Poetul pertu cu Petru

În perioada flancată de "Cina irodică" (cine nu-i ştie autorul, are dezlegare de la mine să nu mai citească în continuare, acum şi-n vecii vecilor, amin!) şi "Sub brazii comitetului central" (dezlegare valabilă şi în cazul dat) circula o, hai să-i zicem, epigramă trasă la indigo după un binecunoscut model: "Cei patru mari poeţi/ sînt trei:/ Cioclea şi Ciornei". Legarea laolaltă a celor două nume nu se datora ritmului & rimei din varianta originală ("Luca şi Matei"), ci venea să exprime o stare de fapt: prin '88-89, aceştia doi stîrneau, pe bune, interesul general, de la membrii CC al PCM (pe post de "experţi" pe marginea "Cinei irodice") & uneltele lor docile (nu a scris oare criticul "de direcţie" - citeşte "de partid" - Andrei Hropotinschi în termeni entuziaşti despre Numitorul comun?), la tinerii (mai mult sau mai puţin furioşi) participanţi la şedinţele în aer liber ale cenaclului "Alexie Mateevici" (la care de altfel, aveau să citească ambii protagonişti). Sub ochii noştri (suferind de acea miopie naţională zisă şi "să vezi şi să nu crezi!") se întîmpla o ruptură de nivel: pe orizontală, establishment-ul literar de ultimă oră se "aşeza" pentru ani buni înainte (şefi de reviste, deputaţi, academicieni, autori incluşi în manualele şcolare etc.); pe verticală, parafrazîndu-l pe Milan Kundera, poezia era în altă parte, şi anume acolo unde avea loc o spectaculoasă ieşire la suprafaţă a ceea ce Alexandru Muşina va numi, ulterior (la apariţia antologiei Portret de grup, în 1995), "o Atlantidă poetică". Cărţile acesteia din urmă care-i dădeau, în anii de graţie '88-'90, inconfundabilul profil, se numeau - le citez doar pe cele tipărite cu "neostenita chiriliţă", dat fiind că, în economia acelei perioade, acest detaliu exprimă cît se poate de exact schizofrenia lumii care nici de murit nu murea, nici de născut nu se grăbea să se nască - Numitorul comun (1988) de Eugen Cioclea, Cuvinte şi tăceri (1989) de Vsevolod Ciornei şi, făcînd figură aparte, Abia tangibilul (1990) de Grigore Chiper. Se conturau, astfel, cele două mari direcţii, iconoclastă & livrescă (ultima ajungînd, la un moment dat, principalul cap de acuzare în viziunea niştor cronicari - involuntar urmuzieni! - de la oficiosul US, "Literatura şi arta"), ale liricii optzeciste - cuvîntul, evitat cu grijă pînă acum, mi-a ţîşnit din mînecă, asta e! - basarabene şi, o dată cu ele, intra în scenă prima generaţie sincronizată la zi cu procesul literar din România. A urmat ce-a urmat, inclusiv debarcarea din top-ten a celor doi care rimau în locul apostolilor (se pare că poeţii underground-ului nu rezistă la lumina zilei, cu atît mai mult la lumina proiectoarelor), şi autorul care aduna, cu primele sale volume, Cuvinte şi tăceri (15000 ex.) şi Istoria geloasă (5000 ex.), un tiraj de 20000 ex. a intrat într-un con de umbră, inclusiv graţie publicistului de la "Săptămîna" cu acelaşi nume, lung cît un ciclu zodiacal complet.

Un om din Chişinău şi-a cumpărat un bumerang nou, dar nicidecum nu putea scăpa de cel vechi. Cuvintele dintre tăceri (Ed. Cartier, 2002, seria Linia întîi) vin să reînnoade, "peste mode şi timp" (vorba vine), firul depănat în volumul de debut, înainte ca Istoria (geloasă, cum altfel?!) să-l fi tăiat, cu mînă de ultimă Parcă, în 1990, la cea de-a doua apariţie editorială (între paranteze fie spus, continuitatea se va realiza nu doar la nivel de titlu, ea lucrează pînă şi-n "ţesutul" textual al Cuvintelor..., după cum urmează: "Ea zicea: "Dvs aţi scris extraordinara poezie cu Iubeşte-mă. Sînt foarte obosit?"/ şi eu ziceam: hî-hî... dî-nî-sî.."). Nu ştiu dacă se poate vorbi de evoluţie în cazul poeziei lui Vsevolod Ciornei, cuvintele care i s-ar potrivi cel mai bine sînt din altă operă şi sună astfel: "Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare". Or, în cazul autorului nostru, într-adevăr, "ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind". Iar gura vorbind, adăugăm noi, ţinîndu-i isonul. Că Vsevolod Ciornei este, într-adevăr, un poet "bun de gură", e de notorietate publică; cel care se-ndeamnă: "Nu mai spune nimic Cuvintele tale/ nu sînt altceva decît o tăcere răcnită" ştie ca nimeni altul cît de fertil se dovedeşte a fi, gestionat cu mînă sigură, "Nu"-ul: astfel, într-un poem cu valoare de anti-manifest, "Nici!", autorul are nevoie de 7 versuri conţinînd tot atîtea negaţii pentru a ne spune că, de fapt, nu are nimic de spus:

Nu citi ceea ce va fi scris mai jos

Dacă totuşi insişti şi nu vrei să mă asculţi
                                                şi citeşti

află că nu trebuia s-o faci pentru că
                                    nu aveam de gînd

să scriu nimic

acum însă trebuie să scriu ceva pentru tine
                                           aşa cum eşti

Dacă ai ajuns cu cititul pînă aici

iartă-mă Nu mai scriu în afară de rimă
                                         nici o silabă

Nici!

Dar tocmai această lipsă de comunicare constituie mesajul esenţial, distinct - n-a fost distins Beckett cu Premiul Nobel? Şi Ionesco, nu a intrat în Academia Franceză?! - al literaturii din cea de-a doua jumătate a secolului XX. De aici (vezi poemul de mai sus) şi pînă la formula "Cuvintele mele nu coincid cu ceea ce spun" nu e decît un salt calitativ, dar ce salt! Nu "cuvîntul ce exprimă adevărul", ci "cuvîntul (care) nu-mi mai coincide cu ceea ce spun", iată, în două "cuvinte...", un posibil rezumat al evoluţiei limbajelor poetice şi, implicit, a atitudinii creatorului faţă de scris. Adio, inefabil! Bine ai venit între tăceri, "lexic (...) dezertat din oastea buletinelor de ştiri" (dincolo de nota oarecum autobiografică, acest vers surprinde mutaţia esenţială a liricii postmoderne: autorul nu mai scrie cu cuvinte revelate, ci "cu ceva împrumutat şi adaptat"; limba adamică, visată de atîtea generaţii de poeţi de la Mallarmй încoace, lasă locul unui substitut de limbaj; dacă romanticului Eminescu i se părea că "ea (viaţa - n.n.) cură/ Încet repovestită de o străină gură", omul recent ştie că acea "străină gură" aparţine crainicei de la "Jurnal" sau "Mesager").

Altfel spus, în poezie există întotdeauna o mare-mică distanţă între "ţinta ochită" şi "ţinta lovită" - surprinsă magistral de echinoxistul Ion Mureşan într-un antologic final de poem: "eu trebuie să exprim acel sunet fantastic de tăios ce se naşte/ cînd numele se izbeşte deasupra lucrului pe care îl denumeşte" -, ceea ce contează ţine mai degrabă de caligrafia celui care trage. Vsevolod Ciornei îşi mitraliază versurile, în rafale cînd mai lungi, cînd mai scurte, parcă mînat de o grabă (gazetărească?!) de a încheia cît mai repede conturile. De remarcat la acest capitol, particularităţile prozodiei Cuvintelor... - cel puţin 17 texte conţin între 2 şi 6 catrene, după care, parcă intrat în panica scrisului, autorul le "trage" un distih final, pe post de Quod erat demonstrandum. Nici un poem - inclusiv ultimul (dar primul în ordine valorică) şi cel mai lung, "Trei cocoşi număraţi pîn-la ziuă" - nu lasă senzaţia de "elaborat", ţintele (toate mobile) par a fi doborîte sau ratate "din prima", pe măsură ce-i ies în cale. De remarcat reacţia (bună!) a "pistolarului" (nu fac decît să-l citesc pe autor într-o cheie psihanalitică: "Pune mîna pe revolver dacă vrei  să intri-n manualele de istorie/ fără să baţi ca copertă") la orice mişcare a lumii dinafară ("Cum uită iute deputatul/ că promisese paradisul şi-şi duce ţara-n para-dos...", "Zeii de azi/ mă înscriu la capitolul carne de miting şi carne de tun", "Se va discuta despre rolul porcilor în politică/ şi se va muri de foame...", "Vor grohăi aparatele de radio şi vor rîma în gunoi televizoarele/ Ziarele se vor culca lasciv scărpinate fiind pe burtă", "Ţara este cum este. Cetăţenii - loiali:/ bate vîntul din dreapta, ei spre stînga se-nclină", "Mă nasc mereu din dragoste şi îmi aleg poporul/ şi dau mereu de unul şi acelaşi popor", "Iar ţara pe care o caut e undeva pe aici/ printre picioarele oamenilor mari călăriţi de oamenii mici" etc., etc.), dar şi la trepidaţiile universului interior ("şi tac - ce altceva să faci cînd vii/ exact în momentul cînd trebuie să pleci?", "Deschide ochii, iubito, ca să văd verdele/ Închide-i ca să-ţi văd pe pleoape bleu-ul", "Portretul tău este fulgul, paşaportul tău este iarna/ Ştampila este valabilă pînă răsare iarba", "Dar dacă te doare, te doare şi iarăşi te doare,/ nu dispera. Cel care simte durerea încă nu a murit.// Abia moare", "De la o vreme te roade-un vierme./ Fără să-i pese că mai respiri" ş.a.m.d.). Şi aşa, şi tot aşa, după ce reuşeşte să descarce mai multe magazine de muniţii, într-un ritm susţinut, fără să se îngrijească prea mult de expresivitatea fiecărui vers în parte (de unde şi senzaţia, în cîteva rînduri, că se trage cu gloanţe oarbe: "Adun nişte cuvinte ca să spun adevărul întreg/ şi spun bineînţeles doar o biată părere vană..."), ultimul cartuş şi-l rezervă sieşi: "Poetu-i ca Petru. Trei cocoşi număraţi pîn-la ziuă./ Iartă-mă scrisule cel necitit. Adio".

Nu se putea o mai concisă definiţie a poetului "logodit cu negarea". Ceea ce înseamnă că am ajuns exact acolo de unde am pornit: "Nu bate. Nu ţi se va deschide. Nu trebuia să vii". Probă de triplu salt în abis. Dacă e să-l credem pe filosoful care găsea că, dintre toate, omului i se potriveşte ca o mănuşă formulă "neant lucrînd în neant", atunci Vsevolod Ciornei este un adevărat atlet al cauzei pierdute. Nu mai puţin de 40 (şi ceva!) de ori versul său debutează, hotărît, cu "Nu"; poeme întregi cresc pe măsură ce autorul se leapădă de ele (vezi "El n-a citit constituţia" conţinînd exact 13 "Nu"-uri); trinităţi nihiliste ("Nu va şti nimeni nimic...") se uită chiorîş din toate ungherele; într-un cuvînt, "Nu" pe "Nu" se scoate ("Nu fac ceea ce se cuvine, dar se cuvine să fac ceea ce nu pot"). Se poate afirma chiar că întreg volumul Cuvintelor... e o negare a negaţiei în lanţ, de la primul "Nu" ("Mă ridic mereu din genunchi, dar nu devin mai liber" - p. 7) la ultimul ("dar nu sînt sigur dacă asta are vreo importanţă" - p. 61), o antrenantă călătorie - în volute de montagnes russes - la capătul infra-noir al spectrului. Cu toate acestea - paradoxal! - poezia lui Vsevolod Ciornei nu lasă o impresie apăsătoare, nici îţi provoacă "greţuri metafizice"; dimpotrivă, pe alocuri - mă gîndesc în primul rînd la texte ca "5 metri tifon", "Romanţa unor stări incompatibile", "Restul de după tăcere" ş.a. - este aproape reconfortantă, asemeni unei cafele tari. Neagră fără zahăr. (Nu e mai puţin adevărat că majoritatea textelor conţin suficient zaţ, bun doar pentru a ghici în el viitorul celui care le-a preparat/le consumă.) În ultimă instanţă, nihilismul afişat al poetului e doar o chestiune de retorică (dat fiind "lexicul (...) dezertat din oastea buletinelor de ştiri"; or, se ştie, "ştirile" nu pot fi decît proaste!), pe cînd mobilul intim al acestei lirici e de căutat în altă parte, acolo unde: "mai e o noapte de-nnoptat/ mai e o zi de înzăuat,/ mai e de-mpuţinat puţinul". Ca orice sceptic mîntuit, Vsevolod Ciornei ia viaţa aşa cum este ("Însă noi existăm între masă, calorifer şi pat"), nu-şi dă aere de ins subţire (pentru cine ştie a citi printre rînduri, versurile: "de ce insişti, carne consumatoare de carne,/ să te autoproclami lut ars de dor?" au o savoare în plus), nici o face pe estetul ("E-atîta proză frumoasă în jur încît metaforele încep să pută/ ca nişte conserve fără capace..."). Demersul său e unul eminamente etic: "Şi dacă vrei să ai, nu cere. Oferă". Iată de ce, puse cap la cap, "Nu"-urile lui Vsevolod Ciornei dau în sumă un "Da" sănătos (şi zgomotos, am adăuga; altminteri, versul "Vrea să şoptească diminutive dar le rosteşte prea tare", cu referire la viaţă, pare a fi croit pe măsura autorului).