Scurtă poveste a unei îngeriţe

Eu cred în îngeri. Dar nu neapărat în cei imortalizaţi în atîtea picturi, laice sau religioase, ori în alt fel de opere – cu chipuri dolofane de copii şi aripi albe -, ci în cei deghizaţi în oa­meni, tineri sau bătrîni, femei sau bărbaţi. Şi cred, pentru că i-am văzut cu ochii mei. Au apărut în cîteva momente de mari cumpene  ale vieţii mele şi m-au scos la lumină. Nu pot altfel să-mi explic cum de-am reuşit să depăşesc acele momente, care  mi se păreau de nedepăşit…

Cel din urmă înger care a apărut în viaţa mea – sper că nu va fi şi ultimul – s-a întîmplat să fie o femeie, Maria, fostă bucătăreasă la Liceul militar din C., atunci pensionară. Vă daţi seama, sînt sigură că a ajuns să-mi fie vecină, pentru o scurtă perioadă, nu pentru că fiica ei, divorţînd, a avut nevoie de ea să o susţină moral şi să-i ţină copilul, pînă la plecarea definitivă a tuturor în oraşul natal, ci… şi pentru a fi lîngă mine cînd am avut acea încercare, vezi bine, vezi bine!

Abia apucasem să observ prezenţa lor în apartamentul de alături şi să schimbăm numai cîteva vorbe, cînd am fost adusă de la spital, în plină iarnă, invalidă şi într-o totală stare de şoc. Credeţi că a fost o întîmplare că ea era chiar atunci la uşa blocului şi a văzut ce-i cu mine şi, pe deasupra, m-a şi recunoscut? Nu, n-a fost o întîmplare, ca dovadă că, imediat după ce au plecat cei care mă aduseseră de la spital, Maria s-a înfăţişat la mine, înainte chiar de a fi apucat eu să mă dezmeticesc măcar cît să mă gîndesc: ce naiba o să fac de una singură, imobilizată la pat cum eram?!

Harnică, deschisă, pozitivă, cu o privire veselă tot timpul şi un zîmbet luminos, Maria cea blondă „m-a înfiat” şi pe mine urgent: îmi făcea curat, mîncare, cumpărături, îmi plătea facturile, mă dădăcea ori mă punea la curent cu poveştile celorlalţi vecini, pe care nu le prea ştiam - totul cu atîta căldură, atîta eleganţă şi atîta bun-simţ, încît mă îndrăgostisem pur şi simplu de ea. „Uite, - îmi venea să-i spun amicei care mă ajuta şi ea în intervalul acela, încercînd în acelaşi timp să mă convertească la neoprotes­tantism - , dacă Maria ar fi neoprotestantă şi ar încerca şi ea cu mine acelaşi lucru, probabil m-aş duce!”

Cum era şi firesc, stînd noi de atîtea ori, mai ales seara, la taclale, am aflat multe despre viaţa Mariei. Povestea cum a rămas ea demult fără soţ mi-a atras însă, de departe, atenţia.

Soţul Mariei era maistru constructor şi a fost mobilizat la construirea Casei Poporului. A trecut ceva timp pînă să primească voie să-şi vadă familia. După acea scurtă permisie, Maria a primit un telefon de la Bucureşti cum că soţul ei a fost găsit mort pe o stradă, să-i zicem strada Lubeniţei, după o beţie cruntă: să se ducă să-şi ia mortul acasă! Ciudat: mai întîi, că soţul ei nu bea niciodată să-şi piardă minţile, şi apoi că strada Lubeniţei, cum s-a dovedit mai apoi, nu exista în Bucureşti. Treabă necurată, s-a gîndit Maria, „mai mult ca sigur da”, i-au răspuns superiorii ei de la Liceu, la care s-a dus să se sfătuiască ce are de făcut. „Să-ţi ţii gura, fată, că nu e de glumit cu ĂIA!”, i-au spus ei, ridicînd la cuvîntul „ăia” ochii în tavan, cum făceam toţi cînd vorbeam de mahării de sus.

Şi ea s-a dus la Bucureşti unde nişte tovarăşi sumbri au descusut-o pe toate părţile, dacă nu cumva soţul ei i-a arătat niscaiva planuri ale construcţiei Casei Poporului, „obiectiv de importanţă strategică”. Şi ea a spus că nu. Au lăsat-o închisă într-o încăpere fără mîncare şi fără apă, să se mai gîndească vreo cîteva ore bune, dar, cum răspunsul ei a fost tot „nu” - fiindcă acela era adevărul -, pînă la urmă au încărcat-o în tren cu mortul ferecat în sicriu şi au trimis-o acasă. A mai avut Maria ceva probleme şi cu înmormîntarea – că popa voia să-i îngroape soţul la loc necreştinesc, ca pe cerşetori şi pe necunoscuţi, dar bucovineanca din ea nu s-a lăsat şi a reuşit să fie după voia ei.

Deşi rămasă văduvă cu un copil mic, prietena mea nu a primit nici ajutoare, nici pensie de pe urma bărbatului său. Nu i s-au dat nici banii cîştigaţi de el într-o ţară „prietenă”, promişi încă de cînd omul era în viaţă.