Un roman cu roluri

Câţi oare nu au ţinut în vremea copilăriei lor cu Tom în loc de Jerry? Câţi nu şi-au dorit ca şoricelul enervant şi sâcâitor cu figură bonomă să nu sfârşească în labele cam prostului, dar mereu consecventului şi perseverentului motan? Sau câţi oare nu l-au admirat pe şiretul spân şi nu au tresărit de supărare când Harap-Alb, cu ajutorul prietenilor lui, i-a venit de hac. Nu or fi mulţi toţi aceştia, dar, în sfârşit, a apărut o carte, cel puţin la prima vedere, pe gustul lor.

Leo Perutz a scris, în 1936, Călăreţul suedez. Cu siguranţă că nu avea habar nici de Hanna & Barbera pe atunci, nici de Ion Creangă…, dar îl cunoştea foarte bine pe Kafka care i-a fost o bună bucată de vreme coleg şi prieten. Născut în Austria, în 1882, evreu la origine (după ascensiunea nazistă fuge în Palestina şi se reîntoarce doar sporadic în Europa), cunoscut în primul rând ca matematician (autorul ecuaţiilor care-i poartă numele şi statistician faimos), Leo Perutz ar fi putut foarte bine să rămână pe veci în umbră ca scriitor, dacă nu ar fi fost descoperit şi scos în faţă de … Borges! Avem, aşadar, de-a face cu un scriitor interesant, matematician la origine, romancier în timpul liber, prieten cu Kafka şi apreciat de Borges, Calvino, Graham Greene şi alţii.

Călăreţul suedez este prima traducere românească a unui roman de Leo Perutz. Nu e nici primul, nici ultimul (scrie între 1916 şi 1957). Nu e cel mai strălucit, nici cel mai stângaci. Şi totuşi, în felul lui, e o mică bijuterie. Înainte însă de a mă explica, trebuie remarcat însă şi aspectul grafic desăvârşit al cărţii ca atare. Apărută în colecţia Raftul Denisei, şi cu o copertă de o frumuseţe răpitoare (cine credea în frumuseţea Giocondei sau a Afroditei sau alte asemenea tipare estetice vehiculate îndelung va avea cu siguranţă o surpriză cât se poate de plăcută!), Călăreţul suedez te câştigă mai întâi la nivel vizual. Dar să ne întoarcem la carnea romanului.

Acţiunea este plasată la cumpăna secolelor XVII şi XVIII, într-o Europă care fierbe bine de tot şi care tremură din toate încheieturile cuprinsă de spasmele războaielor nesfârşite şi de un sentiment general apocaliptic. Oamenii parcă sunt apăsaţi de un soi de spectru malefic, de o anticipare a unui sfârşit iminent. E o lume în criză, pe muchie de cuţit, în care personajele ori cedează şi se lasă sfârtecate cu resemnare, ori luptă cu disperare pentru a valorifica la maximum puţinul timp pe care-l mai au la dispoziţie. O lume în tensiune, alcătuită din victime şi din călăi, în care nimeni nu mai are vreme să trăiască.

Aşa arată background-ul pe care sunt proiectate încă de la început două personaje. Unul cu o identitate limpede, tânărul Christian von Tornefeld, cavaler suedez, june neexperimentat şi necopt, care vrea să se înroleze în armata regelui suedez Carol al XII-lea şi un hoţ de drumul mare, fără nume, fără trecut, care se ascunde din calea poterei. Cei doi ajung împreună la o moară părăsită, la capătul puterilor. În scenă apare un personaj straniu, un morar fantomă, care pretinde ca unul dintre ei să-l slujească timp de nouă ani. Descrierile sunt memorabile, Leo Perutz nu zugrăveşte, sculptează de-a dreptul. Tablourile lui par în trei dimensiuni: „Pe laviţa de lângă sobă şedea un bărbat cu faţă gălbuie, tăbăcită şi zbârcită, ca o bucată de piele spaniolă, cu ochii înfipţi în orbite ca două coji de nucă goale. Purta un pieptar din pânză roşie şi o pălărie de vizitiu cu boruri largi, de care era prinsă o pană, iar carâmbul cizmelor îi ajungea până peste genunchi. Şi cum sta el aşa, fără să scoată o vorbă, cu gura hâdă căscată într-un rânjet care-i dezvelea dinţii, cei doi fură cuprinşi de frică şi hoţul înţelese că se pomeniseră cu morarul cel mort care venise anume din iad ca să vadă ce se alesese de moara lui. Aşa că, ascuns vederii în spatele lui Tornefeld, îşi făcu semnul crucii, invocând patimile, şi rănile, şi apa, şi sângele lui Christos, crezând că astfel strigoiul va dispărea, într-o duhoare înecăcioasă de fum de pucioasă, şi se va întoarce de unde venise, însă bărbatul cu pieptarul roşu rămase pe loc, nemişcat, holbându-se la cei doi ca o bufniţă gata să-şi înhaţe prada.” (p. 29).

Acţiunea se ţese încet, dar sigur. Prin diferite vicleşuguri, hoţul îl lasă pe tânăr în seama morarului şi scapă, furându-i, totodată, identitatea. Nu doar numele, ci şi însemnele (arcanul pe care Christian trebuia să-l predea regelui), amintirile, îşi schimbă chiar şi înfăţişarea. Ajunge pe moşia verişoarei lui Tornefeld, Maria Agneta, o tânără nespus de frumoasă, rămasă orfană, care îl aşteaptă încă din copilărie pe Christian şi în tot acest timp, se afundă într-o sărăcie cruntă datorită corupţiei şi  urzelilor celor din jurul său. Timp de doi ani hoţul, împreună cu o bandă de tâlhari, jefuiesc biserici nenumărate, hotărât să agonisească o sumă de bani considerabilă înainte de a se prezenta celei pe care urma să o ia în căsătorie. Dincolo de pitorescul descrierilor (scene de jaf şi crime în cimitire, gotice de-a dreptul), şi mai uluitor în tot acest timp este faptul că hoţul începe să adopte noua identitate. Aproape că uită cine este şi pe zi ce trece devine cel căruia i-a furat numele şi destinul. Tocmai în asta constă măiestria lui Leo Pe­rutz, într-o intuiţie extraordinară: o lume aflată pe marginea prăpastiei nu mai are personaje şi oameni, are doar funcţii şi roluri sociale în care poate să încapă orice individ. Ca la teatru. Călăreţul suedez nu mai e o fiinţă în carne şi oase, e doar un rol, un rol pe care o vreme l-a jucat tânărul Christian, un (rol?) care acum i se cuvine fostului hoţ.

După doi ani, întors la moşie, călăreţul suedez se căsătoreşte cu Maria Agneta. Împreună organizează ţinutul cu grijă şi reuşesc să iasă din sărăcie. Au o fetiţă, Maria Christine (şi ea tot un rol, identitatea lipseşte, cele două prenume sunt de fapt ale părinţilor!). Viaţa pare să se înscrie pe un făgaş limpede şi normal. Asta până la finalul de-a dreptul halucinant, construit cu o atenţie diabolică şi imposibil de prevăzut. Surpriza e totală (tocmai de aceea nu voi dezvălui nimic) şi romanul pare în cele din urmă, văzut de undeva de departe, perfect rotund. În fond, un basm întors pe dos. Dacă în basme există o situaţie iniţială de echilibru, apoi un anume prejudiciu îl strică şi în final echilibrul se restabileşte, în cartea lui Perutz, la început şi la sfârşit stă haosul, iar echilibrul intermediar, liniştea şi pacea caldă la care se părea că se ajunsese, e factorul discordant, piesa în plus care trebuie înlăturată pentru ca puzzle-ul să fie perfect. Grotesc, agonizant, dar perfect. Cartea se încheie cu o rugăciune îngânată printre lacrimi de fetiţă şi cu o frază pe cât de simplă, pe atât de tulburătoare: „Încet, lin, căruţa care îl purta la groapă pe omul fără nume trecu prin faţa ferestrelor conacului”.

La limita dintre real şi fantastic, la limita suportabilului de multe ori, violând cu bună ştiinţă aşteptările pozitive ale cititorilor, scris cu o măiestrie stilistică de invidiat, Călăreţul suedez e un roman care trebuie neapărat recuperat cu orice preţ de istoria literară a secolului XX, şi de cititori deopotrivă. La urma urmei, deşi literatura e plină de Harapi-Albi, de eroi care înving şi pe care-i îndrăgim, lumea din jur e exact pe dos. De cele mai multe ori, impostorii au câştig de cauză. Călăreţul suedez e romanul lor şi, cine ştie, dacă am avea mai multe asemenea romane, poate că şi realitatea s-ar mai schimba puţintel. La urma urmei, în doze mici, veninul se transformă în antidot.

__________