Ochiul magic

La cei cincizeci şi cinci de ani ai ei, Luiza încă mai reuşeşte să rămână frumoasa de odinioară. Este deosebit de prudentă şi calculată în privinţa regimului alimentar, respectând o dietă specială pe care şi-o întocmise după nişte reţete orientale încă de pe când era studentă. Graţie strictului antrenament, fără nici un fel de pauze pentru sărbători sau diverse manifestări şi datorită, mai ales, şedinţelor de masaj, nenumăratelor creme şi soluţii terapeutice, mersului pe jos şi călătoriilor turistice din fiecare vară, când are concediu, ea îşi păstrase o siluetă de adolescentă, un ten sănătos al feţei, aproape fără riduri, şi un păr bogat pe care-l poartă în plete blonde, revărsate pe spate, ori legate, în anumite situaţii, la ceafă. După ce-şi face în fiecare seară baie cu apă rece, apoi caldă şi iarăşi rece, îşi admiră corpul care nu a ştiut niciodată chinurile naşterii şi, satisfăcută, constată că la vârsta ei încă se mai poate înscrie la concursuri de frumuseţe, iar vreun pictor talentat, cu condiţia să nu fie unchiul ei, ar găsi-o cel mai potrivit model pentru vreo Veneră sau cine ştie Madonă.

Când fusese acum câteva zile la Biroul asigurărilor sociale să-şi perfecteze actele pentru pensia de vârstă, funcţionarul de acolo, apoi şi şeful acestuia au întors de câteva ori hârtiile ei pe o parte şi pe alta, sâcâind-o cu o sumedenie de întrebări. Nu le venea a crede că o femeie care arată de nici patruzeci de ani, poate pretinde la carnetul de pensionar. În cele din urmă, au rugat-o să vină cu cineva din rudele cele mai apropiate, pentru a confirma prin viu grai sau în scris conţinutul adeverinţei de naştere.

Aflând că nu are părinţi, tatăl ei trecând în lumea celor drepţi când ea abia împlinise trei ani, iar mama urmându-l anul trecut, uşor contrariaţi că nici fraţi şi nici surori nu are, ci doar un unchi, unicul frate al mamei, cei doi funcţionari îl acceptară pe acesta.

Luiza nu are pentru unchiul Simion nici un fel de sentimente de rubedenie. Se întâmpla să-i treacă pragul atelierului, el fiind membru al Uniunii artiştilor plastici, doar atunci când o ruga mamă-sa, iar de la moartea ei nu l-a vizitat niciodată. În plus, fiind retras şi cam ciudat de felul său, n-o deranjează nici el ani întregi. Ea nu-l agreează din mai multe considerente, dar primul motiv care o făcu să se înstrăineze de unica sa rudă de sânge a fost porecla pe care el i-o născocise în copilărie. La vârsta ceea, de doi şi de trei ani, ea arăta într-adevăr rumenă şi dolofană ca o gogoaşă, o confirmă chiar pozele din albumul ei. Ulterior însă, cu cât creştea, se schimba radical şi din acea plinătate de copil nu rămăsese nici urmă. Dar el continuă până-n prezent s-o tachineze cu nesuferita poreclă, ticul fiind doar una dintre ciudăţeniile sale. Dintre acestea predominantă însă este una cu totul inexplicabilă – obsedanta idee de a descifra nu se ştie ce taină a ochiului uman. De când a pus mâna pe pensulă şi până-n prezent unchiul ei pictează un singur motiv, din care cauză toţi pereţii atelierului său sunt acoperiţi cu schiţe, desene, gravuri, stampe, picturi în ulei şi în acuarelă, toate acestea reprezentând ochi... ochi... ochi... Ei parcă îl iau în vizor pe cel care trece pragul atelierului şi redau diverse stări psihologice – bucurie, tristeţe, durere, apatie, curiozitate, spaimă, groază, somnolenţă, agonie – adică toate aspectele vieţii umane reflectate în cele două izvoare de lacrimi. Şi doar imaginea unui singur ochi lipseşte în colecţia din atelierul unchiului. E vorba de ochiul omului mort.

Luiza îl prevenise aseară că-i va face o vizită, dar nu-i spusese cu ce scop.

În prima jumătate a zilei, Luiza are ore la facultate unde de aproape treizeci de ani predă germana. După ce terminase cu menţiune şcoala medie în orăşelul din nordul republicii, Luiza venise în capitală şi, fără nici o dificultate, reuşi la limbi străine. Îşi alesese germana, pentru că în familie, - şi mamă-sa, şi unchiul – o vorbeau curent, iar la susţinerea tezei de licenţă avea deja rezervat un loc de serviciu la catedră. La scurtă vreme îşi susţinu teza de doctorat, mai fiind şi admirată de studenţii cărora le preda nu doar limba şi literatura germană, ci şi un curs facultativ de arte marţiale, pentru amatori, fireşte. „Nemţoaica” avea un succes enorm mai ales la băieţi, pentru că nu se deosebea, fizic, prin nimic de puştoaicele care conspectau alături de ei. Îi făceau curte şi unii colegi de la alte catedre, la cea de germană fiind un singur bărbat, dar căsătorit şi cu o droaie de copii, tocmai trei. Unul de la istorie încercase destul de insistent s-o cucerească, se îndrăgostise sărmanul, până peste urechi, însă peste vreo cinci ani, resemnat, se căsători cu o studentă.

Luiza accepta să fie curtată, îi plăcea atenţia cu care o venerau cavalerii ce roiau în jurul ei, nu le refuza cadourile şi nenumăratele buchete de flori, dar nici un bărbat nu cuteza să se laude că-i posedase superbul trup. Unul dintre amorezi, disperat, găsise consolarea în scris şi reuşi chiar să publice într‑o revistă literară un ciclu de poezii, intitulat „Fata morgana” şi dedicat Gogoaşei, motiv pentru care insul îi devenise chiar mai antipatic şi mai nesuferit decât unchiul ei. Circulau despre ea o mulţime de legende – că este lesbiană sau că e o frigidă incurabilă, că suferă de diverse boli venerice, chiar şi de SIDA, ori că are un amant în cele mai înalte structuri ale puterii de stat, iar tipul e căsătorit şi ea, fiindu-i devotată, a acceptat să-şi sacrifice tinereţea şi destinul pentru a nu-i dăuna carierei. Această presupunere cu nuanţă romantică îi plăcea şi Luizei, ea susţinând-o discret, când era cazul, căci, în afară de trei oameni, nimeni n-avea de unde să ştie adevăratul motiv al straniului ei comportament.

Fiind în ultima clasă a şcolii medii, Luiza venise la unchiul care obţinuse deja la oraş atelier, îşi făcuse un nume şi era considerat unul dintre pictorii la modă în acea vreme. El se credea pictor de geniu, această convingere a sa fiind prima manifestare a ciudăţeniilor sale, urmată apoi şi de obsesia eternei imagini a ochiului uman. Trecuse pe la el să se sfătuiască în privinţa facultăţii pe care urma s-o aleagă, mai ales că până la examenele de absolvire rămăseseră mai puţin de două luni, mamă-sa insistând să se înscrie la medicină, iar ea intenţionând să-şi încerce norocul la matematică.

În lipsa tatălui, pe care Luiza nu-l ţinea minte, mamă-sa se sfătuia întotdeauna cu fratele ei mai mare şi, respectând un obicei de familie, o trimise pe fiică-sa la el. Erau primele zile de mai, timpul se încălzise bine, totul înflorise şi atunci când intrase în atelierul unchiului, Luiza părea o fiinţă coborâtă de pe pânzele marilor pictori renascentişti. Corpul ei de adolescentă, abia acoperit de pânza aeriană a unei rochii, părea că emană o lumină de polen argintiu şi, zărind-o în prag, unchiul încremeni cu pensula în mână înaintea şevaletului. Îl salutase veselă, apoi se apropiase de pânza la care lucra el, amuţit de uimire, şi privi curioasă la contururile a doi ochi schiţaţi se prea poate a mia oară. Era o copie după fotografia fixată în colţul de sus al şevaletului a unei feţe de femeie şi, surprinsă, Luiza o recunoscuse pe maică-sa. Revenindu-şi în fire şi văzând-o uluită, unchiul o liniştise, explicându-i că pentru a realiza ideea despre ochiul magic îi este mai uşor să lucreze cu modelele pe care le cunoaşte cel mai bine şi, mai adăugase, învăluind-o cu o privire ciudată, că neaşteptata ei apariţie este o binecuvântare a Cerului, că ochii ei, vii, i-au fost trimişi de Dumnezeu, pentru că celor de pe poză le lipseşte ceva, de unde toate tablourile sale de până acum sunt nişte bicisnice variante, că o roagă să-l rabde câteva minute, adică să-i pozeze, privindu-l doar în ochi, fără să clipească...

Mai departe Luiza evită cu îndărătnicie să-şi amintească ce se întâmplase, pentru că de-atunci viaţa ei porni pe un alt făgaş. La drept vorbind, nu prea îşi dă seama ce urmase, pentru că în timp cât el mânuia ca un apucat pensula, ea îi povestea cu ce scop venise, la care el îi răspunse prompt, fără să mai stea pe gânduri, că locul ei nu-i nici la medicină, cu atât mai mult nu are ce căuta la matematică, ci trebuie să încerce la limbi străine, să studieze limba germană. Apoi o găsi pe neaşteptate o sete ciudată şi el îi servi grijuliu o cană de apă. Continuară apoi discuţia şi, la un moment dat, unchiul o privi cu ochi de oţel, o străpunse cu o privire lentă, hipnotizant, şi ea simţi deodată că o forţă nepământească o înalţă undeva într-un spaţiu dens şi străveziu, ca în interiorul unei sfere, asemănătoare cu globul unui ochi... Se făcea că trupul ei nu avea greutate şi că plutea în acea sferă, alături de o floare de care nu mai văzuse niciodată. Petalele ei de catifea îi lunecau pe corpu-i de nimfă, o mângâiau cald, tremurător şi dulce, apoi avu impresia că floarea încearcă să-i pătrundă în piept, ca în cele din urmă să izbutească, trezindu-i nişte senzaţii de care nici nu bănuise că există în forul ei interior... Când îşi revenise, înţelese că şade întinsă pe canapeaua unchiului, cu rochia boţită, iar părul, anterior pieptănat şi legat cu grijă, acum era răvăşit şi umed. „Un mic leşin”, se grăbi el să-i explice, când ea sări, speriată, în picioare, întrebându-l ce s-a întâmplat.

Dar după serata de absolvire, când avu din senin un acces de vomă şi mamă-sa o luă la întrebări, îi povesti şi de misteriosul leşin din atelier. Chiar a doua zi mamă-sa o conduse la o veche prietenă de a ei, pentru o consultaţie medicală, iar aceea o rugă să se întindă pe masă, o pipăi în câteva locuri, o ascultă cu nişte aparate, apoi îi făcu o injecţie de la care nu-şi mai aminteşte nimic, doar o senzaţie ciudată de imponderabilitate... Nu mult după aceea, când Luiza reuşise la facultate şi se aranjase la căminul studenţesc, unchiul îi propuse să se mute la el, oricum era burlac şi locuinţa lui cu două camere stătea mai mult goală, el preferând să-şi consume zilele şi nopţile în atelier, înaintea şevaletului. Fireşte că o informase pe mamă-sa despre oferta ce i se făcuse şi aceea alergase ca o leoaică la frate-său, având cu el o ceartă groaznică de la care nu-i mai trecu pragul niciodată, interzicându-i şi Luizei să-i facă vizite. Peste nişte ani, după ce îşi susţinuse teza de doctorat, ea reuşi să obţină o garsonieră pe care o schimbă mai târziu cu un apartament cu două odăi, iar mamă-sa îşi vându casa din orăşelul unde o născuse şi se mută cu traiul la ea. Dar şi aici, locuind cu frate-său într-un oraş, îi permitea să le calce pragul doar la revelion. Iar Luiza, deşi roiau bărbaţii în jurul ei, îi prefera pe aceştia doar până la o anumită limită a apropierii. Iar atunci când unii mai aprigi încercau să treacă hotarul, cu o cruzime neaşteptată, ea tăia tot ce părea că îi leagă. Făcea impresia că îi ademeneşte doar pentru a-şi potoli ulterior o uriaşă sete de răzbunare, acest lucru fiind unica şi cea mai mare satisfacţie a vieţii sale. Pentru a-şi menţine forţa de seducţie, îşi pusese scopul să-şi păstreze corpul pentru cât mai multă vreme, tânăr şi plin de vigoare de unde şi interesul ei pentru artele marţiale, iar preocuparea ei de bază rămânând a fi colectarea celor mai sofisticate reţete şi remedii de întinerire. Oricum, e satisfăcută că nu doar pare, ci chiar se simte tânără, nici probleme serioase cu sănătatea nu are, iar vreo câţiva admiratori încă-i mai adulmecă urmele Deci cu toate problemele iscate de aceste timpuri tulburi, când în toate domeniile e un haos bine organizat, viaţa e, totuşi, frumoasă şi face s-o trăieşti...

Bine dispusă şi cu sentimentul optimist al unui om realizat, Luiza apasă butonul soneriei de la uşa atelierului. De la moartea mamei nu-l mai văzuse şi, înainte de a porni, mai întâi de toate îl sunase, vrând să afle dacă mai este în viaţă. Abia după ce formase numărul, se dumeri că de un eventual necrolog ar fi aflat din presă, cum-necum şi-a făcut un nume în lumea artelor. Cu o voce cam ştearsă, el îi răspunsese că nu are de gând să plece de acasă... Abia la al treilea ţârâit al soneriei unchiul deschide uşa. Arată bătrân de tot, cu o faţă buhăită şi cu pungi grele sub ochi, gârbovit şi cu plete cărunte, ieşindu-i în şuviţe rare, slinoase de sub o scufiţă de o culoare nedefinită. Fără să-i arunce barem o cătătură, o pofteşte să intre şi, întorcându-se încet, merge cătinel şi se aşază greoi pe un scaun aşezat înaintea şevaletului. Bătrânul încă mai lucrează. Luiza priveşte curioasă la ochiul de pe pânză şi are deodată impresia că ceva o atrage în spaţiul din centrul pupilei. Clipeşte des şi face doi paşi îndărăt. Bătrânul sesizează mişcarea şi faţa i se luminează.

– Corect, surâde el, o lucrare genială se admiră de la distanţă...

Ea nu-i răspunde, silindu-se să înţeleagă ciudatul fenomen. Pe întreaga pânză e pictat un ochi uriaş, deschis a mare mirare, în pupila lui reflectându-se un alt ochi, lărgit de groază, iar în acesta evidenţiindu-se încă un ochi care exprimă ceva similar cu meditaţia, cu liniştea ancestrală. Apoi în ultimul face impresia că mai există un ochi şi anume această aparenţă, se vede, creează iluzia atracţiei...

– Ochiul magic.., murmură Luiza impresionată.

– Exact, suspină pictorul şi pensula cu care amestecă nişte culori pe paletă îi lunecă neauzit printre degete.

Ea îl înhăţă de braţ şi-l ajută să se aşeze într-un şezlong. După ce îşi găseşte şi ea loc pe un scăunel de lemn, alături de o măsuţă pe picioare scurte, el o priveşte printre pleoapele grele:

– Bine-ai făcut c-ai venit, le scapă el obosit peste ochi, închizându-i, cântăreşte ceva în sinea sa şi adaugă, mă gândisem zilele astea la tine... la mamă-ta... la toţi ai noştri... trebuie să ştii...

– Ce?! îi ţâşneşte involuntar întrebarea, ca o împuşcătură seacă.

– Trebuie să mă asculţi...

– Da, da, se grăbeşte ea să-l asigure că este atentă.

– Ochiul acesta... magic... este al neamului nostru... Trebuie să ştii că noi ne tragem de la primii oameni... creaţi de Dumnezeu... Tu eşti ultima mlădiţă din arborele nostru genealogic..., el face o pauză, de parcă ar fi înghiţit un gât de aer, arborele neamului nostru îşi începe rădăcina de la Set, pe care Eva l-a născut când Adam avea 130 de ani. Set s-a însoţit cu fiica unui frate de-al lui, născându-l pe Enos, acesta avându-l urmaş pe Mahalaleel care l-a născut pe Iared, apoi se adaugă încă un ram – Enoh – cu urmaşul său Metusala, acesta fiind tatăl lui Lameh şi bunicul lui Noe... Probabil, nu ştii că unul dintre strămoşii noştri, de acum nouă secole, a studiat rădăcinile noastre şi a lăsat poruncă să respectăm tradiţia, adică să ne însoţim doar între ai noştri pentru că doar în acest caz, odată şi odată se va naşte cel care va răscumpăra păcatul primului nostru strămoş... care va schimba lumea, o va face mai bună şi mai curată. Noi am păstrat cu sfinţenie tradiţia, deşi adesea Dumnezeu ne pedepsea, mulţi dintre copiii noştri născându-se cu cele mai monstruoase anomalii. Maică-ta a încălcat tradiţia, refuzând să se mărite cu mine şi însoţindu-se cu un străin... care a fost tatăl tău... Eu am refuzat să mă însoţesc cu altcineva, căutând salvare în artă... ştiam din cărţile sfinte că arta este similară cu creaţia divină şi precum Dumnezeu l-a creat pe om... după chipul şi asemănarea sa... la fel şi artistul autentic, marele artist hărăzit cu dar divin... este în stare să creeze propria sa lume, după perfectul model gândit de Dumnezeu. Dar Satana, ştiind că pornisem pe calea cea dreaptă, a încercat… să mă ispitească şi... s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat între noi doi... te rog, să mă ierţi, dacă poţi... apoi soră-mea a urmat nesăbuinţa posedatului care sunt..., tu poate nu ştii, dar ea, cunoscându-mă mai bine ca oricine, a mers la sacrificiu, preferând să nu fie niciodată bunică... Oricum, eu am revenit la ochiul magic şi sunt fericit că la capătul vieţii am reuşit... am reuşit să înţeleg că nu în perpetuarea speciei umane se află salvarea omului, ci în ceea ce creează el, în rodul mâinilor şi minţii sale... Tu eşti ultimul vlăstar al unei seminţii care a încercat să se salveze doar prin pura înmulţire biologică... făgaş care duce în ultimă instanţă, în neant. Ochiul magic însă va rămâne de-a pururi... să ai grijă... şi să-l păstrezi, iar când... să-l transmiţi la Galeria de artă... Acum... Gogoaşă dragă... cheamă...

De la început se cam pierde cu firea, căci habar n-are cum să apeleze la serviciul de salvare, nu făcuse lucrul acesta niciodată, iar când i se făcuse mamei rău, înainte de a deceda, o dusese la spital cu maşina unui coleg de la catedră. Îşi stăpâneşte uşoara emoţie şi, trecând cu privirea peste spaţiul încăperii ticsite cu imagini ale ochiului uman, printre lucrurile clădite grămezi pe podea sau pe cele trei mese zăreşte o carte veche de telefoane. O deschide, dar descoperă în ea destul de multe pagini lipsă, în schimb, găseşte printre file un carneţel cu foile pătate de vopsele. Numărul de telefon al serviciului salvării e scris chiar pe prima pagină şi Luiza îl formează cu degetele-i tremurânde. Răspunde la câteva întrebări şi după ce este asigurată că ambulanţa va sosi în timp de cel mult zece minute, închide. Bătrânul continuă să şadă întins în şezlongul său şi pare că dormitează, dar Luiza observă o abia vizibilă mişcare a mâinii lui osoase. După cum îşi ţine degetele-i pătate de vopsele, pricepe că-i cere un pahar. Îi toarnă puţină apă minerală dintr-o sticlă de pe colţul frigiderului vechi, din celălalt secol, şi, după ce o bea toată, privirile lor se întâlnesc.

– Nu vrei să mă întrebi nimic?, suspină el.

– Demult vroiam să... dintr-o simplă curiozitate... încearcă ea să-şi formuleze întrebarea, pentru a nu fi interpretată anapoda sau să-l jignească.

– Ce?, o îndeamnă bătrânul, săltându-şi puţin pleoapele-i vinete.

– De ce... Gogoaşă? De ce nu...Vrabie sau... Trandafir... Mărar, la urma urmei... De ce mi-ai zis Gogoaşă?

 – Pentru că... şi eu... şi tu... eu am fost, tu ai rămas... Gogoaşă...

– Adică...?, rămâne ea nedumerită.

– Evoluţia speciei umane seamănă... într-un fel... cu cea a sericiculturii… Oamenii sunt aceiaşi viermi de mătase… Unii, foarte puţini, consumă pentru a trăi, marea majoritate trăieşte însă pentru a consuma... În final, viermii se învelesc în fire de mătase… E vorba de cunoscuta gogoaşă, utilizată ulterior pentru confecţionarea pânzeturilor... Unele gogoaşe, însă, nasc fluturi... frumoase zburătoare care depun ouă şi... astfel, reîncepe un alt ciclu… Unii consumă pentru a trăi, iar alţii, marea majoritate... tot aşa… la infinit…

– Şi din care categorie...? nerăbdătoare încearcă să-l întrebe, dar el îi face semn cu mâna tremurândă să nu-l întrerupă.

– Eu am fost Gogoaşă şi acum sunt fericit că nu mai sunt... deşi, dacă aveam copii cu maică-ta... sau cu tine... avea să se întâmple acelaşi lucru... urmaşii noştri deveneau fluturii care reluau alt ciclu. Acum nu mai sunt Gogoaşă ... pentru că... fluturele meu este Ochiul magic, la care am muncit o viaţă... de fapt, nu doar al meu, ci... al întregului nostru neam, ...iar tu ai rămas doar gogoaşă... o gogoaşă eternă... ochiul magic însă va continua un alt ciclu... îl va continua prin alţi oameni, de alt sânge şi de alte obiceiuri… Dar va fi spiritul neamului nostru... Să ai grijă de opera mea, pentru că... la fel cum creştinismul a fost preluat de popoare... care n-aveau nimic în comun unul cu altul... la fel se va întâmpla şi în domeniul creaţiei… cu ochiul magic...

Bătrânul ar mai vorbi, probabil, dar ţârâie soneria şi Luiza aleargă să deschidă. Medicul, un bărbat în vârstă, îl examinează pe bătrân mai mult din priviri, îi pune câteva întrebări şi ia pe loc decizia să-l interneze. Cei doi sanitari care-l însoţesc desfac targa şi-l ajută să se întindă. Cu un surâs puţin ironic pe buze, medicul priveşte curios în jurul său la sumedenia de ochi care creează impresia că-l supraveghează, mai ales că unele foi cu imaginea ochiului uman sunt fixate chiar şi pe tavan. Luiza vrea să-l însoţească până la spital, dar unchiul o roagă să rămână, să facă puţină ordine în atelier, în special să aibă grijă de ochiul magic şi n-ar fi deloc rău să-l ia la ea, acasă.