'În Chile poezia este expresia literară cea mai fericită, este genul cel mai practicat de creatori'

Poetul şi eseistul Waldo Rojas s-a născut la Concepcion, Chile, în 1944. Din 1974 trăieşte în Franţa şi este profesor de istorie la Universitatea din Paris I (Pantheon-Sorbona). Este considerat astăzi una dintre cele mai marcante figuri ale unei generaţii de scriitori cunoscute în Chile sub numele "Generaţia anilor '60". Volume publicate: Principe de Naipes, 1966; Cielorasso, 1971; El Puente Oculto, 1981; Chiffre a la villa d"Hadrien, 1984; Almenara, 1985; Fuente Italica, 1991; Poesia Continua (antologie poetică 1965 - 1992), 1995; Deber de Urbanidad, 2001; Poesia y cultura poetica en Chile, Aportes criticos (eseuri literare), 2001 (ultimele două cărţi apărute în Chile). Operele sale au fost publicate în Franţa, Mexic, Canada, Spania, Elveţia, Italia ş.a. Ca traducător a editat : Antologia Francis Ponge, 1991 şi Antologia Vicente Huidobro, 1996.

- Globalizarea insuflă mari speranţe cetăţenilor Europei de Est, care cred că acest nou proces va influenţa benefic şi economiile din ţările lor, va urgenta integrarea europeană. În Vest însă tot mai multe voci sunt îngrijorate de perspectivele acestui fenomen. Domnule Waldo Rojas, care este părerea Dv. în legătură cu această problemă?

- În concepţia mea, aşa-zisa globalizare este o nouă etapă, mult mai avansată a procesului dezvoltării forţelor economice, dominante azi. Adică, instituie un nou sistem mondial, bazat pe un capitalism liberal, dar şi dur în acelaşi timp. Pe lângă multele beneficii, globalizarea va aduce şi tulburări profunde. În pofida faptului că această nouă etapă a capitalismului încă nu este pe deplin conştientizată de opinia publică mondială, au apărut deja forţe, deocamdată lipsite de o strategie bine definită, care încearcă să o conteste. De multe ori, lucrurile sunt forţate de către ambele tabere, globalistă şi antiglobalistă.

- În ce măsură va avea de suferit identitatea naţională în contextul globalizării?                                                                                                                                                                                  

- În acest sens, fenomenul globalizare, judecat în tiparele celor mai recente evoluţii ale conjuncturii economice şi ale politicii mondiale, nu va afecta, cred eu, decât într-o foarte mică măsură identităţile naţionale, şi nu va provoca noi reflecţii, radical diferite decât cele de până acum, în legătură cu această problemă. Opoziţia, în schimb, crede că anume identitatea naţională este argumentul forte al mesajului său antiglobalizare. Este adevărat că aducerea în discuţie a acestei probleme, în unele medii insuficient "coapte", poate avea consecinţe dintre cele mai grave. Şi invers: acelaşi mesaj naţionalist, dar plasat în alte împrejurări, poate să nu dea rezultatele scontate de cei care îl instrumentează. Deoarece conceptul de identitate naţională este în mod fals o idee clară peste tot în lume, iar mişcările care îşi propun drept obiectiv autoapărarea identitară şi culturală ajung să fie, în ultimă instanţă, adevărate forţe de dezbinare şi de fragmentare a societăţilor,  contribuie la ruperea relaţiilor dintre clasele producătoare de cultură, adică cele medii, şi elitele politice ale puterii. Parafrazând cuvintele lui Andrй Breton, potrivit căruia patriotismul este cea mai puţin filosofică dintre idei, se poate spune că identitatea naţională este ideea cea mai puţin poetică.

- Gabriela Mistral şi Pablo Neruda, doi dintre cei mai importanţi poeţi ai poporului chilian şi ai umanităţii, au înscris în palmaresul literaturii pe care o reprezentaţi două premii Nobel pentru poezie. Am putea spune, pornind de la aceste două exemple, că în Chile se scrie şi se citeşte multă poezie?

- Ţara mea, o fâşie întinsă de pământ de-a lungul Pacificului, se află la o margine de lume. Are o climă capricioasă, destul de aspră şi o populaţie nu prea numeroasă. Dar Chile este una dintre puţinele naţiuni, alături de Grecia şi Finlanda, care, printre miturile sale fondatoare, are şi un poem epic. În cazul chilienilor este vorba de Araucane, operă a unui poet al Renaşterii spaniole. Acest poet-soldat a glorificat rezistenţa eroică a băştinaşilor împotriva conchistadorilor spanioli. În acest sens, pot afirma cu certitudine că în Chile poezia este expresia literară cea mai fericită. În orice caz, poezia este genul cel mai practicat. Poezia chiliană este, de asemenea, cea care a reuşit cel mai bine să străpungă frontierele naţionale şi culturale.

- Spuneţi-ne câteva cuvinte despre activitatea Dv. de scriitor. Când aţi debutat? Ce alte preocupări mai aveţi?

- Debutul meu în literatură s-a produs pe vremea când îmi făceam studiile universitare, la istorie. Actualmente predau această disciplină în Franţa şi îmi împart timpul, aşa cum pot, între aceste două preocupări ale mele: literatura şi istoria. În afară de aceasta, mai scriu critică literară şi eseuri inspirate din operele scriitorilor chilieni şi universali, în special francezi. În timpul ce-mi mai rămâne, am o predilecţie aparte, ca cititor, pentru cărţile de teoria literaturii şi filozofia limbajului.

- Locuind de mai multă vreme la Paris, reuşiţi să vă mai ţineţi  la curent cu procesele care au loc în literatura contemporană chiliană? Dacă da, vă rog să ne spuneţi ce nume, titluri, curente literare sunt mai în vogă în ţara Dv.? Care sunt cele mai prestigioase reviste de cultură?

 - Astăzi Chile încearcă să se regăsească după cei 17 ani de dictatură militară, răstimp în care, cum bine se ştie, drepturile omului au fost încălcate cu brutalitate. Viaţa spirituală şi culturală a ţării a fost răvăşită profund în această perioadă, iar instituţiile sale de bază au fost zdruncinate. Guvernul militar a întemniţat, a exilat sau a făcut să dispară o parte considerabilă a intelectualilor şi a oamenilor de ştiinţă. Alături de foarte mulţi alţi intelectuali, şi eu am fost silit, în 1974, să iau calea exilului, în Franţa. Abia în 1986, după 12 ani, am putut să‑mi revăd ţara. De atunci, mă întorc acolo o dată la doi-trei ani, însă relaţia mea cu realitatăţile social-politice din patrie devine din ce în ce mai slabă, cu excepţia domeniului literaturii. Cu părere de rău, în Chile, numărul cititorilor e mereu în descreştere. Cultura fiind privatizată, accesul la ea a devenit aproape un privilegiu, un lux pe care puţini şi-l permit. Cărţile sunt foarte scumpe. Televiziunea, cu emisiunile sale stereotipe, frivole şi care îşi propune doar să manipuleze masele după interesele sale financiare şi de audienţă, a ajuns să înlocuiască orice altă sursă de informare şi de divertisment.

Panorama literaturii chiliene contemporane e şi ea foarte fisurată, inegală, într-un cuvînt, lipsită de un sistem bine coordonat. Nu există o strategie de susţinere şi promovare pe plan naţional şi internaţional a bunurilor culturale chiliene. Numele de referinţă ale literaturii noastre rămân a fi pentru mulţi dintre noi - nu numai pentru cei plecaţi din ţară, ci şi pentru intelectualii rămaşi acasă - cele ale trecutului şi poate că acest lucru nu este chiar atât de rău. Astăzi, în lipsa unui adevărat spirit de avangardă în literatura chiliană, se fac eforturi - în cadrul unor programe de stat - pentru a recupera memoria culturală naţională prin editarea autorilor din generaţiile trecute. Dar nu avem, cu părere de rău, la Santiago-de-Chile, o revistă de cultură importantă, de elită, sau o instituţie culturală demnă de a fi menţionată.

- Din cele spuse de Dv., se poate deduce că societatea chiliană încă nu s-a vindecat pe deplin de flagelul dictaturii militare. Care sunt astăzi relaţiile scriitorilor din Chile cu puterea?

- În Chile, ca şi în alte ţări din America Latină, tradiţiile literare au avut unele tangenţe cu viaţa politică. Dar, în general, scriitorii chilieni au păstrat o distanţă precaută faţă de putere. Cu toate acestea, nu putem susţine că n-a existat o literatură oficială, angajată plenar în slujba politicului şi purtătoare de mesaje ideologice în diferite perioade istorice. O astfel de producţie poetică (poezia a păcătuit cel mai mult în acest sens!) a fost încurajată mai ales în perioada dictaturii militare şi este, de cele mai multe ori, lipsită de o valoare estetică certă. Dar adevăratul angajament politic al celor mai celebri scriitori chilieni este acela de a lua în dezbatere probleme de importanţă majoră ale societăţii chiliene şi ale umanităţii în întregul ei, abord`nd în literatura lor subiecte cu valabilitate universală.        

- Cum se manifestă în ţara Dv. problema relaţiilor dintre centru şi provincie?

- Pentru Chile, o ţară foarte omogenă din punct de vedere demografic şi cultural, descentralizarea a fost întâi de toate o  problemă a politicii administrative şi doar mai târziu a politicii culturale. Descentralizarea ţine de repartizarea resurselor economice în cadrul raporturilor dintre capitală şi provincie. Cât despre implicaţiile sale în plan cultural, ea trimite, astăzi mai mult ca oricând, la diferenţieri economico-sociale şi vizează în special educaţia şi infrastructurile materiale ale culturii, în sensul cel mai larg al cuvântului.

- Cum puteţi califica raporturile care există între generaţiile de scriitori chilieni?

- Bune. Chile nu a cunoscut o adevărată confruntare dintre generaţii literare. Pe parcursul anilor, cum e şi firesc, au existat mai multe polemici, dar, de fiecare dată, ideea de continuitate a învins. În acest sens, un exemplu concludent de ruptură între generaţii ar fi cel al poeziei din secolul trecut (al XX-lea), care în eforturile sale de reînnoire, de democratizare a limbajelor poetice, a reuşit mereu să păstreze doi "aşi" în mânecă. Fiind cu un ochi pe tradiţie, iar cu altul pe contestarea ei, poezia chiliană a ştiut astfel să le revendice pe una în numele celeilalte.

Ideea de "generaţie", în Chile, aproape că nu există decât în studiile şi articolele de critică literară sau este amintită cu ocazia unor manifestări culturale. În timpul dictaturii, s-au făcut unele încercări de a plasa mărul discordiei în mediul scriitoricesc, de a se inventa în mod artificial conflicte între scriitorii rămaşi acasă şi cei din exil. Dar de fiecare dată se vorbea despre scriitori aparţinând diferitor generaţii. O dată cu sfârşitul dictaturii şi întoarcerea mai multor scriitori exilaţi, s-a pus capăt acestor discuţii nefondate, care nu aveau legătură cu literatura în esenţa ei.

- Ce polemici literare sau de alt ordin fac exis­tenţa de zi cu zi a colegilor Dv. de breaslă mai plină de farmec, mai dramatică, mai palpi­tantă?

- Cu părere de rău, eu nu văd la scriitorii chilieni de astăzi nişte teme dominante ale dezbaterilor culturale, nişte direcţii trasate clar. Mă întristează chiar lipsa acestor polemici, în literatură  şi în alte domenii, ceea ce poate fi un semn de provincialism şi de retardare.

- Pot să vă spun că aceeaşi inerţie există şi în mediul cultural din Basarabia, adică din Republica Moldova...

- Această impasibilitate este desigur una din consecinþele cele mai grave ale anilor de dictaturã militarã. Ea a contaminat atât opinia publicã generalã cât ºi elita culturalã, ºi chiar... clasa politică. Ai impresia că toată lumea şi-a tras pe trup cămaşa unei false concilieri şi pretinse armonii, şi nu manifestă nici cea mai vagă dorinţă de a se avânta în dezbateri, oricare ar fi ele.

- Cum s-a adaptat scriitorul chilian la dictatură? Aţi avut cazuri de colaboraţionism în mediul oamenilor de artă?

- Dictatura chiliană nu s-a deosebit aproape prin nimic de alte forme de autoritarism politic latino-american sau hispanic, ea n-a urmărit să creeze o ideologie proprie, ci doar satisfacerea intereselor de putere ale "şefului suprem". Dictatura, asemeni unei caracatiţe, a prins în braţele ei sufocante întreaga societate. Metodele politice impuse erau din cele mai inumane, iar violenţa era o practică banală, de fiece zi. Astfel, impulsurile unor intelectuali de a servi puterea politică, din dorinţa obţinerii unor privilegii materiale sau - cazul mai rar! - urmărind "îmbunarea", "umanizarea" regimului din interior (o iluzie pe care au nutrit-o, aşa cum ştiţi, şi mulţi intelectuali din ţările Europei Centrale şi de Est, foste comuniste, iluzie scump plătită), erau, de cele mai multe ori, blocate din start. Guvernanţii, prin dispreţul lor afişat faţă de intelectuali şi artişti, faţă de cultură în general, vroiau să dovedească că nu au nevoie de vreun sprijin din afara Juntei, că nu se tem de scriitori. În aceste împrejurări, cazurile de colaboraţionism intelectual au fost puţine şi nesemnificative. Teroarea poliţistă a subminat la un moment dat până şi cenzura organizată, cea de stat, a desfiinţat-o, extinzând interdicţiile de o manieră mult mai brutală, iar autocenzura a făcut restul. În acele timpuri triste, jurnalismul a avut de suferit cel mai mult.

- "Noi am fost altfel de copii...", "Pe timpuri lumea era mai pudică, mai bine crescută" ş.a.m.d. Aceste "panseuri" le-am citit adeseori în cărţile vechi sau le-am auzit de la bunicii şi părinţii noştri. Refrenul este preluat de toate generaţiile. Domnule Waldo Rojas, ce se întâmplă în realitate cu noi, cu civilizaţia omenească? Să fie adevărat că lumea devine tot mai rea, că e mereu într-un proces de disoluţie?

- Fiind scriitor, dar şi profesor de istorie, nu pot să abordez acest subiect spunând lucruri banale. Istoria pentru un specialist este, bineînţeles, un domeniu al relativului. Dar această disciplină preacunoscută nu este în măsură să stabilească orientări globale cu valori determinate rigid. Poate există legi în istorie, dar nu şi legi ale istoriei. Ea cercetează cauzele şi nu le postulează în mod aprioric. Transformarea concretă a omului este dictată, în mod cert, de necesităţi, dar, în acest proces, nu pot fi neglijate întâmplarea, hazardul şi, mai ales, libertatea. Şi-atunci, lumea nu devine mai bună sau mai rea decât în raport cu ceva anume, cu o anumită perioadă, cu anumite idei care circulă într-o epocă sau alta, cu anumite valori, şi aceste mutaţii nu implică în mod obligatoriu evoluţii la scară mare, într-un interval concret de timp.

- Care sunt raporturile literaturii sud-americane cu literatura din Europa?

- Nu pot răspunde la această întrebare decât în calitate de spectator din afară, şi doar la modul general. Cum nu există, după părerea mea, o literatură "nord-americană", tot astfel nu se poate vorbi despre o "literatură a Europei". Mai degrabă am putea vorbi despe unele influenţe reciproce, care, pe-alocuri, sunt frecvente şi considerabile. Bineînţeles că tradiţiile istorice şi etnoculturale trasează anumite graniţe între literaturile naţionale, mai vizibile sau mai puţin accentuate. Aceste bariere funcţionează chiar şi în interiorul literaturilor europene, între diversele sale componente. În această ordine de idei, americanizarea lumii nu a fost niciodată un bloc compact şi nici nu a încetat să cunoască o rezistenţă majoră. Iar pentru cultura Europei, putem da un singur exemplu: aşa-zisa excepţionalitate franceză! Ce-a mai rămas din ea?...

Literatura care, fenomenologic, este axată pe realităţile profunde ale limbajelor şi limbilor, constituie pentru fenomenele de uniformizare, pe care îl implică globalizarea în aspectele ei discutabile, un caz de rezistenţă continuă.

Interviu realizat de Nicolae SPĂTARU