Filmul Documentar în 2006 sau despre ce se mai întâmplă prin lumea largă

Filmul Documentar în 2006 sau despre ce se mai întâmplă prin lumea largă

În perioada 23 noiembrie – 3 decembrie 2007, a avut loc a 19-a ediţie a Festivalului de Film Documentar de la Amsterdam. Rândurile de mai jos combină observaţii legate de misiunea, istoria şi tematica generală a celui mai mare astfel de eveniment din lume cu descrieri ale celor mai interesante (din punctul de vedere al autorului) filme prezente la ultima ediţie a festivalului.

„Moldova – un pământ cu vorbire familiară prin muzicalitatea ei, dar ermetică prin sens. În sfârşit, nu mai văd litere chirilice”, scria Primo Levi în 1945, la întoarcerea sa din captivitatea la Auschwitz. Avea să petreacă zece luni într-un vagon de tren al Armatei Roşii cu destinaţia finală Italia, pe rute ocolitoare înţelese doar de sovietici, şi care aveau să-l ducă printr-o bună bucată de Europă răsăriteană. Îmi încep cele zece zile de cufundare în universul Festivalului Internaţional de Film Documentar de la Amsterdam cu excelentul film al lui Davide Ferrario, „Călătoria lui Primo Levi” (La strada di Levi, Italia, 2006). Filmul reia în zilele noastre călătoria din 1945 a lui Levi. Pe toată durata filmului, singurele comentarii, din romanul autobiografic al lui Levi „Armistiţiul”, sunt făcute şi notate în 1945 – dar în film însoţite cu imagini de astăzi. Vedem astfel Polonia, unde ghid este nimeni altul decât Andrzej Wajda, Belarus – unde regizorul şi echipa sa sunt însoţiţi cu ‚amabilitate’ de KGB, Ucraina (la Lviv, în plină mobilizare naţionalistă), şi, în sfârşit, Moldova, unde Levi se simte mai bine, văzând cum dealurile verzi au înlocuit stepa, iar limba îi pare cunoscută. Trenul sovietic îl mai poartă prin multe ţări, printre care România (unde nume ca Vrancea sau Focşani îi sună ‚barbar’) şi Germania: aici poate în sfârşit privi în ochii ‚Herrenvolk’-ului, teama însă tot o mai simte. Comentariile lui Levi sunt însoţite peste tot de imagini de astăzi – în cazul Germaniei, la o întâlnire de neonazişti, care declară privind senin în cameră că ei sunt „pentru o Europă a naţiunilor”.

Nimic nu pare că poate să scape Festivalului Internaţional de Film Documentar de la Amsterdam (IDFA) – nici o temă, nici un spaţiu geografic. Cele peste 250 de filme participante la ediţia din noiembrie-decembrie a festivalului supun la un efort imens de documentare şi sortare a filmelor pe cei 200 de jurnalişti veniţi din lumea întreagă; din presa de limbă românească, doar Contrafortul e prezent. Festivalul are 7000 de invitaţi; la cozile la bilete din faţa City-ului, marele cinematograf din centrul oraşului, oamenii se strâng deja de la şapte dimineaţa, îndurând frigul şi ploaia, şi se vând 130 000 de bilete într-o săptămână.

Cel mai greu lucru aici este acela de a procura informaţie despre filmele bune, cele la care merită să mergi şi pentru care merită să-ţi sacrifici timpul petrecut la coadă. Iar gama tematică a filmelor fiind foarte largă, festivalul reia ca într-o oglindă temele care zguduie sau preocupă tot mai puternic societăţile occidentale. Exodul de imigranţi către Europa şi tratamentul umilitor şi adesea criminal la care sunt supuşi; Islamul, originile sociale ale fanatismului religios, adesea ancorat în neputinţa Vestului de a opta între Israel şi Palestina în Orientul Mijlociu; preocuparea pentru China, căreia în cadrul festivalului i s‑a rezervat o secţiune specială, China Transit, preocupare legată de concurenţa economică pe care China o face Vestului şi de schimbările profunde prin care trece această ţară. În sfârşit, tema centrală conform presei olandeze, familia apuseană, pe care globalizarea o cufundă în conflicte generaţionale tot mai acute, prin distanţele geografice care despart familiile, prin experienţele de viaţă tot mai contrastante ale părinţilor, prin timpul tot mai redus pe care familia îl petrece împreună.

Festivalul este condus din sălile cafenelei De Balie („Ghişeul”), locul central pentru intelectualii din Amsterdam, şi de unde se dă tonul multor dezbateri culturale şi politice în capitala Olandei; tot în acest mediu se dă contur şi temelor festivalului. E interesant că, spre deosebire de alte ţări europene, în Olanda se poate vorbi de un loc de adunare central al celor implicaţi în cultură, jurnalism, mediu academic, aşa cum este cazul cafenelei De Balie; aşa ceva nu există într-o ţară ca Germania, de exemplu, unde titlul de capitală culturală este disputat între oraşe ca Berlin şi München, iar Hamburg-ul sau Frankfurt-ul au şi ele, cu influentele lor ziare şi universităţi, pretenţii la titlu. Într-o ţară mult mai mică însă, ca Olanda, este posibil ca formatorii de opinie să se întâlnească cu precădere într-un singur oraş, şi chiar într-o singură cafenea. Iar numele De Balie se leagă de istoria festivalului, ca şi cinematograful City, de peste drum pe Leidseplein, unde se proiectează mai toate documentarele prezente la IDFA.

Interesul pentru festival este foarte mare, ceea ce poate mira – film documentar şi succes la public? Nu din întâmplare are loc cel mai mare festival de film documentar la Amsterdam, unde în urmă cu 19 ani s-a format un grup de iniţiativă în jurul regizorului (şi fostului luptător din rezistenţa anti-germană) Jan Vrijman, grup care înţelesese valoarea artistică a documentarului şi care intuise că cel mai bun mod pentru a-l promova era festivalul. Aşadar, acum 19 ani, documentarul nu era văzut ca artă şi nici nu reprezenta o investiţie cu eventual succes la public, spre deosebire de filmele de ficţiune. Spunem astăzi şi în româneşte „de ficţiune”, şi nu „artistic”, pentru că distincţia s-a şters – arta, ca şi putere de „a provoca spectatorului un şoc spiritual” (Andrei Tarkovski) prin construirea unei perspective inedite asupra lumii, există în ambele genuri de filme. Şi a fost nevoie de activismul unor oameni, precum cei din spatele IDFA pentru ca acest lucru să fie recunoscut pe plan internaţional.

Încet, au început să apară şi banii. Faţă de lumea bine finanţată a filmului de ficţiune, un buget de trei milioane de euro uimeşte încă la IDFA: atât a costat, se pare, cel mai scump documentar produs până acum şi prezentat la ediţia din 2006 a IDFA. Întâmplător, tot de trei milioane de euro este şi bugetul întregului festival. Pentru filmul în cauză, coproducţia scandinavă – „Planeta” (The Planet; regizori J. Söderberg, M. Stenberg, L. Torell; 2006), cei trei regizori au filmat în peste o sută de locaţii. Filmul, poate prea pedant în intenţii, ne învaţă că, dacă nu încetăm să consumăm şi să poluăm la nivelul actual (se referă, desigur, la Vestul dezvoltat), riscăm să provocăm o mare catastrofă ecologică: „dacă toată populaţia Terrei ar trăi ca noi, am avea nevoie de cinci planete ca să hrănim pe toată lumea”, spune unul dintre cei 29 de experţi pe care-i vedem pe durata filmului. Mesajul este în concordanţă cu interesul puternic al organizatorilor pentru mediu şi ecologism: conceptul de low-impact media (adică de media cu impact scăzut asupra mediului înconjurător) este intens dezbătut aici. Motivul este că benzile folosite în producţia multor filme folosesc carbon, dăunător mediului. Iar mulţi regizori participanţi la IDFA se mândresc că nu folosesc carbon în producţie.

La polul opus faţă de filmul „Planeta”, ca raport între mijloacele artistice folosite şi puterea mesajului documentarului, se află micuţul film armean „Cina” (Chashi jam, 2006). Filmul aparţine celui mai tânăr regizor prezent la festival, Gor Baghdasaryan, de numai 18 ani. Filmul excelează prin economia mijloacelor de expresie şi descrie în doar trei minute tragedia unei familii din Armenia: primul cadru surprinde o familie la ora cinei, o cină din car­tofi şi pâine; apoi camera părăseşte încăperea cinei, îndepărtându-se tot mai repede pentru a ne arăta că, de fapt, încăperea se afla într-un camion, un camion între alte zeci de camioane în care fuseseră adă­postiţi probabil mii de sinistraţi. Despre motive nu aflăm nimic – suferinţa ilustrată este general umană, şi autorul alege să nu o contextualizeze în vreun fel.

Festivaluri de film documentar există astăzi în multe locuri – cele mai apropiate de noi sunt  festivalul „Astra” de la Sibiu, în creştere ca şi popularitate în Europa (a fost demarat în 1993), şi Cronograf de la Chişinău, aflat în 2006 la a cincea ediţie. Iar, în conformitate cu recunoaşterea internaţională tot mai largă a artei lor, producătorii de documentare nu mai acceptă diviziunea muncii între filmul de ficţiune şi cel documentar: filmul documentar poate folosi cel puţin la fel de bine mijloacele de expresie ale filmului de ficţiune: „Filmul subliniază puterea documentarului de a comunica întâmplări care sunt şi mai impresionante şi mai mişcătoare decât cele din filmul de ficţiune”. Astfel îşi motiva decizia de premiere a unui documentar juriul unui alt mare festival, cel de la Copenhaga, în noiembrie 2006. Şi, am putea adăuga aici, documentarul mai excelează, faţă de ficţiune, prin încă ceva: prin unicitatea materialelor folosite, a trăirilor surprinse, a oamenilor pe care-i filmează, nedeprinşi cu rolul de actor.

La IDFA, un film care m-a impresionat tocmai ca unicitate a materialelor folosite a fost „O poveste despre oameni pe timp de război şi de pace” (A Story of People in War and Peace, Armenia, 2006), în regia lui Vardan Hovhannisian. Regizorul a fost corespondent de presă în timpul conflictului din Nagorno-Karabakh şi a războiului între Armenia şi Azerbaidjan; filmul combină materiale filmate în timpul luptelor şi care se concentrează pe figurile combatanţilor armeni, cu imagini din anii 2000, care urmăresc vieţile civile ale soldaţilor de altădată. În imaginile din 1994, încă de pe timpul războiului, soldaţii sunt traşi la faţă, bărboşi, epuizaţi, şi transmit prin camera lui Vardan mesaje copiilor lor, pentru cazul în care vor fi ucişi. Astăzi par însă şi mai descumpăniţi: eroii de ieri sunt la închisoare pentru trafic de droguri, alţii au fost părăsiţi de familiile lor; unul se află într-un spital de psihiatrie, toţi găsesc însă justificări pentru războiul care le-a distrus vieţile. Iar războiul merge mai departe în capetele soldaţilor de altădată; azerii sunt în continuare duşmanul, iar copiii soldaţilor supravieţuitori primesc la botez numele camarazilor căzuţi. Filmul impresionează prin sinceritatea personajelor şi mai ales prin conştiinţa faptului că un asemenea film nu poate fi făcut decât o dată, filmările din război fiind unice. Îl întreb pe regizor dacă are de gând să facă un asemenea film despre supravieţuitori ai conflictului şi de partea azeră a frontierei dintre Armenia şi Azerbaidjan. Îmi răspunde că nu, atâta timp cât nu primeşte viză de la statul azer al cărui prizonier de război a fost în două rânduri.

La ediţia din 2006 acest încă foarte nou gen artistic se prezintă în tensiunea dintre artistic şi politic. Multe filme par a fi fost selectate pentru mesajul lor politic – pentru că veneau din zone sau erau despre zone care astăzi ‚ard’ pe harta lumii – Irak, Iran sau Afganistan, dar calitatea lor este îndoielnică în multe cazuri. Altele, dimpotrivă, excelau în arta montajului, în frunte cu filmele americanului Alan Berliner, fără strop de politic. Printre tipul de filme prezente la festival numai pentru mesajul lor politic, s-a numărat şi „Martirii Asasini” (Martiri Assassini, Italia 2006), un film selectat ori dintr-o greşeală, ori pentru că organizatorii au preţuit mai mult în acest caz potenţialul de scandal al filmului decât inteligenţa spectatorilor. Filmul reîntăreşte prejudecăţile extremiştilor de tot felul faţă de Islam, asociind liber terorismul cu Coranul, amestecând în analiza pe care pretinde că o face, locuri cu istorie atât de diferită ca Palestina, Cecenia şi Sri Lanka. Cuvântul „istorie” însă nu este nici măcar menţionat; ceea ce, în opinia autorului Stefano Rizelli, uneşte ‚teroriştii’ din lumea întreagă este psihologia şi credinţa că în Rai se poate ajunge şi prin sinucidere, dacă aceasta costă cât mai multe vieţi de ‚necredincioşi’. Lăsând deoparte tratarea superficială a Coranului, filmul este stângaci realizat, combinând comentariile regizorului cu muzică patetică şi filmări de noapte pe străzi pustii din Italia, fără nici o legătură cu tema filmului.

Dar IDFA este mult mai mult decât un festival construit pentru public (sau pentru banii acestuia), festivalul se vrea o scenă la care regizorii să aibă acces în funcţie de calitatea filmelor, indiferent de popularitatea lor. Iar unul dintre modurile în care echipa IDFA înţelege să promoveze genul documentar este organizarea unui târg care reuneşte, pe de-o parte, regizori cu idei, dar fără bani şi fără posibilităţi de distribuţie, şi pe de altă parte, eventuali sponsori (persoane private, fundaţii, instituţii academice) şi distribuitori de filme, de la lanţuri de cinematografe la televiziuni. Face senzaţie la ediţia 2006 a IDFA prezenţa postului Al-Jazeera, care şi-a lansat de curând departamentul în limba engleză şi care astfel vrea să devină o televiziune globală. Caută filme în care „vieţile oamenilor de rând să ilustreze mari teme”. Un proiect al regizorului indian Sudeshna Bose, despre hoţi de buzunare din Calcutta, este, în final, unul dintre proiectele de film ales de Al-Jazeera, post de televiziune din Quatar care şi-a câştigat faima prin critica acerbă la adresa invaziei americane din Irak. Tot la capitolul televiziuni prezente, fac cunoştinţă şi cu două doamne de la TVR Cultural, venite pentru selecţie de film. Le recomand filmul „Am vrut doar să fiu cineva” (I just wanted to be somebody, regie Jay Rosenblatt, SUA, 2006), un scurt-metraj despre lupta pentru drepturi civile ale homosexualilor americani în anii 1970 – îmi taie însă repede elanul, îmi spun că un astfel de film nu s-ar bucura de o primire prea entuziastă la Bucureşti.

Dar poate cea mai lăudabilă iniţiativă a echipei IDFA este fondul Jan Vrijman, prin care sunt sprijiniţi regizori debutanţi din lumea întreagă. Au sprijinit, de exemplu, pe regizoarea româncă Ileana Stănculescu pentru filmul ei din 2004 „Podul peste Tisa”, film care a şi luat la ediţia din 2005 premiul pentru debut. Reuşesc ca la această ediţie să văd două dintre filmele sprijinite de IDFA, şi anume „Oraşul fotografilor” (La ciudad de los fotógrafos, regie Sebastian Moréno, Chile, 2006), şi „Tenrikyo, un obicei în robă neagră”(Tenrikyo, une tradition en toge noire, regie Mesmer Rufin Mbou Mikima, Congo, 2006). Primul film, extrem de emoţional, urmăreşte demonstraţiile din Santiago de Chile care au dus la căderea dictatorului Augusto Pinochet, dintr-o perspectivă aparte, şi anume prin ochii fotografilor-jurnalişti care însoţeau manifestaţiile şi adesea erau singura garanţie pentru demonstranţi că nu vor fi asasinaţi pentru implicarea lor în proteste. Al doilea film prezintă tradiţia tribunalelor populare din Brazzaville, pe care tribunalele oficiale (ale statului) nu au nici o şansă să le înlocuiască. A fost probabil filmul la care publicul a râs cel mai mult, pentru că robele negre ale „judecătorilor” erau singura asemănare cu tribunalele europene. În rest, judecătorii venerează în curtea ‚tribunalului’ idoli de lemn pe care-i scuipă cu vin de palmieri şi în jurul cărora dansează. Tot idolilor de lemn le cer şi ajutorul în cazurile de judecată, care includ toate cazurile posibile de la acuzaţii de vrăjitorie sau deochi şi până la cereri de divorţ.

Cine au fost câştigătorii festivalului? Premiile mari ale ediţiei 2006 a IDFA au fost adjudecate de filme daneze pe toate cele trei secţiuni (împărţite în funcţie de lungimea documentarului). Premiul cel mare, al secţiunii principale purtând numele unui mare regizor olandez, Joris Ivens, l-a luat documentarul „Mănăstirea – Domnul Vig şi călugăriţa” (The Monastery – Mr. Vig and the Nun, regie Pernille Rose Grønkjær, Danemarca, 2006). Filmul urmăreşte ciudatul demers al domnului Vig, un excentric proprietar de castel din Danemarca, pe lângă Patriarhul Alexei din Moscova de a întemeia în castelul său o mănăstire ortodoxă de maici. Patriarhul trimite o delegaţie de două călugăriţe, iar filmul se concentrează pe dificila relaţie dintre Vig şi maica Ambrozia. Filmul este bine făcut şi inedit, amuză de multe ori, dar... nu ‚mişcă’, nu are un mesaj care să rămână în mintea spectatorului după film. Celelalte două filme nominalizate pentru marele titlu au fost deja menţionatul „O poveste despre oameni pe timp de război şi de pace”, şi „Satul şosetelor” (Germania-România, 2006), noul film al Ilenei Stănculescu, despre care va apărea un interviu cu regizoarea în numărul viitor al Contrafortului.

Cât despre filmul meu favorit, acesta nu s-a numărat printre nominalizările juriului la vreunul dintre premii. Este vorba de debutul regizorilor José Gonzáles Morandi şi Paco Toledo, Can Tunis (Spania, 2006). Can Tunis este numele unui cartier de margine al Barcelonei, rău famat pentru că este patria unui microunivers de drogaţi şi infractori, dominat de câteva familii de romi. Regizorul urmăreşte un grup zgomotos de copii romi din aceeaşi familie, obezi şi agresivi, care fură şi distrug maşini, atacă pe şi fură bani de la drogaţi. Documentarul capătă adâncime arătând vina autorităţilor în proliferarea criminalităţii din cartier. În cazul particular al copiilor delicvenţi, decizia statului de a trimite la închisoare pentru zece ani pe mama copiilor, acuzată de furt, a lăsat copiii singuri şi nesupravegheaţi (tatăl munceşte), ei devenind adevăraţii stăpâni ai cartierului. Autorităţile demolează în cele din urmă cartierul şi mută familiile de romi la bloc, dar aceasta numai în urma protestelor romilor, altfel statul i-ar fi aruncat în stradă. Filmul, aplaudat de spectatori, impresionează tocmai prin capacitatea de a trece publicul prin mai multe registre emoţionale, de la aversiune faţă de copii infractori la ataşament faţă de ei, de exemplu, atunci când mama se întoarce de la închisoare şi reuşeşte să recapete controlul asupra copiilor.    

În final, o ultimă observaţie: modul foarte puternic în care IDFA îşi promovează identitatea şi perspectiva asupra documentarului în presa locală (şi olandeză în general), şi strategia inteligentă prin care a cooptat principalele cotidiene în sprijinul festivalului şi al mesajului său. Cele mai mari cotidiene, ca NRC Handelsblad sau Het Parool îşi au, în cadrul festivalului, ‚zilele’ lor, în care-şi proiectează propriile selecţii de filme, şi la care-şi invită partenerii politici sau pe cei din cultură. Dar care este mesajul, care este identitatea comună, care uneşte (măcar în principiu) documentarele prezente la IDFA? Folosind o formulă destul de criptică, directoarea IDFA, Ally Derks, a declarat în deschiderea festivalului că documentarul constituie o rots in de branding, o „stâncă în valuri”: acolo unde mass-media devin tot mai interesate numai de ştirile cu impact maxim la public, trecând în funcţie de actualitatea şi popularitatea subiectului de la o temă la alta, „de la războiul din Liban la o catastrofă naturală în altă parte a globului”, documentarul are în centru „oameni reali, tragediile şi triumfurile lor reale”. „Documentarul nu este jurnalism”, a mai spus Derks, „documentarul este artă”. Dar, zic eu cu îndrăzneală, este mai mult decât atât: pentru publicul său, documentarul, prin dominaţia în presă şi omniprezenţa în oraş, dar mai ales prin bogăţia tematică prin care se prezintă la IDFA, transformă pentru zece zile oraşul într-o oglindă a întregii lumi.

1