Ironii şi paradoxuri basarabene

Pe 27 martie, la Chişinău, democraţia şi libertatea de expresie au fost încălcate chiar de cei care au datoria să le protejeze, adică forţele de ordine. Faptele se cunosc. Poliţia a reţinut câteva grupuri de cetăţeni care doreau să aniverseze Unirea Basarabiei cu România de la 27 martie 1918. Manifestanţii au fost brutalizaţi, urcaţi cu forţa în dube şi transportaţi la Comisariatul de Poliţie. Printre cei reţinuţi se aflau şi liderii Partidului Liberal, Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă, dar şi reporteri de la posturile PRO TV Chişinău şi DTV, prezenţi acolo pentru a-şi face datoria profesională. Jurnaliştii au fost bruscaţi deopotrivă cu manifestanţii, iar casetele filmate au fost demagnetizate, de parcă ar fi conţinut cine ştie ce secrete de stat. În aceeaşi zi au fost ridicaţi din faţa Ministerului de Externe câţiva activişti ai organizaţiei Hyde Park, care protestau împotriva politicii duplicitare a Chişinăului în relaţia cu Uniunea Europeană.

Acest episod neplăcut oferă învăţăminte atât puterii, cât şi opoziţiei. Să le examinăm pe rând.

Asistăm de câtva timp în Republica Moldova la o adevărată escaladare a românofobiei la nivel oficial. Autorităţile de la Chişinău atacă şi insultă sistematic statul român, iar pe plan intern îi persecută pe moldovenii care împărtăşesc valorile naţionale româneşti şi nu ezită să le afirme public. În acelaşi timp, PCRM celebrează, ziua în amiaza mare, fără nici o jenă, pe Lenin şi revoluţia bolşevică, deşi regimul şi ideologia comunistă au fost blamate la nivel internaţional pentru nenumăratele crime pe care le-au comis, inclusiv în Moldova. Sfidând Constituţia, actuala putere de la Chişinău a instaurat delictul de opinie, exact ca în perioada dictaturii sovietice. Or, ţările europene au învăţat de mult să-şi recupereze istoria şi să acorde şi celuilalt dreptul la punctul său de vedere. În România, de pildă, în acest an Ziua Naţională a Maghiarilor, marcată pe 15 martie, a fost sărbătorită cu mult fast în localităţile locuite majoritar de cetăţeni de această etnie, au fost arborate steaguri naţionale ungureşti, la festivităţi a participat însuşi preşedintele Ungariei, fără a face neapărat o escală pe la Bucureşti. România şi Ungaria fac parte din NATO şi Uniunea Europeană, sunt ţări aliate care reuşesc, iată, să-şi închidă controversele istorice, de dragul unui viitor comun. Republica Moldova exhibă un comportament exact contrar statelor din UE. Atacul împotriva unor cetăţeni care intenţionau să comemoreze în linişte un eveniment semnificativ pentru istoria acestui pământ, intimidarea ziariştilor care vroiau să reflecte aceste comemorări demonstrează că actualul regim de la Chişinău dispreţuieşte valorile europene şi că, mai degrabă, aspiră să fie pus alături de Rusia şi Belarus, unde demonstraţiile din aceeaşi lună ale „celor de altă părere”, la Sankt-Petersburg, Minsk şi Nijni-Novgorod, au fost reprimate într-un mod despotic şi oripilant, iar istoria s-a repetat cu o deosebită cruzime sâmbăta şi duminica trecută, când forţele de ordine ruse l-au arestat pe fostul campion mondial la şah Garry Kasparov, unul din liderii opoziţiei anti-Putin. Libertatea unei ţări constă în puterea ei de a-i aduna pe cetăţeni, indiferent de opiniile şi viziunile lor politice. Persecuţiile, tabuurile, intimidările sunt tot ce-şi poate face mai rău o guvernare pentru a-şi distruge legitimitatea în ochii poporului.

Dar şi victimele regimului, cum spuneam, au de învăţat ceva de pe urma acestor întâmplări triste. Nu ştim cum se va încheia procesul judiciar intentat liderilor PL, după evenimentele din 27 martie, însă aceştia – trebuie observat – au încasat o severă lecţie politică. Dnii Ghimpu, Chirtoacă şi colegii lor au fost arestaţi de poliţie, ca o consecinţă indirectă a atitudinii pe care o afişează pe scena politică. Până la urmă – ce crudă ironie! – ei au suferit, metaforic vorbind, pentru că au aniversat Unirea de la 1918... în mod separat (banal paradox în Basarabia). Cu numai o săptămână înainte, Mihai Ghimpu atacase, de-o manieră meschină şi revoltătoare, iniţiativa PNL (partid relansat de Vitalia Pavlicenco şi Anatol Ţăranu), privind crearea Uniunii interstatale România-Republica Moldova – iniţiativă pe care preşedintele PL a catalogat-o drept subversivă, pro-rusească, urmărind în subsidiar federalizarea şi chiar dezmembrarea teritorială a României (sic!). Orbirea, vanităţile exacerbate şi refuzul dialogului au condus, în final, ca fiecare dintre cele trei partide de orientare liberală din Moldova – PL, PNL şi PSL – să-şi înainteze propriul candidat la funcţia de primar al Chişinăului în alegerile din 3 iunie curent, şi degeaba am acuza dispersia voturilor, efect de care politicienii amintiţi sunt perfect conştienţi, deoarece fiecare va arăta cu degetul spre ceilalţi. E un cerc vicios, dar să nu mai vorbim despre blestemul istoric. Oricât şi-ar mai face de cap după 1989 serviciile secrete ruseşti la noi, vina pentru mersul împleticit al Basarabiei spre Europa o poartă, mai presus de toate, prostia şi răutatea autohtonă.

 ***

Comparată cu vecinii săi, România şi Ucraina – unde conflictele acute dintre preşedinte şi premier tind să se caute în oglindă –, Republica Moldova pare o oază de linişte şi stabilitate. Aici nimic nu tulbură supremaţia partidului comunist şi cea a preşedintelui Voronin, dacă n-ar fi un mic amănunt: Moldova se goleşte de locuitori. Aceştia au ales să-şi părăsească „ţara”, pentru că şi-au pierdut speranţa de a realiza, acasă la ei, un nivel de prosperitate şi civilizaţie comparabil cu cel din ţările Uniunii Europene.

Recent, Chişinăul politic a aniversat doi ani de la încheierea aşa-zisului consens din 4 aprilie 2005 între comunişti şi o parte a opoziţiei, prin realegerea lui Vladimir Voronin ca preşedinte al R.M. Actul politic de acum doi ani a produs un mare şoc în rândurile electoratului de dreapta, care s-a considerat trădat de PPCD dar şi de PSL – un partid nou, pro-european, al tinerei generaţii. Votul din 4 aprilie inaugura un fapt insolit în politica moldovenească, întrucât elimina retorica adversităţilor ideologice tradiţionale în favoarea unui discurs ce scotea în prim-plan interesul naţional. Principalul argument al artizanilor înţelegerii din 4 aprilie a fost temerea, îndreptăţită, că nişte alegeri parlamentare repetate, cauzate de imposibilitatea alegerii preşedintelui, ar avantaja interesele Rusiei. Ar trebui să ne întrebăm însă cât de diferită este situaţia de azi din Moldova faţă de pericolele pe care le-ar fi comportat nişte alegeri parlamentare repetate? Din păcate, diferenţa este minimă.

Cele zece angajamente privind democratizarea, asumate de către partenerii consensului politic din 4 aprilie, s-au dovedit un bluf, o poveste pentru naivi. Moldova este mai departe ca oricând de Uniunea Europeană. Economia se află într‑o criză endemică, inflaţia stă să explodeze din cauza lipsei de investiţii şi dezvoltare, justiţia geme sub călcâiul puterii executive, libertatea de expresie este constant batjocorită, conflictul transnistrean bate pasul pe loc, şantajul politico-economic şi militar al Rusiei nu a slăbit o clipă. Alianţa PPCD-ului cu partidul lui Voronin nu a reuşit nici măcar să prevină accesele de românofobie ale comuniştilor. Conflictul diplomatic cu România – ţară membră a Uniunii Europene – afectează grav interesele economice ale cetăţenilor moldoveni. Se pare că au dreptate cei care afirmă că alianţa PPCD-ului cu comuniştii s-a transformat, treptat, dintr-un mijloc pentru atingerea obiectivului de integrare europeană într-un scop în sine, urmărit cu atât mai insistent, cu cât şi-a „uitat” pe drum motivaţia originară.