Tainele premiilor literare. Din culisele Premiului Nobel

Cu ocazia aniversării a 50-a a Nobelului literar decernat lui Camus (1957), Academia Suedeză a acceptat, în premieră, să deschidă arhivele sale pentru redacţia LIRE. Am putut descoperi, nu fără emoţii, modul în care au fost preferaţi Gide, Mauriac şi Camus. Iar Malraux – refuzat. 

      Camus – fără sprijinul Franţei (1957)

Ce fericire că autorul Ciumei nu a aşteptat susţinerea compatrioţilor săi pentru a primi Nobelul! La mijlocul anilor 50, când Franţa promova glorii literare bătrâne, precum Jules Romains sau Georges Duhamel, la Stockholm tânărul Camus era în graţii. Arhivele Nobel povestesc că acesta datorează mult îndărătniciei a doi academicieni suedezi: Hjalmar Gullberg, influent membru al Comitetului Nobel din 1940 până în 1961, şi Birger Ekerberg, mareşal al regatului. Cei doi vor propune insistent candidatura lui Camus în 1949 – scriitorul are doar 39 de ani! – , în 1952, 1954, 1955, 1956...

      Patru rapoarte speciale în opt ani!

Foarte curtat, Camus va fi obiectul a cel puţin patru rapoarte speciale, dintre care unul, lung de 30 de pagini, semnat Holger Ahlenius, în 1949, este pasionant: „Prin voinţa, onestitatea şi umanismul său, Albert Camus este una dintre figurile de prim-plan ale tinerei literaturi franceze.” Totuşi, Comitetul Nobel este în aşteptarea unei capodopere pentru a-l încorona pe Camus. Eseul său L’Homme révolté („Omul revoltat”), apărut în 1951, este considerat insuficient „literar” pentru a merita distincţia. Dar La Chute („Căderea”), publicată în 1956, va smulge omagii din partea membrilor Comitetului: „Comitetul consideră această carte o capodoperă ce consolidează fără îndoială pretenţiile lui Camus faţă de Premiul Nobel. Se cuvine, totuşi, să aşteptăm un an sau doi pentru a confirma decizia noastră.”

Un an va fi suficient. În pofida concurenţei aspre din partea lui Pasternak, Saint-John Perse şi Beckett (tustrei viitori laureaţi), Camus primeşte Premiul Nobel pentru Literatură la 17 octombrie 1957. La dineul oficial, după un discurs care va avea un mare răsunet în plin război algerian, Camus va însoţi la masă soţia mareşalului Ekeberg, căruia îi datorează atât...

Revenit în Franţa, cu cele 208 000 coroane suedeze în buzunar, Camus îşi va procura o proprietate la Luberon, aproape de prietenul său René Char. Din această casă va pleca la volanul unui Facel Vega, la 4 ianuarie 1960, şi se va strivi de un platan.

      Mauriac – intervenţia decisivă a prinţului de Suedia (1952)...

Autorul lui Thérèse Desqueyroux trebuie să mulţumească alteţei sale regale, prinţul Guillaume de Suedia, duce de Sudermania şi frate cadet al regelui Gustave VI Adolphe: intervenţia decisivă a acestuia, printr-o scrisoare datând din 28 decembrie 1951, va sugera numele lui Mauriac pentru premiu. Într-o epistolă către Comitetul Nobel, prinţul, care este şi preşedintele PEN Clubului suedez, subliniază „rolul important şi central al lui Mauriac în literatura franceză” ca „precursor al tinerilor autori catolici”. Un sprijin serios, care i-a purtat noroc şi lui Faulkner doi ani mai devreme.

       Concurenţi – Churchill, Greene şi E.M.Forster

Până atunci, romancierul bordolez eşuase de 3 ori: în 1946, când un raport nuanţat sublinia, printr-o frumoasă litotă, că „prea puţine surâsuri luminau opera sa”, şi, aproape în bătaie de joc, că „opera sa nu are nimic mai mult decât seriozitatea unui francez, dacă nu a unui spaniol”, în anii 1949 şi 1950. În acel an 1952, arhivele dezvăluie că Mauriac a avut concurenţi foarte serioşi: Churchill, în primul rând (care va primi premiul în anul următor), dar şi Graham Greene şi E. M. Forster, fără a scăpa din vedere şirul lung al unor francezi aspiranţi şi ei – Camus, Malraux, Roains, Benda, Giono, Schlumberger... După lungi discuţii, numele lui Mauriac se detaşează rapid de restul concurenţilor, chiar dacă foarte influentul secretar al Comitetului, Anders Osterling, observa: „Repetiţia unor teme, precum Bordeaux-ul copilăriei sale, pare sigur monotonă.” Dar el va prelua, mai apoi, cuvânt cu cuvânt, caracteristica prinţului Guillaume: „Mauriac reprezintă un curent inspirat de religia catolică, care a avut, fără îndoială, o influenţă binefăcătoare asupra literaturii moderne...”

În acest mod, Comitetul va propune, în mod unanim, numele lui Mauriac. La 6 noiembrie 1952, Academia va urma avizul Comitetului şi va decerna Nobelul lui Mauriac. O recepţie fastuoasă va fi oferită în aceeaşi seară la Figaro. Pe durata dineului oficial cu prilejul decernării premiului, la Stockholm, romancierul catolic, a cărui voce gravă impresionează plăcut, va sta aşezat la dreapta reginei, cumnata acestui prinţ Guillaume, care l-a sprijinit atât...

      Gide – un Nobel de frică că va muri înainte (1947)

Ce factori mai influenţează membrii Comitetului Nobel? Vârsta, uneori. Doi ani sunt suficienţi autorului Caves du Vatican („Pivniţele Vaticanului”) pentru a obţine Nobelul. Selecţionat pentru prima oară în 1946, urmare a propunerii venite din partea unui profesor de la Chicago, Gide este încoronat în anul următor. O rapiditate suspectă, care are o explicaţie neobişnuită: Comitetul Nobel se temea că al nostru „mare contemporan”, în vârstă de 78 ani şi foarte obosit, să nu dispară. Raportul din 1947, semnat de academicianul Holger Ahlenius, o spune fără echivocuri: „Dacă Academia doreşte să acorde premiul acestui poet vârstnic, este momentul s-o facă acum...”

      A-l alege pe Gide – un gest temerar

Este adevărat că Academia Suedeză „s-a fript” în cazul Paul Valéry, doi ani mai devreme. După zece (!) nominalizări, ora astrală a poetului veni în sfârşit în 1945. Dar Valéry se stinge în iulie, câteva săptămâni înainte de a fi încoronat, şi Academia renunţă să-i atribuie premiul cu titlu postum (a făcut-o o singură dată în istoria sa, în 1931, pentru suedezul Karlgeldt). Nu trebuia ca întâmplarea nefericită să se producă din nou.

Raportul Gide din 1947 va enumera, deci, multe contribuţii pozitive: „el se apropie de idealul goethian”, a „introdus psihologia lui Freud şi Dostoievski în literatura franceză”, Les Faux-monnayeurs („Falsificatorii de bani”) şi recentul său Jurnal sunt opere mari. Dar, există şi dedesubturi serioase. În spatele uşilor închise ale Comitetului Nobel, secretarul Anders Osterling nu ascunde faptul că alegerea lui Gide este „îndrăzneaţă”. Aluzie, fără îndoială, la homosexualitatea autorului lui Corydon. „Ar fi regretabil dacă Gide ar fi privat de Premiul Nobel doar din motivul că a recunoscut înclinaţia sa sexuală”, declară academicianul Gullberg. Şi Böök, care nu va vota totuşi pentru francez, va supralicita. „Natura stranie a vieţii sale sentimentale nu este pentru mine un motiv pentru a-l descalifica!”. Deci, se poate să fii homosexual şi să primeşti Premiul Nobel pentru literatură! Gide are o concurenţă serioasă: Hemingway şi T.S. Elliot – doi viitori laureaţi –, eternii francezi – Romains, Duhamel – şi o noutate, André Malraux... Se trece la vot. Prin trei voturi contra unu al lui Angelos Sikelianos, Gide este înaintat de Comitet. La 13 noiembrie, Academia va ratifica această alegere.

„Bătrânul” Gide va afla noutatea la radio, la Neufchâtel, unde trăia cu fiica şi ginerele. Ceea ce nu-l împiedică, în aceeaşi seară, să meargă la cinema pentru un film cu Fernandel. Va fi însă prea obosit pentru a merge la Stockholm pentru premiu. În anul următor, va scăpa teafăr dintr-o criză cardiacă. Trei ani mai târziu, Gide se stinge. Comitetul Nobel avea dreptate să se grăbească.

      Malraux – cum a ratat surprinzător Nobelul 

Autorul romanului La Condition humaine („Condiţia umană”) nu a avut noroc: arhivele mărturisesc că Malraux a trecut foarte aproape de distincţia suedeză de trei ori cel puţin, în 1947, în 1957 şi în 1967. Dar, de fiecare dată, un obstacol – sau un concurent – se interpunea în ultimul moment... Numele său este pomenit pentru prima oară în 1947, propus de un profesor din Yale. Malraux nu are decât 46 de ani. Şi anume vârsta lui va fi cea care îl va păgubi. „Malraux este un om în floarea vârstei şi încă putem aştepta de sub pana lui lucruri importante”, observă un raport care îi este consacrat, în acel an. Comitetul Nobel va bate cuiul: „Noi acordăm atenţie talentului său, dar este oare posibil să-l recompensăm înaintea unui poet mai în vârstă, de importanţa lui Gide?” Aparent, nu. Gide este încoronat.

     Mai multă recompensă pentru un membru al guvernului

Începe lunga carieră a lui Malraux ca speranţă a Nobelului. În fiecare an, sau aproape – 1948, 1949, 1952, 1954, 1956... – Comitetul sugerează că aşteaptă o nouă operă de anvergură pentru a-l scoate pe Malraux „din rezervă”. Musée imaginaire („Muzeul imaginar”) şi Métamorphose des dieux („Metamorfoza zeilor”) par a-l transforma pe Malraux în marele favorit al anului 1957. Doar că, a fost sărbătorit prea devreme de regele Suediei cu ocazia unei stupefiante conferinţe despre Rembrandt la Stockholm. „Ar fi o eroare gravă dacă l-am neglija pe Malraux în detrimentul lui Camus”, scrie influentul academician Hammarskjöld. Malraux va fi neglijat, totuşi... Prima replică a lui Camus, atunci când primeşte noutatea premiului, este „Malraux îl merita!”

Învins de veteranul Gide, în 1947, şi de vigurosul Camus, în 1957, autorul lui Les Conquérants („Cuceritorii”) îşi aşteaptă ceasul în 1967. Publicarea incandescentelor sale Antimémoires („Antimemorii”) certifică, în acel an, marea lui reîntoarcere pe scena literară. Dar apare un nou impediment: după atribuirea controversată a Nobelului lui Churchill, în 1953, cei 18 din Stockholm se jură să nu mai încoroneze un membru al guvernului. Fie el şi ministru al Culturii. Ministrul Malraux nu este, deci, „nobelizabil” (premiul revine lui Asturias). După ce Malraux părăseşte guvernul, în 1969, o nouă generaţie – Beckett (1969), Soljeniţîn (1979) – intră în graţiile Nobelului. La Stockholm, tânăra speranţă Malraux a devenit un veteran al literelor...

      Laureaţi celebri

Hermann Hesse (1946). Autorul lui Der Steppenwolf („Lupul de stepă”)  a beneficiat de sprijinul lui Thomas  Mann (1929), care propune candidatura lui Hesse în 1931, într-o scrisoare călduroasă către Comitet. Aureola lui Thomas Mann era atât de mare după război, încât mulţi academicieni înclinau să-i acorde încă o dată Premiul Nobel, în 1948! Fără succes. Hesse a profitat şi de faptul că unul dintre membrii Academiei era traducătorul său în suedeză.

William Faulkner (1949) „Fermierul din Mississippi”, cum iubea să se numească singur, datorează premiul său, în parte, unui prinţ suedez – Guillaume, frate al regelui, care lansează candidatura lui Faulkner în 1950, subliniind, într-o scrisoare, „rolul jucat de poezia sa în emergenţa unui nou stil expresiv”...

Winston Churchill (1953). Un premiu foarte controversat. Nu se poate spune că premiul i-a fost oferit cu entuziasm. Iată ce declara secretarul Academiei, Anders Osterling: „Fiindcă nici un candidat nu se detaşează de restul candidaţilor ca laureat evident, dar şi din motivul că Academia nu doreşte să păstreze premiul pentru anul viitor, trebuie să revedem încă o dată, la modul serios, candidatura lui Churchill...” Primul ministru britanic, care va fi decorat mai ales pentru calităţile sale de „orator”, este unicul laureat care a fost discret „sondat” pe căi diplomatice pentru a se asigura că va accepta premiul. Sir Winston s-a declarat „foarte onorat”...

Ernest Hemingway (1954). Comitetul a fost mult timp divizat în privinţa lui. Un raport din 1947 estima că Hemingway „nu este un mare poet şi nu a scris un roman cu adevărat admirabil”. Tonul se schimbă radical, odată cu apariţia, în 1953, a romanului The Old Man and the Sea („Bătrânul şi marea”), salutat pentru „forţa şi claritatea sa”. Dar Comitetul decide să aştepte, pentru că un alt american, Faulkner, fusese încoronat în 1949. La 28 octombrie 1954, după o dezbatere fulgerătoare care a durat mai puţin de jumătate de oră, Marele Ernest este ales. Dar rănit ca urmare a unui accident de avion, Hemingway nu poate veni la Stockholm să-şi ridice premiul.

Saint-John Perse (1960). Poetul şi diplomatul francez datorează, în mare parte, premiul amicului său Dag Hammarskjöld, secretar general al ONU, academician şi traducător al lui Perse în suedeză.

     „Respingeri” celebre

Zola (1901). Candidat favorit pentru prima ediţie a premiului, Zola este respins de Academia Nobel în termeni seci: „Partea, uneori cinică în mod grosolan, precum şi lipsa de spiritualitate a naturalismului său, fac imposibilă decernarea unui premiu destinat unui scriitor de tendinţă idealistă.” În locul său, va fi preferat Sully Prudhomme...

Tolstoi (1902). Comitetul va respinge candidatura sa, urmare a „naturalismului înfricoşător al unor opere ale sale”, „ostilitatea sa faţă de cultură” şi „anarhismul său teoretic”. Premiul va merge la germanul  Theodor Mommsen.

Freud (1936). Laureatul francez al anului 1915, Romain Rolland, sugerează numele lui Freud. Dar candidatura părintelui psihanalizei stârneşte furie printre academicienii suedezi: el are „o imaginaţie bolnavă”, „a redus limbajul la masculinul şi femininul organelor genitale” şi, mai rău, a corupt o parte din literatura mondială. Respins. Fericitul câştigător se va numi Eugene O’Neill.

Georges Duhamel (1937). Este greu să ne amintim astăzi, pentru că autorul Scènes de la vie future („Scene din viaţa viitoare”) s-a demodat, dar un raport din 1937 aprecia că Duhamel merita premiul la fel ca Roger Martin du Gard, încoronat chiar în acel an...

Margaret Mitchell (1938). Exploratorul suedez, Sven Hedin, avansează numele autoarei Gone With the Wind („Pe aripile vântului”), dar Comitetul nu este impresionat: „Romanul ei are ceva calităţi, dar nu poate fi considerat pe deplin artistic. Nu este Marea Artă.” Dar Pearl Buck, laureatul din acel an, este oare un model de artă înaltă?

Colette (1948). Propusă de academicianul francez Claude Farrère, romanciera franceză nu stârneşte deloc entuziasmul: „Ea se situează la un nivel care nu poate fi luat în serios de Comitet. Respingem candidatura, surprinşi, în general, că ea a putut fi înaintată.”

Marcel Pagnol (1956). Autorul lui Marius este propus Comitetului Nobel! Comentariu fără apel al Comitetului: „Acest autor de comedii, fără îndoială talentat, nu a adus vreo contribuţie novatoare, care ar justifica un premiu internaţional.” În acelaşi an, Comitetul va respinge, fără scrupule, alte candidaturi: Jean Guitton, Henri Bosco, Gabriel Marcel, Montherlant, Marta Bibesco...