„Copyright-ul” şi libertatea accesului la informaţie

Astăzi, în Moldova, avem de a face cu campanii tot mai agresive de „protejare a drepturilor de autor”. Însă observăm că organizatorii acestor campanii nu fac eforturi pentru a asigura prezenţa pe piaţa locală a întregului spectru de producţii muzicale, cinematografice şi de software disponibile din exterior. Se „luptă împotriva pirateriei” cu multă violenţă, dar nu se încearcă suplinirea vidului creat prin aceste acţiuni. Drept consecinţă, muzica occidentală de calitate este eliminată de pe piaţa locală, anumite genuri muzicale sînt ignorate în totalitate, filmele sînt importate selectiv, fiind disponibile în tradu­ceri cu replicile originale profund denaturate. La fel se întîmplă şi în cazul producţiilor software. Şi toate se dovedesc la preţuri exagerate. Acest fenomen nu face decît să contribuie la procesul de asfixiere culturală şi informaţională a Basarabiei, proces ale cărui consecinţe sînt evidente. Trebuie să fim conştienţi de faptul că libertatea de acces la informaţie este mai importantă decît „protejarea drepturilor de autor” ale unor artişti care, în majoritatea cazurilor, nu sînt la curent cine le apără „copyright”-ul.

E nedrept ca distribuirea şi consumul de producţii „piratate” să fie clasificate ca infracţiuni grave, în timp ce această modalitate „neortodoxă” reprezintă singura soluţie de accesare a respectivelor producţii pentru majoritatea consumatorilor autohtoni. Cred că ar fi binevenită o atitudine ceva mai respectuoasă din partea apărătorilor „copyright-ului” faţă de aceste producţii marginalizate, care nu sînt chiar de aruncat „la gunoi”. Trebuie să admitem că filmele cu Robert De Niro sau Anthony Hopkins, că Matrix şi Star Wars, că muzica lui Juno Reactor, Aphex Twin, Radiohead sau Nine Inch Nails, şi chiar unele jocuri de computer, contrar prejudecăţilor, sînt creaţii artistice, nu mai puţin valoroase decît cele ale unor poeţi de week-end, ale unor scriitori care nu citesc, sau ale unor muzicieni cu mentalităţi anacronice. De regulă, persoanele care apără cu atîta zel „drepturile de autor” se pot lipsi de filmele şi muzica occidentală şi pot „supravieţui” plictisului unui peisaj mediatic atît de rarefiat. Noţiunea de „copyright” a intrat în jargonul local în perioada post-comunistă şi a devenit mai ales un pretext pentru cei alergici la tot ce este occidental, i-a ajutat să se izoleze de noile realităţi şi să-şi conserve modul de viaţă. Este cunoscută căderea instantanee a prestigiului ideologiei comuniste şi a culturii realist-socialiste provocată de apariţia la sfîrşitul anilor ’80 a filmelor şi muzicii occidentale.

Cei din tabăra tradiţionalistă îşi afirmă deschis antipatia faţă de tot ce vine din Vest, clasificînd întreaga cultură occidentală ca „obscenă” şi periculoasă pentru firea noastră neaoşă. Se atacă pînă şi Internetul şi computerele, iar tehnologiile multimedia sînt etichetate ca „pervertitoare”. Cît de improprie şi de primitivă apare o astfel de atitudine în ochii occidentalilor! Există unii artişti, la noi, care, în perioada comunistă, au fost mult favorizaţi şi au avut statutul de „elite”. În acea perioadă, cultura era cenzurată şi izolată de restul lumii, dar acum tot ei au acces liber la fenomenul cultural mondial, au posibilitatea să îşi realizeze pe deplin potenţialul creator. De ce dar preferă în continuare să se complacă în rolul de „zei”, de ce ignoră cultura internaţională, decretând‑o drept „irelevantă” şi inferioară, în timp ce ei se consideră „untouchables”, de neatins. „Să nu spună nimeni o vorbă împotriva noastră, fără a fi pedepsit!”.

Pentru noi e cât se poate de evidentă paralela dintre „protejarea copyright-ului” în Moldova şi aşa-zisa „promovare a valorilor autohtone”. Unii afirmă deschis că apărarea drepturilor de autor presupune eliminarea producţiei occidentale şi favorizarea anumitor artişti locali. Însă prin autohton nu se are în vedere creaţia artistică locală în ansamblul ei, ci doar accepţia ei restrictivă. Tot ce nu intră în această definiţie este eliminat.

Fenomenul are o semnificaţie specială în cazul muzicii. Tinerii prezentatori radio sînt dresaţi să facă jocul „autohtonismului”. Cuvintele „comercial” şi „format” au devenit omniprezente. Muzicienii sînt obligaţi astfel să se conformeze unor criterii kitsch. Se vorbeşte nu doar de muzici comerciale, ci chiar şi de texte comerciale. Am auzit muzicieni afirmînd că, dacă se va instaura „copyright-ul”, „ca în România”, ei vor prospera şi muzica lor va deveni foarte populară.

În acest context, aş remarca şi modul defectuos în care „copyright-ul” a fost impus în România. În prima jumătate a anilor ’90, muzica „uşoară” era ignorată de majoritatea românilor. În 1996, o serie de compozitori de muzică pop, apelînd la lobby-uri politice, au lansat o lege a copyright-ului care a avut drept consecinţă eliminarea de pe piaţă a muzicii occidentale, „ne-reglementate”. S-a preluat controlul asupra sistemului de distribuţie muzical. La scurt timp au apărut grupuri-marionetă care, în pofida dezaprobării majorităţii publicului românesc, au început să lanseze muzici primitive, cu versuri care fac de ruşine poezia românească. Culminînd cu dezgustătoarele „manele”. Iar nu de mult s-a desfăşurat o revoltătoare operaţiune, zisă „Gramofonul”, în cadrul căreia poliţia a făcut raiduri prin cluburi pentru a depista muzică descărcată de pe Internet. Apărarea copyright-ului s-a transformat în impunerea dominaţiei unor categorii sociale asupra altora.