Bagă, Doamne, happy end!

Trebuie să recunoaştem: în ultimele decenii, dramaturgia noastră nu a prea excelat. Dincolo de cele câteva excepţii (Matei Vişniec, în ultima vreme Dumitru Crudu, Mihai Ignat), lista nu este foarte lungă. Nu discut aici cazurile celor care deocamdată doar cochetează cu forma literară a teatrului, ci pe acelea care se pare că se impun în primul rând ca dramaturgi. În acest context, deşi destul de discret, numele lui Vlad Zografi se propune de la sine în capul listei. După ce şi-a făcut mâna rescriind şi remodelând mituri celebre (în Oedip la Delphi sau în Regele şi cadavrul) sau ilustre figuri istorice (în Petru sau Petele din soare), autorul îşi adună acum, sub un titlu cu mărturisite conotaţii nostalgice, cinci piese diferite de ce publicase până acum: America şi acustica a văzut anul acesta lumina tiparului la Editura Humanitas.

E greu să scrii în cadrul unei rubrici restrânse despre un astfel de volum. Aş începe cu o constatare pe care, pentru a o salva de riscul tautologiei, o voi nuanţa ulterior. Vlad Zografi posedă un impecabil nerv dramatic. Când spun acest lucru, mă gândesc la faptul că piesele sale nu se mulţumesc (ca ultimele semnate de Vişniec, de pildă) să construiască metafore largi, parabole liricizate excesiv, în care mesajul este cel mai important, iar nu mijloacele specifice artei spectacolului; ele repun în drepturi chiar esenţa acestei arte: conflictul. Sunt scrise, altfel spus, pentru a fi jucate, nu recitate, declamate. Mizează pe un ton alert, pe mişcare, multă mişcare etc.

De altfel, prima piesă, Atelier, se vrea un fel de ars poetica extinsă, care trebuie însă neapărat citită în cheia unei ironii abia sugerate. Nu întâmplător chiar acest text preia rolul de uvertură a cărţii. Cinci personaje îşi însuşesc arta dramatică în cadrul organizat al unui curs practic (un fel de creative writing). Directorul, cel care conduce experimentul, enunţă, sigur pe sine, o teză care ar trebui să îi liniştească pe tinerii aspiranţi la gloria improvizată şi rapidă: „Numai că nu e nevoie de talent. De când avem principiile empirice… metoda… nu mai e nevoie de talent. E suficient să fim foarte atenţi cum procedăm… Foarte riguroşi…”. Oricine poate să scrie teatru, carevasăzică, dacă urmează, conştiincios, reţeta prescrisă. În mod suges­tiv, acest Director repetă până la saţietate că totul trebuie făcut (nu, nu creat) pe gustul publicului. Orice compromis e binevenit, dacă mulţumeşte publicul. În această perfidă ecuaţie a receptării, spectacolul trebuie improvizat astfel, încât să se supună cerinţelor zilei. Extrag reţeta succesului, aşa cum este ea recomandată de expert şi însuşită de novici (atenţie, s-ar putea să fie cam lungă): comunicare + spontaneitate + societate + recunoaştere + identitate + sentimente + simboluri + ambiguitate + lumină + mişcare + straniu + muzică + bune intenţii + mizerie + haos + lovitură de teatru. Intră aici de toate, de la dramele contemporaneităţii şi pitores­cul inevitabil, la temele într-adevăr grave, dar transformate în scenarii lăcrimoase, până la trucurile ieftine. Teatrul devine un fel de oglindă a prezentului, o cronică gen tabloid a acestuia, fără nimic din misterul originar. Ceea ce lipseşte este însăşi arta.

Celelalte piese încearcă, de fapt, să argumenteze că totuşi se mai poate scrie teatru care să nu abdice cu totul de  la acel deziderat de ordin afectiv care îl conduce pe spectator la catharsis. Poate că este şi ceva demonstrativ în această orchestrare tematică a volumului, dar nu se poate vorbi de un tezism sâcâitor sau de reluarea unor inerţii stânjenitoare. Curăţenie aduce în prim-plan unul dintre subiectele de ultimă oră ale prezentului românesc, tulburat de stafiile trecutului: acela al colaborării cu Securitatea. Imaginea conturată este aceea a unei colaborări unanime, într-un context uşor de recunoscut: doar cei care s-au aflat la pupitrul răului scapă de pedeapsă, ei se situează dincolo de bine şi de rău. Mai mult, mărturisirea se pedepseşte, nu gestul propriu-zis, de înţeles în situaţia dată. E o lume în care nimic nu mai e normal, în care netrebnicii se bucură de privilegii şi îşi îngraşă nestingheriţi cinismul.

Crima din strada Uranus este o fantezie comică (un „delir poliţist”, cum sună subtitlul), care jonglează cu nume de rezonanţă ale istoriei literaturii şi cultivă un minim absurd, lezând, cu amuzament, stricteţea documentară: Alexandru Macedonski, că­să­torit cu Otilia Cazimir, este amantul Hortensiei Papadat-Bengescu, de care e amorezat până peste cap Calistrat Hogaş, amant al Otiliei Cazimir. Vasile Cârlova este ucis, iar comisarul Zaharia Stancu anchetează asasinatul, bănuindu-i, pe rând, pe cei doi masculi, impulsionaţi să se ucidă reciproc de malefica Otilia. Animalul de casă Urmuz reacţionează ca orice bun câine de pază. În cele din urmă, criminalul se dovedeşte a fi Vlad Zografi, un ilustru anonim. Evident, o astfel de farsă nu poate funcţiona decât apelând la tot felul de voite deformări ale evidenţei şi mizând pe backgroundul literar al spectatorului. Dacă personajele ar purta patronime obişnuite, cu siguranţă că efectul comic ar dispărea în mare măsură.

America şi acustica e un monolog al unei femei dezamăgite, care se sinucide din singurătate, după ce încearcă să îşi creeze destule simulacre, pe care nu întârzie însă să le demaşte cu masochistă promptitudine. „Am rămas singură şi continui să joc teatru”, se mustră ea, încăpăţânându-se totuşi, din disperare, să se supravegheze, să se dreseze. Atunci când pricepe că totul e pierdut, că nu se mai poate descurca cu „lumea din capul ei”, se împuşcă. E, probabil, cel mai diluat text al volumului. Replicile sună grav, fără a reuşi să convingă altfel decât printr-un exces retoric care iese lesne la iveală.

În fine, Domnul vrea să ştie tot este o variantă demitizantă a judecăţii de apoi. Matei, un alt sinucigaş, îi înfăţişează Domnului propria viaţă apelând la serviciile unor îngeri jumuliţi de aripi, care primesc sarcina de a interpreta un scenariu care îi cam plictiseşte: viaţa dramaturgului, transformată în piesă dezlânată, redundantă şi cam gongorică. Puţine replici sunt memorabile, căci o voită dezordine este cultivată în text, dat fiind că Dumnezeu vrea să descopere, devenind spectator al reprezentaţiei, cum arată nebunia. Pentru că, îl asigură decedatul, „numai nebunii” mai cred în El. Suferind în urma relaţiei cu Mira, Matei nu reuşeşte, precum prinţul Hamlet, să facă realitatea mai explicită trans­formând‑o în spectacol. Reuşeşte, mai curând, să-l bage în ceaţă şi pe Dumnezeu. Finalul se salvează printr-o replică a Mirei, un fel de rugăciune grăbită, perfect potrivită acestui început de mileniu în care îi e din ce în ce mai greu individului să-şi fixeze azimutul etic: „Fă, Doamne, să se termine totul cu bine. Bagă happy-end.” Dar, fireşte, Dumnezeu rămâne impasibil… De nu chiar plictisit, indiferent, grăbit, superficial. După chipul şi asemănarea lumii care mai apelează la el ca la o soluţie de avarie. Una peste alta, nu mă hotărăsc dacă să acord acestei piese o bilă albă sau una neagră. Îi lipseşte ceva din suflul obişnuit al textelor lui Vlad Zografi.

Ca să închei, recentul volum, America şi acustica, mi se pare că marchează o etapă de tranziţie în dramaturgia autorului: el face trecerea de la teatrul ce se revendica de la modelul antic, la cel experimental, care nu mai poate rămâne indolent la provocările prezentului. Probabil următoarea apariţie va decide. Vlad Zografi rămâne, oricum, o certitudine a dramaturgiei actuale, care nu a dat, cu siguranţă, tot ce are mai bun.

________