Ideologia moldovenismului şi limba comuniştilor

Incidentul de acum cîteva săptămîni provocat de stipularea limbii „moldoveneşti” în Acordul privind facilitarea emiterii vizelor şi Acordul de readmisie, încheiate între UE şi R. Moldova, nu reprezintă deloc o surpriză pentru cei care urmăresc cu atenţie discursul lingvistic al partidului de guvernămînt. La o examinare lucidă şi detaşată, constatăm că este vorba de un discurs consecvent, cu o anumită „coerenţă” interioară, chiar dacă se bazează pe premise total false, antiştiinţifice, şi pe o strategie diabolică. Această coerenţă - care poate fi dedusă din platforma sa electorală, din Concepţia politicii naţionale a Rep. Moldova, aprobată la 19 decembrie 2003 în Parlament, din aşa-zisul dicţionar mold.-românesc al lui Stati şi din diverse declaraţii provocatoare ale reprezentanţilor săi - înseamnă, de fapt, coerenţa cu ideologia sovietică de odinioară pe care o credeam demult depăşită. Reiterarea „argumentelor” din anii ‘50, apelul la aceleaşi componente ale imaginarului sovietic referitoare la poporul „moldovenesc” şi limba „moldovenească” demonstrează că politica lingvistică de pe vremea lui Stalin a revenit în forţă.

Discursul lingvistic al comuniştilor

„Noi, de 650 de ani suntem moldoveni şi limba noastră este moldovenească. Dacă limba română este stră-stră-strănepoata limbii moldoveneşti - asta nu este problema noastră, ci problema României”, declara recent dl preşedinte V. Voronin, adăugînd că, dacă România şi-ar reboteza limba de stat în „limba moldovenească”, acesta ar fi un adevăr istoric, pentru că „la Alba Iulia, timp de trei zile, s-a discutat cum trebuie să fie numită limba statului nou-format român”1. Nu vom comenta aceste afirmaţii, nu vom întreprinde nici măcar o analiză pragmatică sau semiotică a acestor declaraţii ale dlui preşedinte, fiindcă nu e nevoie de nici un efort de gîndire pentru a stabili grila prin care poate fi citit un astfel de discurs: instrumentarul său, orchestrarea politico-ideologică, mijloacele retorice ale limbii de lemn, întreaga recuzită sînt de pe vremea lui I. V. Stalin. Ceea ce ne propunem în schimb, este să certificăm continuitatea sa cu discursurile pe aceeaşi temă de acum 50-60 de ani, cînd partidul indica lingviştilor şi istoricilor în ce direcţie să-şi desfăşoare cercetarea şi la ce concluzii trebuie să ajungă... De fapt, comitetul central al partidului comunist impunea o teză, iar lingviştii aveau obligaţia să o justifice ca să pară plauzibilă. Dar, ca să anticipăm lucrurile, vom invoca aici opinia unui expert în problema Basarabiei, conform căruia „niciodată discursul identitar de sus în jos forjat de oficialitate nu a reuşit să se impună cu adevărat”2. Reprezentanţii partidului comunist din Rep. Moldova care s-au opus proclamării independenţei în 1991, iar înainte de aceasta revenirii la alfabetul latin, pînă la urmă trebuind să-l accepte, au reluat, odată cu accederea lor la putere în 2001, ideologia moldovenismului, elaborată în anii ’30 în R.A.S.S.M. şi continuată apoi în R. S. S. Moldovenească. De altfel, D. Deletant ne avertiza deja, în 1996, la modul serios că: „Cei care încearcă să dezvolte o conştiinţă moldovenească ar putea să revină la interpretările sovietice de altădată privitoare la istoria şi cultura Basarabiei. Prin urmare, putem fi martorii unei renaşteri a unor păreri comuniste cu privire la trecutul Moldovei”3.

Ideologia sovietică şi „moldovenismul”

Ideologii sovietici au fost preocupaţi de la bun început de inventarea unei identităţi proprii a „moldovenilor” care să-i deosebească de confraţii lor din România. Deja la plenara din august 1947 C. C. al P.C.M. trasa istorici­lor sarcina de a elabora un manual de istorie a Moldovei de pe poziţii marxiste. Strict supravegheat de C. C., acest proiect a trecut prin mai multe faze de elaborare, de la Cursul de istorie a Moldovei pînă la Istoria R. Moldova din cele mai vechi timpuri pînă astăzi (coord. V. Ţaranov), apărută recent, în limba rusă, paradoxal, sub egida Academiei de Ştiinţe din Chişinău. Cert este că N. Mohov, V. Ţaranov, N. Derjavin ş. a. au rescris istoria Basarabiei în baza instituirii unei opoziţii între „moldovean” şi român, desemnînd prin aceşti termeni realităţi etnice diferite, în consecinţă, falsificînd întregul proces istoric şi etnocultural4.

Ideea centrală în jurul căreia aceşti istorici şi-au construit întregul eşafodaj „teoretic” era că moldovenii s-au format în urma „încrucişării reciproce a volohilor romanizaţi cu slavii de est”, altfel spus, rolul slavilor în procesul de etnogeneză a moldovenilor ar fi fost unul decisiv. Prin urmare, influenţa slavă ar fi determinat crearea către sec. al IX-lea, a unei „noi comunităţi etnice - volohii”, fapt ce a dus la apariţia, în sec. al XIV-lea, a moldovenilor, deosebiţi de valahi. Anexarea Basarabiei între 1812-1918 la Imperiul Ţarist le-a servit pentru a demonstra crearea a două naţiuni moderne „independente”: naţiunea „moldovenească” în Basarabia şi cea română în Moldova de peste Prut.

Cît priveşte elaborarea limbii „moldoveneşti”, ca deosebită de română, aceasta îşi avea deja un istoric al său, începută cu L. Madan şi M. Sergievskij în fosta RASSM, care nu însemna altceva decît crearea unui surogat de limbă.

Vom preciza că acelaşi N. Derjavin, acad. al A.Ş. a URSS, specialist în etnogeneza slavilor, în studiul său Despre originea poporului moldovenesc va susţine că moldovenii ar fi „descendenţii direcţi ai populaţiei locale slave străvechi”, iar limba „mold.” ar fi „limbă de provenienţă slavă”. Un alt „teoretician”, A. D. Udalcov, argumenta, la o sesiune ştiinţifică desfăşurată la Chişinău, că „poporul mold.” şi deci şi limba sa, s-au format ca rezultat al „încrucişării” elementelor vestice latine cu elemente estice slave”5.

Aplicînd în practică aceste elucubraţii ale imaginarului ideologic sovietic, I. Ceban publică la 9 sept. 1945 art. Očiščjati moldavskij jazyk ot čjužich vlijanij, în care îi îndemna pe cititori să folosească cît mai multe cuvinte ruseşti, întrucît „ştiinţa marxist-leninistă socoate influenţa culturii ruse asupra culturii moldoveneşti drept un fenomen progresist”. A. Borşci, venit de la Kiev pentru a contribui la impunerea limbii „mold.”, ajungea la următoarea concluzie la o şedinţă din mai 1948: „În ziarele şi cărţile care se publică aici pot fi găsite o mulţime de cuvinte care nu trebuie să existe în limba mold., care uşor pot fi schimbate cu cuvinte ruseşti. E obligator oare să se folosească cuvintele „complot”, „complotist” ş.a.m.d.? Oare nu poate fi folosit cuvîntul rusesc „zagovor”? Limba moldovenească trebuie făcută moldovenească”. A. Lazarev, pe atunci ministru al învăţămîntului, chema „să se dea ripostă celora care neagă existenţa limbii moldoveneşti”6.

Tendinţa premeditată de a identifica structu­ra şi fondul lexical de bază ale limbii „mold.” cu limba rusă, impunerea alfabetului rusesc, poluarea intenţionată cu cuvinte şi expresii din limba rusă trebuiau să devină, ulterior, probe „ştiinţifice” ale existenţei aşa-zisei limbi mold. În plus, pentru autorii „noii ortografii”, alfabetul nu era o simplă „reflectare în scris a sunetelor limbii”, ci întîi de toate, o „orientare politică”.

Ar fi cazul să amintim că Gh. Bogaci, V. Coroban ş.a. care „duceau o linie nihilistă şi cosmopolită a negării, adeseori ascunse, a originalităţii limbii „mold.”, a istoriei sale, a legăturilor sale cu limba rusă, o linie a închinării faţă de cultura vest-europeană”, care aveau curaj să-l înfrunte pe Ceban, au fost etichetaţi ca „elemente burghezo-naţionaliste moldoveneşti, cărora „le trebuia teoria asta pentru a întări legal cotropirea Moldovei şi a lichida sinestătornicia statului moldovenesc”. În viziunea aceluiaşi Lazarev, devenit deja secretar al C. C. al P.C.M, aceşti cercetători „s-au rostogolit pînă la negarea completă a sinestătorniciei limbii mold., afirmînd că nu-i nici o deosebire între limba mold. şi cea română”7.

Deşi la conferinţa din dec. 1951, organi­zată de Institutul de lingvistică al A.Ş. al URSS împreună cu Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură de la Chişinău la care au fost discutate  problemele lingvisticii „moldoveneşti”, lingviştii de la Moscova au demonstrat că limba „mold.” este o limbă romanică, iar specificul ei îl constituie nu elementele slave, ci structura gramaticală şi fondul lexical de bază, I. D. Ceban s-a pronunţat din nou pentru scrierea palatalizată – cheatră, ghine,  vraghie, jin etc. - , susţinînd că limba literară nu trebuie să coincidă cu dialectul muntean, adică cu limba română, aducînd ca argument cuvinte „norodnice moldoveneşti” – aist, amu, aiasta, aiştia, iamuş, oi aduce, or face, cuşmă, a chiti, a jurui, a se inji, mîniştergură etc.

În realitate, moldoveniştii luptau împotriva „influenţei româneşti”, pledînd pentru împrumuturile artificiale din limba rusă, „cea mai progresistă limbă din lume”. De aceea, în domeniul limbii, moldovenismul a însemnat interzicerea alfabetului latin, haosul ortografic şi ortoepic, limitarea artificială a lexicului, introducerea masivă a rusismelor şi orientarea spre limba vorbită. Însă scopul separării limbii „mold.” de limba română nu putea fi nicidecum atins, întrucît „oricîte rusisme ar fi adoptat şi cu oricîte creaţii ad-hoc s-ar fi încărcat, o limbă bazată pe graiurile „moldoveneşti” şi care păstra structurile esenţiale ale acestora nu putea fi altceva decît o formă a limbii române; o formă fără îndoială aberantă şi hibridă, anacronică şi absurdă, dar totuşi o formă a limbii române, ba chiar numai a dialectului dacoromân”8.

*    *    *

Aşadar, moldovenismul ca doctrină a aşa-zisului specific naţional al „poporului moldovenesc”, cu istorie, cultură şi limbă diferite de cele ale poporului român, reprezintă o invenţie a ideologiei sovietice staliniste, menite să justifice anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă şi, ulterior, formarea RASSM şi a RSSM. Proiect de sorginte sovietică, moldovenismul se bazează pe o lectură istorică voit distorsionată şi acreditează ideea unei diferenţieri etno-lingvistice între „moldoveni” şi români9. Această ideologie însă nu va mărturisi niciodată dogmatismul său. Ea disimulează, prin propria-i „raţionalitate”, caracterul său esenţial şi anume că se află în serviciul unei puteri.

Deşi K. Heitmann scria negru pe alb în 1965:  „Atît în cercurile largi ale opiniei publice, cît şi în cercurile de specialitate aproape că nu este ştiut faptul că, pe lîngă cele zece culturi romanice cunoscute, mai există una în partea răsăriteană a României: aşa-numita cultură moldovenească, cultură ce pretinde că ar avea, cel puţin, o limbă aparte şi o literatură aparte. Ea însă nu a fost reprezentată de nimeni dincolo de hotarele sale”10, iată că comuniştii au ajuns să reprezinte ei înşişi limba „mold.” la Bruxelles şi Strasbourg. Doar că impostura se vede de departe.

____________

1. Cf. http://www.365days.ro/articol-1152-la-ue-continua-sa-existe-oficial-limba-moldoveneasca/

2. D. Dungaciu, Moldova ante portas, Bucureşti, Tritonic, 2005, p. 83

3. D. Deletant, Prefaţă la W. P. van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Chişinău, Ed. Arc, 1996, p. 10

4. Detalii în acest sens ne oferă Gh. Negru în excelentul său studiu Politica etnolingvistică în R. S. S. Moldovenească, Chişinău, Prut Internaţional, 2000.

5. Ibidem, p. 85

6. A. Ş. C. A. Ş. R. M., fond 3, inv. 1, dosar 58, filele 137, 208 – apud Gh. Negru, p. 35.

7. A. Lazarev, Sarcinile de neamînat ale lingviştilor din Moldova,  în Moldova socialistă, 23 noiembrie 1951

8. E. Coşeriu, Latinitatea orientală, în Limba română, 1994, nr. 3, p. 21

9. D. Dungaciu, p. 83