Peisaj (cu scriitori) la Bled - note de jurnal -

Întâmplările Congresului PEN Centrului Internaţional, desfăşurat la Bled, Slovenia, între 14 şi 21 iunie a.c., ce ar putea fi narate din perspectiva celor doi participanţi basarabeni, au o pre-istorie mai puţin fastă, pe care aş fi preferat să o evit, dacă nu ar fi comportat nişte învăţăminte şi pentru alţi confraţi de-ai noştri şi, mai ales, dacă dorim ca această situaţie scandaloasă să înceteze. Aşa cum ştiţi, stimaţi cititori ai Contrafortului, ţara în care trăim, Republica Moldova, este înconjurată de jur-împrejur de state duşmănoase. Ele ne privesc cu neascunsă lăcomie, ne pândesc, ne poartă sâmbetele şi abia aşteaptă să ne atace pentru a ne desfiinţa „statalitatea” – comoara noastră de preţ, din 1991 încoace – spre a se înfrupta din nesfârşitele noastre zăcăminte de petrol, diamante şi gaze naturale. Numai aşa s-ar explica vigilenţa guvernului de la Chişinău faţă de cetăţenii moldoveni ce doresc să recurgă la serviciile Direcţiei consulare a Ministerului de Externe. Slovenia nu are ambasadă la Chişinău şi nici la Bucureşti, care să se ocupe de basarabeni, ci tocmai la Budapesta, astfel încât dacă nu eşti hotărât să cheltui nişte bani şi timp (cu tracasările de rigoare) obţinând viza de Ungaria, care să-ţi permită, ulterior, să-ţi ridici viza de Slovenia în metropola de pe Dunăre, nu ai altă soluţie decât să apelezi la structurile de resort din Chişinău. Iar aici te aşteaptă un adevărat calvar. Circa o lună a durat „asaltul” nostru, al meu şi al Valentinei Tăzlăuanu, ca delegaţi oficiali ai PEN Centrului din Moldova la cel de-al 71-lea congres al Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor, asupra instituţiilor statului moldav. Întrucât nu poţi merge pur şi simplu şi depune actele (paşaportul, invitaţia din partea gazdelor slovene, poza şi formularele completate) la Direcţia consulară a MAE, ai nevoie de acordul prealabil al instanţelor superioare, pe lângă plata taxei de 20 de dolari, şi tocmai oculta aprobare a „forurilor” e miezul problemei, pentru că nu se ştie bine ce departament guvernamental o eliberează. Nu o ştiu nici măcar angajaţii de la Direcţia consulară. Opacitatea acestora este însoţită de o stare de permanentă enervare, care îţi creează, ţie, cetăţeanului apelant, o angoasă tulbure, un disconfort psihologic tot mai accentuat, de fiecare dată când le treci pragul. Ce-i indispune, te întrebi, pe aceşti funcţionari: culoarea ochilor, tonul vocii cu care le vorbeşti, felul tău de a purta o haină, încercarea, poate prea apăsată, de a descoperi o logică în complicatul traseu al obţinerii OK-ului ministerial -, când tu, de fapt, le soliciţi doar să-şi îndeplinească atribuţiile pentru care sunt plătiţi din buzunarul contribuabililor, deci şi din al tău?! Până la urmă, ceva din această duritate cinică ţi se transmite şi ţie, pentru că te prezinţi la aceste întrevederi – singurele la care poţi smulge nişte informaţii; telefoanele Direcţiei consulare sună mereu în gol – tot mai cabrat, pregătit pentru un război al nervilor şi un schimb veninos de replici.

Pe scurt, iată care a fost procedura: a trebuit să obţinem mai întâi o scrisoare semnată de ministrul Culturii, adresată Ministerului de Externe, unde o doamnă viceministru, nedorind să-şi asume nici o răspundere, a pasat-o şefului aparatului guvernului, care avea să ne trateze în mod implacabil cu un refuz, pentru simplul motiv că nu facem parte, fireşte, din „familia” funcţionarilor de stat: e o deplasare pe cont propriu („pe cont propriu” e un fel de a spune, de fapt, pe spesele Fundaţiei Soros, căreia îi mulţumim şi pe această cale)! Ajunşi aici, am înţeles c-am intrat într-un cerc vicios, într-o fundătură. Şi tocmai când începuserăm să ne gândim că suntem victimele unei perfide „conspiraţii a birourilor” de tip kafkian, ne-a ajutat un angajat din interiorul Ministerului de Externe - persoană de bun-simţ şi cu respect pentru scriitori, familiarizată cu „abisurile” sistemului. Aşa am reuşit să predăm într-un târziu actele la Direcţia consulară fără a comite nimic ilegal (înţelegeţi la ce mă refer). Şi acum, o aritmetică simplă: Ambasada Slovenă de la Budapesta, care fusese informată prin fax de către PEN-ul de la Ljubljana –, ne-a eliberat viza în aceeaşi zi, în timp ce demersurile noastre pentru depunerea actelor la Direcţia consulară de la Chişinău au durat mai bine de o lună. În ce ţară trăim?

Concluzia pe care o tragi la capătul acestei experienţe epuizante sună destul de sec: să ai cât mai puţin de a face cu „statul Republica Moldova”. Privind retrospectiv întreaga tărăşenie, nu se ştie dacă n-am fi recuperat mai uşor banii pe deplasarea în Ungaria decât energia şi timpul irosite pe persuadarea autorităţilor de la Chişinău. Cu asemenea moravuri şi „regulamente” vom ajunge în Europa nu peste 20, ci peste 50 de ani! Şi asta numai sub rezerva ca specia de funcţionari de care ne-am izbit să-şi piardă capacitatea de reproducere, ceea ce nu este foarte sigur: ADN-ul său, cred, ar supravieţui şi unui război atomic!

Slovenia este o ţară mai mică decât Republica Moldova (de aceea, pe deplin comparabilă cu ea), având ceva mai mult de 20 000 km pătraţi şi o populaţie de două milioane de locuitori. Norocul acestei ţări este că s-a desprins relativ uşor din fosta Iugoslavie, obţinând – singura dintre fostele sale surate balcanice – o nouă, dublă apartenenţă: Uniunea Europeană şi NATO. Am ştiut întotdeauna că a înţelege de ce şi cum au reuşit să ajungă aceşti ex-iugoslavi la standarde pe care în fosta URSS le-au atins doar estonienii este un exerciţiu foarte util pentru nişte outsideri ai tranziţiei postcomuniste cum sunt moldovenii. De pildă, şoselele – dovada imediată, palpabilă, a pregătirii unei ţări pentru absorbţia occidentală şi prima impresie a unui străin care aterizează în aeroportul din Ljubljana. Şoselele sunt superbe, interconectează firesc cu Austria, Italia, Ungaria şi Croaţia, precum şi cu micul litoral sloven de la Marea Adriatică. Bledul, localitatea noastră de destinaţie, probează ospitalitatea acestei ţări şi dragostea sa pentru comorile naturii. Staţiune balneară, situată la marginea parcului naţional Triglav, la poalele Alpilor, unde ajungi intr-o jumătate de oră cu maşina de la aeroport. Zona e splendidă: un imens lac de provenienţă vulcanică, o insulă în mijloc, munţi maiestuoşi şi un castel medieval cocoţat pe stânci, la circa 100 de metri deasupra apei, exact în faţa hotelului „Golf”, în care se desfăşoară şedinţele Congresului şi unde am fost cazaţi. Ai, în jur, o mică Elveţie, strălucind de curăţenie: case ţărăneşti recondiţionate, cerdacuri şi mansarde din lemn gudronat, curţi interioare, cu dale de piatră şi aşchii de granit aranjate cu mâna, ghivece de flori la ferestre, ustensile de tâmplărie, căruţe, roţi de moară, caroserii de automobil de la începutul secolului 20 – o „recuzită”, chemată să sporească atractivitatea ambientului în ochii turiştilor străini.

Apa lacului bate în verde-albastru şi e atât de limpede, încât poţi vedea peştii lunecând sub undele glazurate. Pe mal, stoluri de raţe sălbatice îşi curăţă penele şi se lansează, cu puietul din dotare, în spectaculoase incursiuni de familie pe suprafaţa de argint a lacului. Toate acestea par scoase dintr-un roman (inepuizabilă în sugestii, Valentina mă îndeamnă să-mi plasez personajele unei viitoare nuvele într-o vilă splendidă de la Bled, în care ar trebui neapărat să se petreacă o crimă sentimentală cu conotaţii mistice). Totuşi, imaginea e reală şi-ţi bucură ochiul dimineaţa, înainte de micul dejun, când ieşi să faci o plimbare de-a lungul falezei, inspirând adânc aerul catifelat şi frumuseţea peisajului. Se poate trăi foarte bine şi aici – îţi spui – într-un loc atât de diferit de lumea din care vii, transportat într-o ilustrată pe care cineva, la sute şi mii de kilometri, o învârte între degete.

Prima şedinţă a Reuniunii noastre începe cu proiecţia unui film despre Congresul PEN Centrului Internaţional din 1965, care s-a petrecut tot la Bled, aşadar, un „arc peste timp”. Cu celebrul dramaturg şi eseist american Arthur Miller (preşedintele de atunci al Organizaţiei), Miguel Ángel Asturias, Pablo Neruda, Leonid Leonov, Ignazio Stilone şi alţi scriitori celebri, defilând pe ecran, în cadre alb-negru. Îi vezi în diverse situaţii: deambulând pe malul lacului, discutând în sala de şedinţe, vizitând muzee şi case ale localnicilor, vorbind ziariştilor. Se întâmpla în Iugoslavia lui Tito, cea mai „destupată” ţară din fostul lagăr comunist. Atmosferă tipică anilor ’60: coafuri, pantaloni, cravate, ritmuri de jazz, microfoane ca nişte gogoaşe pe osie. Miller pufăie din luleaua-i enormă, aranjându-şi din când în când ochelarii – o alură de Camus şi Mircea Eliade (cel din perioada pariziană). E mereu în centrul atenţiei, blitzurile sclipesc, presa se agită în jurul lui. În josul imaginilor apar inscripţii cu diverse apoftegme memorabile, aparţinând scriitorilor din cadru, transmise ca o ştafetă a continuităţii. Ecranul se stinge. Luminile în sală se aprind. Revenim, după 40 de ani, la Bled, în aplauze puternice. Vorbesc, pe rând, conducătorii de azi ai PEN Centrului Internaţional, preşedintele Jiří Gruša, scriitor şi diplomat ceh, şi americanca Joanne Leedom-Ackerman, noul Secretar Internaţional, aleasă în locul suedezului Terry Carlbom, vechea noastră cunoştinţă, pe care grijile de primar în oraşul său de baştină l-au împiedicat să ajungă la Bled anul acesta. Urmează Vasko Simoniti, ministrul Culturii din Slovenia, şi Tereza Wagner, reprezentant UNESCO. Şedinţa festivă este deschisă însă de Tony Peršak, preşedintele PEN Centrului sloven, cu un cuvânt de bun venit. E scund, cumva timid, o natură deopotrivă sangvinică şi o placiditate structurală, de parcă s-ar scuza că ne-a deranjat programul obişnuit. Locuieşte la Trieste – oraşul lui Italo Svevo –  poarta mereu deschisă a Italiei spre Balcani (în ultima zi a Congresului un grup de scriitori sloveni, nişte „disidenţi rătăciţi”, cum îi va taxa Peršak, va propune o rezoluţie de condamnare a încălcării drepturilor lingvistice ale slovenilor din Trieste de către autorităţile italiene, iar Gruša va respinge acest protest, în asentimentul unanim al celor prezenţi: „Italia este o ţară liberă şi democrată. Trebuie să privim spre Europa de mâine, nu să ne cantonăm în resentimente naţionaliste”). PEN Centrul Internaţional este un loc în care culturile nu se confruntă – ca în „Clash of civilizations” al lui Hungtinton –, ci unde scriitorii, indiferent de cultura din care provin, se întâlnesc, discută, polemizează, încearcă să găsească un „adevăr suportabil”.

În a doua zi a prezenţei noastre se reface şi unitatea românească pe linie PEN. Gabriela Adameşteanu stă la Hotel „Park” şi încearcă să îmbine şedinţele Congresului şi scrisul la un roman. Mai mulţi colegi, de altfel, şi-au luat laptop-urile cu ei, încercând să exploateze sursele de inspiraţie pe care priveliştile locului le oferă din abundenţă.

Congresul îşi ţine lucrările pe sesiuni, cu mese rotunde tematice, ateliere de lucru, şedinţe ale comitetelor PEN. Impresionanţi, ca de obicei, norvegienii, suedezii şi nemţii, prin dăruirea şi devotamentul cu care sar în ajutorul confraţilor persecutaţi de regimuri politice abuzive. E un semn de înaltă civilizaţie şi structură morală să te intereseze şi soarta celor aflaţi dincolo de raza vederii tale (a interesului naţional egoist). Rapoarte bine documentate, imagini video, adrese către mai marii acelor ţări, colecţii de articole de presă – un arsenal întreg de mijloace şi probe de netăgăduit, mobilizate pentru eliberarea deţinuţilor de conştiinţă din China, Rusia, Thailanda, Belarus, Sudan ş.a. Sunt destule locuri în lume unde nedreptatea faţă de fiinţa umană pare atotputernică.

Fac cunoştinţă la o şedinţă a comitetului „Writers in prison” cu un cuplu de scriitori din Tibet. El, Lukar Sham, este cercetător în administraţia centrală a lui Dalai Lama, ea, Dikyi Dolma, îşi poartă cu mândrie pitorescul strai naţional şi zâmbeşte mereu – e una dintre cele mai prietenoase figuri la acest Congres. Îmi examinează curioşi, la rându-le, ecusonul: „Moldova, unde vine asta?”, şi realizez cât de neglijenţi suntem, adesea, cu identitatea noastră în ochii străinilor.

Unul din scriitorii pe care m-am aşteptat să-l revăd la Bled este Alexandr Tkacenko, secretarul PEN Centrului Rus. Ne reîntâlnim după 8 ani de la congresul din Guadalajara. Nu pare să se fi schimbat deloc. La fel de energic şi comunicativ, simpatizat de colegi, indiferent că e vorba de slavi, scandinavi, americani sau de tătarii din Rusia, prezenţi la Bled într-o formaţie extinsă. În Mexic, îl cunoscusem pe Tkacenko împreună cu Carlos Sherman, columbianul, preşedintele PEN Clubului... Belarus – un tip înţelept, un introvertit. Din nefericire, i-am remarcat numele în lista personalităţilor PEN dispărute în decursul ultimului an, printre numele unor Arthur Miller şi Suzan Sontag, pentru care s-a păstrat un moment de reculegere.

Sasha îmi oferă o carte de publicistică, editată în 2004, intitulată Russkii sud („Justiţia rusă”), care cronometrează infernalul proces prin care a trecut corespondentul militar rus Grigori Pasiko, învinuit de spionaj împotriva statului rus. Din 1998 şi până în 2004, Tkacenko a fost avocat public („obscestvennîi zaschitnik”), postură care i-a permis participarea la procese închise, orchestrate de tribunale ale Marinei militare din Oceanul Pacific, aşa cum a fost şi cel al lui Grigori Pasiko. O carte de impresii tulburătoare, riguros documentată, despre fărădelegile justiţiei în Rusia. Citez una din concluziile acestei cărţi: „Procesul Pasiko este un proces al statului împotriva libertăţii de expresie, o răfuială îndreptată împotriva intelectualilor angajaţi la muncă în domenii de risc major, intelectuali care au crezut în sloganuri precum libertatea cuvântului şi libertatea difuzării informaţiilor – drept stipulat în convenţiile internaţionale pe care le-a semnat Rusia. În aceşti ani, justiţia şi puterea din Rusia a fost bolnavă de „spionită”. Alexandr Nikitin (Sankt-Petersburg), Valentin Moiseev (Moscova), Valentin Danilov (Krasnoiarsk), Vladimir Soifer şi Grigori Pasiko (Vladivostok) sunt doar câteva din zecile de oameni încarceraţi în această perioadă. Culmea absurdului a fost atinsă în cazul savantului-americanist, Igor Suteaghin, care a fost condamnat la 15 ani de regim sever într-un lagăr, deşi a folosit în lucrările sale doar surse deschise, accesibile tuturor”.

Anii nu i-au erodat spiritul de luptător. Deşi e un poet valoros, Sasha Tkacenko îşi consumă timpul, mai ales, în acest război de uzură cu autorităţile. NTV, TV6, TVC au fost posturi de televiziune liberale, închise la ordinul Kremlinului, în pofida intervenţiilor PEN Centrului Rus. „Nu e luptă cu morile de vânt?”, îl întreb. „Nici pe departe. Chiar dacă, temporar, se cred stăpâni pe situaţie, măcar le arătăm că puterea lor are nişte limite!” Dar şi luptătorii nu sunt de fier, de aceea sunt atât de importante pentru Tkacenko aceste întâlniri internaţionale, la care prietenul său, Andrei Bitov, preşedintele PEN-ului Rus, nu întotdeauna poate veni din motive de sănătate. Sasha susţine cu entuziasm ideea noastră de a organiza o Conferinţă regională PEN la Chişinău, în 2006, şi îmi promite tot sprijinul, punându-mă în legătură cu colegii nordici.

Alte chipuri. Jane Spender, director de programe al PEN Centrului Internaţional, cu care rezolv problemele noastre administrative (inclusiv plata cotizaţiilor). Scundă, veselă, cordialitate britanică întruchipată. Emanuele Bettini, preşedintele PEN Centrului Italian. Este redactor-şef al revistei Se Scrive, unde acum câţiva ani a publicat un grup de poeţi optzecişti basarabeni în traducerea şi prezentarea lui Marco Cugno (am comentat evenimentul, la momentul respectiv, în Contrafort). „Foarte buni poeţii din Moldova, foarte buni!”, îşi aminteşte italianul. Finlandeza Elisabeth Nordgren, supranumită şi „mama CSI-ului” – o doamnă extrem de distinsă şi populară în acelaşi timp, foarte implicată în problematica zonei. Sperăm, de acum încolo, şi în „ofurile” Moldovei. Poloneza Anna Nasiłowska – critic literar din Varşovia, o tânără melancolică şi reflexivă. Aflu de la ea că Adam Michnik (o altă veche cunoştinţă a mea de la Guadalajara) e foarte bolnav, ceea ce mă face să mă gândesc, cu strângere de inimă, la ocaziile ratate ale vieţii. Laura Mintegi, preşedinta PEN Clubului din Ţara Bascilor, îmi dezvăluie unele dedesubturi ale eternului conflict cu Madridul. Barber Van De Pol, şefa PEN Centrului Olandez, îmi spune, râzând, că a început să înveţe româna citind Contrafortul, iar eu mă umflu în pene în faţa Gabrielei Adameşteanu: „Vezi că suntem şi noi, basarabenii, buni la ceva!”

Din marea masă a scriitorilor din Asia: chinezi, japonezi, coreeni şi vietnamezi, îl disting pe rotofeiul Vũ Quang Trân, care fotografiază pe toată lumea, rugându-ne uneori să privim spre aparatul său. În penultima zi „altruistul” vietnamez, rezident în California, îmi propune un CD cu imagini de la Congres. Nu vrea nici un ban pe el, dar îmi sugerează să contribui cu cât pot pentru cauza scriitorilor vietnamezi din exil. Până la urmă, tot e un fel de a plăti. Ceea ce şi fac. Nu poţi susţine libertatea cuvântului doar cu vorba. Hărnicie şi perspicacitate vietnameză. 

Remarcabilă solidaritatea scriitorilor din fosta Iugoslavie (naţiuni care, acum câţiva ani, se omorau între ele, ca turbate). Azi votează coordonat, îşi susţin reciproc iniţiativele şi candidaturile propuse pentru bordul PEN Centrului Internaţional. O mare dorinţă de publicitate şi afirmare. Abia se anunţă că PEN Centrul Sârb propune o conferinţă regională, „Competiţia culturilor mediteraneene, astăzi” (The Challenge of Mediterranean Culture Today), pentru septembrie 2006, la Belgrad, că pe mesele delegaţilor, a doua zi, apar pliante tipărite policrom, cu o prezentare a conferinţei. Întâlnesc şi câţiva colegi din fosta Iugoslavie, cu care am călătorit în Literatur Express 2000: Alexandr Gatalica, de la Belgrad, bosniacul Nenad Veličković şi macedonianul Ivan Džeparovski. Prilej să ciocnim un pahar în numele vechii noastre prietenii ambulante şi în sănătatea lui Thomas Wolfhart, cel care i-a pus începutul.

Dialogurile informale sunt, uneori, mai importante decât dezbaterile în plen. La recepţia oferită la preşedintele Sloveniei, Janez Drnovšek, la fosta reşedinţă de vară a lui Tito, intrată în patrimoniul sloven, discut cu Joanne Achermann, Secretarul Internaţional, cu Jane Spender şi cu Caroline Whitaker, noul director executiv al staff-ului de la Londra, problemele noastre, moldoveneşti. La primăria Ljbljanei, după concertul corului de tineri, oferit în cinstea oaspeţilor, francezul Sylvestre Clancier, care candidează pentru bordul internaţional, îşi etalează cu însufleţire cunoştinţele despre cultura română şi ne vorbeşte despre o disidentă din Moldova, stabilită la Paris în anii ’80. Sunt proceduri obişnuite: discuţiile amicale au, adesea, un subtext pragmatic, tensiunile sunt ascunse în spatele amabilităţilor de circumstanţă, zâmbetele de curtoazie maschează interese concrete. Se lucrează „subteran”, se fac promisiuni şi aranjamente. Rămâne însă şi destul loc pentru gratuitatea artistică, pentru jocurile ambiguităţii. Suntem, oricum, printre scriitori. Maria Elena Ruiz Cruz, o amerindiană, extrem de pătimaşă, preşedinta Centrului Mexican, şi un prieten mai vârstnic al ei, Angel Cuadra, reprezentând Centrul cubanez în exil - un disident care a petrecut aproape 20 de ani în puşcăriile lui Castro - discută înfocat despre dragoste ca ritual al negocierii complicate între bărbat şi femeie. Merita să-i asculţi.

La serata de la hotel „Toplice”, din Bled, Dimitrij Rupel, ministrul de Externe al Sloveniei şi preşedinte în exerciţiu al OSCE, vorbeşte alternativ în slovenă şi engleză, furând cu ochiul din notiţele pe care le ţine în mână. Spune că scriitorii sloveni au făcut totul pentru ţara lor: au obţinut independenţa la începutul anilor ’90, au inspirat reformele liberale şi au ajutat la integrarea Sloveniei în NATO şi în Uniunea Europeană. Automat, fac o paralelă cu scriitorii noştri „tribuni”, care au lăsat în Moldova amintirea unui „angajament naţional” sfârşit în coadă de peşte. A fost mai uşor să-ţi asiguri nişte avantaje personale, declamând sloganuri generoase, decât să schimbi ceva în Moldova. De pildă, să promovezi, ca parlamentar, o lege a unei Fundaţii de stat pentru susţinerea şi dezvoltarea culturii naţionale. Această comparaţie, defavorabilă nouă, basarabenilor, păleşte azi, la sfârşit de iulie, când mă gândesc că acelaşi simpatic ministru, Dimitrij Rupel, a opinat mai deunăzi, în cadrul unei vizite la Moscova, în calitatea sa de înalt demnitar al OSCE-ului, că soluţia pentru Republica Moldova ar fi „încrucişarea” planului Kozak cu schema lui Iuşcenko pentru Transnistria. Aş fi preferat să păstrez imaginea scriitorului convertit la diplomaţie, vorbindu-ne, la Bled, despre forţa spiritului în lumea contemporană. De ce n-a rămas la literatură?

Puţină informaţie „tehnică”, spre uzul marelui public. PEN Centrul Internaţional este o reţea a scriitorilor care numără 141 de filiale în 99 de ţări ale lumii. Congresul de la Bled a reunit circa 300 de delegaţi. Activităţile tradiţionale ale Organizaţiei, de promovare a literaturii şi de apărare a libertăţii de expresie oriunde în lume, au ca revers o teribilă competiţie pentru supremaţie lingvistică şi regională. Din fericire, PEN Centrul Internaţional este mai ales o afacere anglo-saxonă: spiritul fair al britanicilor şi vocaţia universalistă a americanilor, maniera lor onestă şi directă de abordare menţine corabia Organizaţiei pe linia de plutire, care altfel, poate, ar fi naufragiat sub presiunea cozeriilor latine şi a bizantinismelor răsăritene.

Congresul al 71-lea al PEN Centrului Internaţional, de la Bled, a luat în discuţie un pachet impunător de rezoluţii. Chiar dacă eficienţa lor e greu de cuantificat, fiecare text este examinat la sânge. Adesea, se dezbate îndelung o nuanţă, care le pare unora că schimbă complet sensul propoziţiei. Propunerea de creare a unui PEN Centru Cecen în exil, care urmează să fie oficializat la Congresul de la Berlin, de anul viitor, este votată în unanimitate.

Seară de creaţie a poetului Dane Zajc, în penultima zi la Bled. Un patriarh al literaturii slovene (născut în 1929). Evenimentul are loc într-o cafenea stilizată, în stil popular, cu rafturi, roţi, papură agăţată de plafon, ulcioare de lut etc. După o prezentare de rigoare, în franceză şi engleză, poetul, drapat în negru (seamănă mult cu Paulo Coelho), îşi face o intrare teatrală, în ritmurile armonicii manevrate de un actor-interpret. Se aşează la microfon. Se face linişte şi poetul îşi rosteşte versurile cu o voce solemnă şi calmă. Apoi, deodată, izbucneşte, în ritmurile sprinţare ale muzicii. Dar nu el, Dane Zajc, ci trubadurul de lângă el. Efectul este copleşitor. O limbă slavă, de o frumuseţe şi o vigoare paralizantă. Cei doi se produc alternativ, fiecare intervenţie a poetului e urmată de o „baladă” cântată, care schimbă registrul muzical şi starea de spirit a publicului. Ascultăm cu răsuflarea tăiată. Apoi, într-o pauză, discut cu Valentina Tăzlăuanu că merită să facem şi noi, PEN Clubul, asemenea spectacole cu poezie şi cântec la Chişinău, sau măcar nişte lecturi literare în stil happening. Alături de noi, în spatele unui perete de vergi, un bucătar face lipii, învârtind aluatul în jurul palmelor, cu mişcări abile, de profesionist. În intervalele de linişte intermitentă ce intervin în timpul recitalului, clăpăitul palmelor bucătarului seamănă cu nişte aplauze discrete. „Pâinea cea de toate zilele” îşi aducea omagiul Artei, într-o seară cu scriitori, care au avut, cel puţin pentru o săptămână, la Bled, iluzia că ei sunt „sarea pământului”. Chiar sunt.

Bled-Chişinău, iulie 2005

1