După tanc – şi protocol

Ce păcat că juriştii, cititorii în anale, versaţii în materia călduţă şi imundă cu profit (of course!) a subtextelor, lumea aceas­ta de prestidigitatori care pot într-o clipită să dea insectei ponderea patrupedului nu au şi ceva apetenţă pentru critica literară! Pentru că se înşală cine crede că buchea legii nu conotează, că are oroare de ambiguitate, că dezavuează, mă-nţelegi, intertextul, că e, adică, univoc şi eminamente tranzitivă – cum grăit-a odată Vianu. Când văd cât de generoase sunt paragrafele cu interpretarea, ce pozitive se arată alineatele cu scenariile analizei, ce teren mănos şi prielnic speculaţiei este actul legislativ, mă întreb de nu cumva, aidoma justiţiei, e oarbă teoria literaturii, dacă a lăsat pe dinafara omologării un gen atât de merituos? Căci nu atât aparenţele, cât, mai ales, subtextul, virtualităţile din penumbra topicii, tot ceea ce va fi tractat mintenaş (să fim noi de asta siguri!) în propriu beneficiu – de imagine sau de arginţi, depinde cum pică feleşagul –, de către meseriaşii momentului (şi chiar mă mănâncă să răstorn acilea o listă relevantă, deşi deschisă, completabilă în orele de prostraţie bugetară!), importă, din păcate, şi în cazul la care, iertaţi apropourile, am început să mă refer: Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni.

Am aşteptat-o, umil devorator de iluzii, cu freamăt, precum întreaga turmă bovarică, închipuindu-mi că, gata, justiţia va trium­fa măcar în veleatul nostru, al urmaşilor urmaşilor... etc. Aşa că, atunci când pe site-ul MAE (punct ro!) a dat conjunctura să apară link-ul mult visat, am plonjat cu grăbire şi emoţie, ca spre un liman, către pdf-ul des­tinat, de altfel, dezbaterii publice. Dar acu’, fiindcă povestea e deja la imperfect, ce-ar fi de... disertat? Tot ceea ce apucasem să sugerez şi anume că, în lipsa unei competenţe speciale, impresia lui X sau Y, cu moţ au ba, e doar elocuţie în golul receptării, sintaxă în sine, abia demersul pedant, avocăţesc, coroborator cu migală şi precizie (între, hai să zic: decorul riguros european şi culisele, mă tem că tot sordid balcanice) având, aici, şansa considerării. Cu sentimentul vanităţii, deci, spun că impresia în capăt de lectură e mai degrabă una frustrantă decât revigorantă, cum ar fi fost atât de firesc (şi, vai!, frumos) într-o situaţie ca a noastră. Pentru că ce alt­ceva decât încă un cui, ultimul şi bătut manu propria (la scara etniei, evident), în capacul pe care ni-l trase din vremi geopolitica (spasiba, tavarişci!), e, de pildă, chiar primul articol al Legii, stipulând că „Statul român sprijină dezvoltarea legăturilor cu românii de pretutindeni pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statelor ai cărei cetăţeni sunt”? Nu cunosc grila de lectură a altora (deşi o aş putea aproxima!), dar basarabeanul din mine lunecă resemnat şi bine abulic peste respectarea cu pricina. Curios efect are trecerea vremii! Care va să zică, strâmbătatea din illo tempore a căpătat azi statut de onorabilitate, raptul de altădată este acum inviolabil, tonele de sânge care au irigat pământul, destinul mutilat al naţiunii (oh, nu sunt vorbe mari!) şi câte altele încă nu mai contează nici statistic: totul s-a distilat în principii simandicoase şi clauze sacrosancte, să subscriem, (euro)parlamentari dumneavoastră!

Da’ chiar, suspendând – măcar cât se răsuceşte parafa-n hârtia velină – protocolul, de ce ne-am ascunde tristeţea constatării că brânza e şi azi contra cost (şi încă ce cost!), chit că în agora Cabernet-ul se bea pe gratis, de dragul unei găunoase frăţietăţi? Nu e oare evident că Basarabia reprezintă altceva decât are în vedere distinsul articol? Că e o „băştinaşă provincie românească”, vorba lui Stere? Şi că „proximitate” sună inechivoc a batjocură în acest context? Cum poate fi proximă o parte integrantă? Căci asta e întrebarea de pus, franc, în răspărul fineţurilor diplomatice. Cum mai saltă, probabil, în pulberea ciolanelor Molotov cu omologu-i, văzându-ne livraţi încă o dată (ultima?) sinistrului lor pact! Oare Tata, mă fulgeră acum gândul, născut  la Vaslui, ce-ar spune el, din cerurile sale, cătând spre mine peste apa de bazalt a Prutului? Dar ceilalţi „enigmatici şi cuminţi”, aflaţi în situaţia lui? Şi, oricum: de ce e musai ca protocolul să treacă pe unde a trecut tancul?...

Diferenţă versus intoleranţă

u salut deloc şi n-am înţeles niciodată practica aceasta a „ecourilor” fără identitate, drapate cu pseudonim sau chiar cu un mixaj abracadabrant din litere şi cifre. Sintaxa (dacă luăm termenul într-un sens foarte larg, mult peste marginile stricte ale specializării) nu se iscă din goluri: are întotdeauna un emitent, fie că e notoriu sau nu, cu moţ ori din proşti, cum ar fi zis cronicarul... Şi fiind cu sursă, evident, n-o putem trata separat, oricât ne-ar încredinţa teoria că autorul nu e în chestie, contând, chipurile, ideea, eşafodajul sau, mă rog, viziunea şi perspectivele. De altminteri, se ştie că autorul e un fenomen destul de recalcitrant: se întoarce mereu, vorba binecunoscutului eseu, oricât l‑am ostraciza (Platon n-a avut în sensul acesta nici o şansă!). Până şi în verbul cel mai impersonal cu putinţă, cum e a ploua, de pildă, descoperi desenul papilar al unei identităţi, indicele firav, infinitezimal, vibratil al unei prezenţe...

Dar mă ia divagaţia pe dinainte: voiam să întreb cât e de congruentă etic practica respectivă? Te bagi pe forum, semnezi cu „gigi1975” sau „morphis@248”, ori cine mai ştie cum şi gata, ai căpătat legitimitate, te poţi afla în treabă, ai dreptul să-ţi umfli toracele pe orice chestie, să-ţi dai plin de aplomb şi împovărat de omniscienţă cu părerea, indiferent dacă eşti sau nu chemat, îndreptăţit de, ştiu eu, studii, situaţie, experienţă, biografie, suferinţă – lista e copleşitor de lungă. Cele câteva semne, tastate când arbitrar, când – mai frecvent (necunoscute fiind... mizele personajului!) – după o logică inextricabilă a escamotării şi camuflajului, sunt actul tău de credibilitate. De aici încolo ai mână liberă, drept absolut la opinie...

Exagerez, bineînţeles, dar conştiinţa permisivităţii, sentimentul omnipotenţei – pe care le produce o atare împrejurare – sunt fenomene de care nu putem face abstracţie. Nu-mi stă în gând să fac aici un proces Internetului; dar găsesc nimerit să observ că ar fi bine să drămăluim mai riguros preţul pe care îl punem, de obicei, cu sfântă largheţe şi sacrosanctă cecitate, pe valoarea ecourilor respective. Ce relevanţă au? – e prima chestiune de ridicat aici. Şi imediat după: câtă? L-ar ţine cureaua pe X, care se manifestă logoreic sub masca convenţiei, în dulcele confort al anonimatului, să-şi ia acelaşi aer la rampă, sub lumina reflectoarelor, în faţa cumplitului val apreciativ? Căci valoarea unei păreri nu e de căutat doar în ea însăşi: e dată şi de context, adică de o mie întreagă de factori: culturali, educaţionali, ierarhici (de ce nu?!). Un „da” sau un „nu” are câteodată exact ponderea obârşiei sale şi, la o adică, nu-i deloc superfluu să ştim de după ce dantură se strecoară: una atinsă indelebil de patina vremii sau renovată periodic, de regulă, în inima UE...

Introducere nepermis de lungă, recunosc spăşit, dar nu mă pot apropia altfel de un subiect ulcerat peste poate, generator de râcă şi adversităţi – pe cât de fastidioase, pe atât de inclemente: relaţia dintre noi şi noi. Sigur că două veacuri de separaţie şi îndoctrinare, două sute interminabile de ani în deriva istoriei nu au cum să treacă fără urmări. Unele ne stau la discreţie, înaintea oricărei calificări sau abilităţi, altele – majoritatea, cred – sunt inaparente, grevând perfid, din culise, reacţia noastră morală. Şi totuşi nu văd prea multe riscuri aici: iubirile pierdute pot fi recuperate, ca să parafrazez un titlu mai vechi. Nu am ajuns, har providenţei, să vorbim limbi diferite (măcar că unii s-au grăbit să-şi tragă dicţionare!): uzăm doar – pe un spectru însă limitat – de accepţii personale ale vechilor precepte, ne cheltuim emoţiile contrastiv, dar nu mai mult: alienarea e încă benignă. Şi cu toate acestea: suntem oare apţi să ne asumăm – mutual – alterităţile, câte ni s-au instalat între timp prin forţa împrejurărilor? Vom putea să nu îngăduim diferenţei căderea în intoleranţă?

Recitesc abulic comentariile apărute nu demult pe site-ul unui cotidian: de spiritul intolerant şi reducţionist nu mă pot apăra decât cu o reverenţă amabilă: „Aşa au fost mereu basarabenii, ştiu de la părinţi, că au fost duplicitari; ei sunt cei care au turnat apă clocotită pe soldaţii «invadatori» român­i, aflaţi în retragere, tot ei au inventat limba moldovenească şi au râs de români că sunt proşti; ştiu de la studenţii români ce făceau basarabenii prin cămine, veniţi nu la învăţat, ci la profit, se făceau  fraţi cu românii că le convenea să înveţe aici şi să aibă condiţii mai bune decât românii, dar vorbeau şi cântau ruseşte la chefuri nocturne şi se ocupau cu afacerile la negru. Cât a încercat România să realizeze unirea cu teritoriile româneşti de peste Prut, nu s-a putut; e drept că şi populaţia este mai puţin românească. Nu poţi fi alături de un partener care pândeşte doar ocaziile pentru sine şi nu are o credinţă sau un ideal comun cu al tău. Mai bine un duşman pe faţă decât asemenea «frate». Îmi pare rău de oamenii cinstiţi şi care simt româneşte chiar şi acum dincolo de Prut, dar ei ar trebui să ceară cetăţenie dublă sau să se stabilească în România”...

Pravaua & tehasmotrul

„Îmi arăţi şi pravaua?”... „Da’ tehasmotrul l‑ai trecut?”... Propoziţiile acestea le-am auzit, să spun pleonastic, pentru un plus de veracitate, fiindcă aşa, la simplă naraţie, mă surprind că nu sună deloc verosimil, pare ceva fabulatoriu, de anecdotă între ciraci: le-am auzit cu urechile mele (proprii, na!), chiar mai acum vreo două săptămâni, la Vama Sculeni, partea română, din gura unui simandicos ofiţer de frontieră, preocupat să controleze actele şoferului împreună cu care mă pornisem, voios, spre Cetatea de Scaun...

„Da’ ce te miri aşa, mi-a spus omul după asta, în timp ce autoturismul lua dealul pieptiş, pe şoseaua flancată de ramuri goale, ei demult vorbesc aşa cu noi. Iaca, pe Colea, ieri, l-au întrebat când şi-a schimbat masla şi Colea le-a spus că are oleacă de zaderjcă, dar totul va fi bine”. „Şi s-au înţeles?”, întreb nevenindu-mi a crede. „D’apoi!”, răspunde şoferul, un benzinar cu vechime, care face de ani buni naveta spre Iaşi, hârşit în cutumele cele inextricabile ale trecerii frontierei, cunoscător de tabieturi printre funcţionarii de acolo, expert în a detecta instantaneu umoarea responsabilului şi a-şi ajusta astfel, din mers, cu un conformism desăvârşit şi o dexteritate demnă de marea diplomaţie, comportamentul, mimica, vorbele...

Nu sunt vajnicul habotnic al corectitudinii, licenţa îşi are rostul ei, câteodată profund (îndrăznesc să afirm!), după cum şi limbajul colorat. Unde mai pui că, trăitori în zona aceasta de interferenţă a Răsăritului cu Apusul – imens bazar de odăjdii şi năravuri – , nu-i cu putinţă a te sustrage influenţelor, contaminării: când ajungi să le poţi contempla cultural, cu teoretică detaşare, constaţi stupefiat că îţi hălăduiesc demult prin sânge, că sunt, înaintea stilului, o fiziologie – din care nu mai ai scăpare. Nu aici e scandalul. La urma urmelor, a-i vorbi clientului (să luăm termenul în sens generic!) pre limba lui are o valoare strict practică: scurtează din timp, prezervă ceva nervi şi la fluidizarea traficului – cum o cer uzanţele integrării... – o atitudine ca asta prinde cum nu se poate mai bine. Ş’apoi, las’, dacă poliglotul într-un asemenea domeniu nu se bucură de stima superiorilor!...