporană a lui George Ciorănescu (1993). Numărul semnificativ de antologii de poezie americană, incomparabil mai mare decât antologiile efectuate din alte literaturi, dovedeşte interesul sporit şi constant al traducătorilor noştri pentru adevăratul fenomen poetic american şi mai denotă gradul de influenţă a literaturii americane, în speţă a poeziei, asupra literaturilor contemporane, inclusiv asupra celei române. Dată fiind dimensiunea culturală a evenimentului, e cu atât mai curios şi totodată regretabil că, cel puţin pe Internet, nu am găsit niciun material cu caracter analitic la această carte de o valoare inestimabilă în ce priveşte imaginea poeziei americane de moment şi înţelegerea fenomenului poetic contemporan nu numai din SUA.

Între antologia relativ recentă şi cele mai vechi există câteva deosebiri notabile, care trebuie semnalate în contextul schimbărilor produse de la căderea regimului comunist:

- antologiile de atunci nu făceau, decât în mod pasager, trimiteri la sursele americane, de parcă acestea nici nu ar fi existat;

- antologia recentă conţine în premieră o prefaţă „americană”, scurtă, dar consistentă a lui Edward Foster, editor, antologator, poet;

- însăşi selecţia a fost efectuată de autori americani, Edward Foster şi Leonard Schwartz, ceea ce oferă o privire mai „autorizată” din interior;

- este indicat criteriul de selecţie: „să aducă voci originale, puternice (uneori incomode sau „politically incorect”) sfidând prejudecăţile industriei faimei şi premiilor într-o cultură atât de vastă şi de variată cum este cea americană” (p. 5).

Deci antologia de la Cartea Românească nu este doar o continuare şi o actualizare mecanică a celor din trecut, ci şi o încercare de a înfăţişa şi un alt tablou, poate diferit, poate mai pestriţ, faţă de un trend cu care ne obişnuiserăm şi pe care l-am asimilat, într-o oarecare măsură.

Prefaţa reprezintă un ghid util pentru a pătrunde în fenomenul poetic american şi contemporan, ale cărui tendinţe şi simptome pot fi uşor extinse. Ceea ce se întâmplă în peisajul poetic american poate fi extrapolat, păstrând proporţiile, şi asupra poeziei române contemporane.

În prefaţă, Edward Foster accentuează în permanenţă ideea că peisajul poetic american este extrem de vast şi variat, ireductibil la o anumită „filieră academică înrădăcinată în tradiţia europeană sau răsăriteană” (p.9). El merge pe linia antologiei lui Donald Allen (Noua poezie americană, 1960), care a atras atenţia nu asupra unor şcoli şi estetici, în fond sterile pe un continent cu simţul individualist atât de dezvoltat, ci „asupra poeziei care „funcţiona” prin termenii ei proprii” (p. 9).

Edward Foster exprimă neîncredere faţă de ideea că literatura bună s-ar consolida în jurul unor personalităţi literare, veritabili piloni de susţinere, dar şi rezerve faţă de autorii produşi de proiecte literare. Nici tirajele sau editurile la care apari nu mai poate fi un criteriu sigur al valorii. Exemplul este următorul: Allen Ginsberg a beneficiat de edituri prestigioase, de mare audienţă, pe când Jack Spencer sau William Bronk, poeţi la fel de prim calibru, nu au avut această şansă.

Demersul critic al lui Edward Foster converge spre concluzia că doar textul este în măsură să decidă asupra adevăratei valori şi că poeţi de primă mărime pot fi găsiţi nu numai sub auspiciile unor mari case de editură, nu numai în cadrul unor mişcări literare de răsunet, nu numai printre laureaţi. După Edward Foster, poezia americană reprezintă un recul al democraţiei (democraţia creatoare, după o sintagmă a filozofului rus Ivan Il’in), care oferă drepturi tuturor celor dornici de performanţe.

În final, anticipând puţin, îmi exprim acordul cu prefaţatorul antologiei că „poeţii prezenţi aici vin din părţi foarte diferite ale lumii poetice americane. (…) Creaţiile lor sunt ambiţioase, complexe, interesante. Ele sunt admirate de cei care pun preţ pe altceva decât pe simpla reciclare a vechilor idei şi metode” (p. 11).

Poeţii incluşi în Antologia lui Carmen Firan şi Paul Doru Mugur lipsesc din antologiile de până acum. Niciunul nu a fost prins de dicţionarul lui Ştefan Avădanei: 66 de poeţi americani (Iaşi, 1997). America e un continent de poezie, încât e posibil ca mai mulţi antologatori să-şi înjghebeze antologiile fără ca numele selectate să se intersecteze.

Există în Antologie şi o dinastie poetică: Ted Berrigan – tata, Anselm Berrigan – fiul şi Alice Notley – mama (astfel de dinastii au mai figurat în SUA, de exemplu, cea a familiei Lowell). Poezia lui Ted şi Anselm Berri­gan reprezintă o plonjare în concret, un amestec de real trăit la prezent, unul memorat sau altul proiectat în viitor. Ambii apelează, într-un stil anglo-american mai larg, la repere temporale sau spaţiale: „În Africa vinul e ieftin, şi de asemenea e/ În Piaţa San Marco, sub o lună albă./ Mă voi duce acolo mâine, trup întunecat pregătit/ pentru ceea ce mi se azvârle în capul descoperit/ care e vremea: înalta fată drăguţă în rochia cu imprimeuri/ sub gulerul de blană a hainei de stofă va sta/ pe gardul de sârmă unde flori sălbatice cresc nu prea înalte/ ochii vor fi căprui închis şi părul stil 1941 american/ va fi” (Ted Berrigan, O Anumită Pantă a razei de Soare); „Când te gândeşti să comenzi ceva, comandă ceva de luat la pachet. Este întotdeauna greu de obţinut o perspectivă din interior. Măsoară distanţa dintre cei morţi şi stelele lor. Şi invers. Şi ai grijă să nu fii omorât de o rafală de tun trasă la întâmplare” (Anselm Berrigan, Sfaturi pentru un tânăr filozof). Poezia lui Alice Notley e scrisă dintr-o perspectivă oraculară, de detaşare tragică: „Auzi acea muzică eroică şi pământeană?/ Ţinut pe care-l poţi revendica/ El s-a uitat, cu multele lui vieţi, în jos:/ Moara nu se mişcă, ei cumpăraseră numai/ Vaci de zăpadă. O parte dintr-un vis, ea/ Avea un mijloc suplu pe care el/ N-a cuprins-o niciodată, şi acum/ Trebuie să fac eu asta, măgăruş cu/ Voce fermecătoare. Elly, sunt trist/ Când mă gândesc la tata” (Poem).

Poemele lui Jim Carroll au alura unei proze, „desfigurate” de simboluri şi de alte intruziuni poetice: „Am fost un tânăr pilot în primul război mondial, îţi aminteşti?/ Poţi înţelege cum e când un aeroplan se izbeşte de marginea apei?// am călătorit numai 600 de mile, şi singura persoană/ pe care o cunoşteam dormea sub migdalul umed.// nu a mai rămas decât această pajişte care miroase a sânge,/ un copil a scăpat din orfelinat chiar la timp să poată fi zdrobit” (Trafic).

Andrei Codrescu balansează între o poezie autoreferenţială şi una de implicare non-personală: „apoi dacă o să publicaţi o carte/ groasă de poezii voi citi/ una sau două din ele & vă voi da aprobarea/ binevoitor în numele/ noului val chiar dacă/ suntem pierduţi & nimănui nu-i pasă/ dacă mai suntem în viaţă sau nu & paginile/ noastre pe internet rămân nedeschise/ poate că e nevoie de mai mult sex/ sex de care nu prea avem parte/ prea mult pentru generaţia/ voastră l-a făcut în mă-sa pe tot plus/ orgolii de potrivit & vă urăsc şi/ cu cele două poeme cu tot/ pe care nici nu le-am terminat de citit/ din cartea dumneavoastră/ groasă cărţile-s moarte/ nu ştiaţi?” (unui tânăr poet).

Clarck Coolidge filtrează materia poetică până la disoluţie: „Cine erau cei de acolo, de afară printre instrumente/ Ascunşi în lumină? Nu ştiam şi nici acum nu ştiu./ Poate că atunci nu ne-am mirat prea tare dar acum o fac./ Şi nu-mi dau seama nici cine sunt eu./ Timpul prezent face din tine un străin/ pe care nu ai graţia să-l vezi depărtându-se./ Cum să gândesc despre mine, după ce mă obişnuisem/ să nu fac asta niciodată? O oglindă? Imagini false, întotdeauna/ dincolo de luciul mâinilor. A scrie/o carte lungă despre nimic „dar privind adânc înăuntrul sinelui”” (Textul de cristal).

Joseph Donahue este fixat într-o formulă exactă şi meditativă: „Şi viaţa va trece iar tu aştepţi un telefon secret/ Oaspeţii au ajuns, dar nu-l aştepţi/ Pe cel care, în cele din urmă te va înşela scoţându-te în ploaie/ Da, lucrurile par să se întâmple/ Dar departe şi de neînţeles ca ultima linie a orizontului./ Eşti frustrat tot căutând un colaps al clarităţii” (Dorinţă).

Edward Foster transformă sunetele din preajmă într-o muzică a sferelor: „Cu timpul, nu ne vom mai săruta, prin foc, faţa ta îmi va aţâţa visele, şi îmi voi arde părul când mă voi apleca spre tine, privindu-ţi umbra în fum. Vei cânta pentru mine atunci, cum nu poţi să cânţi acum, şi vocea ta se va înălţa împreună cu alte cântece, în acorduri inflexibile şi compacte” (Întunericul din lumina lui Caravaggio).

Fanny Howe face o arheologie a scriiturii: „Acesta este anul când excavatorul dezgroapă/ Urechi de elefant (aşa arată pământul îngheţat)./ Acesta este anul când jumătate din dorinţa mea pentru tine/ Este jumătate din dorinţa ta pentru altcineva./ Acesta este anul când clasa muncitoare înseamnă şomerii./ Fata cu mandolină îşi rupe corzile de plastic – pentru noi toţi./ Până şi copacii de afară cântă „Eurydice a revenit!”/ (Ea aşteaptă revenirea Zeului Negru Strălucitor.)/ Un om suferă cel mai mult spre final./ Este anul când o picătură de gin înseamnă căldură/ Şi afişe lipite de stâlpii străzilor reci./ Nu cu mult timp în urmă trupul îşi avea propriile legi şi reguli./ O specie de unde radio a înlocuit pasagerii reali cu o linişte/ Fără păsări./ Misterul vieţii tale este că încă îţi aparţine./ Care sunt recomandările? Odihnă şi limbaj. Siluete de sălbăticiuni./ perlele se vor rostogoli, ai să vezi.” (De partea cealaltă).

Lisa Jarnot îşi extrage definiţiile şi sevele poetice din arta descrierii: „Stau aici, în congelator, unde m-ai lăsat, sunt liniştea neîngrădită a amurgului de avocado, sunt cartierul lucrurilor străine, sunt termostatul serii, am numai gogoşi iar uşile sunt închise, sunt la fel de densă ca şi ceaţa pe Broadway, merg pe lângă autostrăzi când acestea se mişcă şi încep să şerpuiască, sunt suprapunerea şi năruirea din mijlocul zilei, sunt ultimul dintre vehiculele parţial scufundate duminica pe plajă; cumpăr gem” (Din Versurile mării).

Nathaniel Mackey scrie în stilul iluzionistului manipulând pe scenă: „Noaptea mă aşază/ În faţa lui Isis cea cu părul în cozi,/ Văd luna în spatele perdelei de nori./ Lumină ce explodează în jurul nostru/ Muşcându-ne pielea/ ca peştii,/ Pomezi/ ung/ Aerul,/ Peste tot în jurul nostru/ Precum ochii unei stafii credincioase/ Privind înapoi înspre corpul pe care/ îl lasă în urmă…” (Memphite revăzut).

Murat Nemet-Nejat este la fel de bun în poemele lungi ca şi în cele de mărimea hai-ku-ului: „Femeia/ Îşi freacă săpunul/ De-a lungul/ Curbelor corpului,/ Săpunul apare/ Şi dispare” (Iscoditorul Tom).

Leonard Schwartz închide iluzii în imagini şi deschide nebănuitele căi: „Un loc/ printre celelalte locuri/ situează restul./ O stradă cu sunete amplificate/ de cinci mii de ori./ Umblând la nesfârşit de la o casă la alta/ inima răguşeşte./ Tic facial caraghios,/ un umăr dezgolit de femeie,/ o bretea albă la vedere.// Dacă tot ce faci e sortit singurătăţii şi morţii/ ce poate fi mai mult decât disperarea/ capabilă de aprindere bruscă-n extaz?” (Exiluri. Sfârşituri).

Arthur Sze are o tăietură fină clasică, pe care achiziţiile poeziei moderne doar au înnobilat-o: „Frunze roşii de stejar foşnesc în vânt./ Într-un vis, visezi frunzele/ Împrăştia­te în praf, şi simţi că se aseamănă/ Cu întâmplătoarea alcătuire// A vieţii tale. Simţi toată noaptea/ Cai roşii galopând prin sângele tău/ Auzi o sirenă asurzitoare, şi eşti îndrăgostit/ De inexplicabil. Mergi// Către maşină, găseşti luminile de alarmă/ Aprinse: găseşti un cuţit ruginit, un păstrăv,/ O vioară zdrobită în mâinile tale./ Apoi te trezeşti, într-un vis,// Ca să găseşti mandarinele ce se coc în linişte./ Cojeşti frunzele unui vis/ Cum ai coji frunzele unei cepe./ Straturile visului nu au miez,// Nici esenţă. Găseşti un tatuaj cu un/ Scorpion roşu pe corpul tău./ Pur şi simplu râzi, tremuri de frig,/ Şi păşeşti înapoi în lume” (Frunzele unui vis sunt frunzele unei cepe).

America ne furnizează nu numai modele de tehnologie, democraţie sau artă cinematografică, ci şi modele de lirică şi sensibilitate umană, în care se conţin tribulaţiile lumii de azi. Suntem şi noi moderni în măsura în care vibrăm la poezia secolului XXI.

___________________

Locul nimănui. Poezie americană contemporană. 36 de poeţi americani contemporani. Bucureşti, Cartea Românească, 2006.

1