Tu - personaj principal sau Realitatea între absurd şi SF

La Mircea Nedelciu graniţele dintre proze (scurte) sunt practic inexistente. Din această cauză Aventuri într-o curte interioară (Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999), antologia ce cuprinde toată proza scurtă a lui Nedelciu, e foarte utilă, chiar necesară, dacă ţinem cont că autorul ei e unul dintre cei mai importanţi prozatori ai generaţiei "optzeci". Mircea Nedelciu nu recunoaşte diferenţa dintre roman şi proză scurtă: "regulile de separare a textelor în roman, pe de o parte, şi proză scurtă, pe de altă parte, sunt convenţionale, neesenţiale, introduse din necesităţi metodologice. Respectarea lor este o concesie şi, deci, un roman "foarte roman" este un eşec." Volumele de proză scurtă ale lui Nedelciu sunt ceva intermediar între roman şi proză scurtă. Putem citi fiecare volum (sau chiar toată proza scurtă) ca pe un roman. Singura diferenţă faţă de romanul "tradiţionalist" ar fi că nu există un subiect liniar, aşa cum un astfel de subiect nu există nici în majoritatea textelor scurte ale lui Mircea Nedelciu. Personajele nu respectă graniţele şi trec dintr-un text în altul, dintr-un volum în altul. De exemplu, Pictorul şi Rolly sunt personaje care apar şi în primul volum de proză scurtă (Aventuri într-o curte interioară) şi în ultimul (Şi ieri va fi o zi).

Personajul principal al volumelor de "proză scurtă" ale lui Nedelciu e cititorul, cel căruia cu regularitate i se adresează naratorul. Nedelciu îşi dresează cititorul, îi pune capcane, îl dezmiardă şi îi dă palme ca să nu adoarmă. "Proza scurtă" a lui Nedelciu e ca o cască pentru jocuri la computer - intri în spaţii virtuale, uitând pentru un timp unde eşti şi ce faci. De fapt, în proza lui Nedelciu realitatea e foarte aproape de varianta sa originală, aşa că nici nu e greu să uiţi de pe ce lume vii şi în care te afli. Din contra, diferenţele sunt minime. Prozele sunt astfel construite ca, după ce se creează o impresie de realitate, cititorul să fie dus încet, fără să-şi dea seama, în ficţiune. Naratorul îşi arată mâinile, face jocul pe faţă, asta neînsemnând însă că cititorului nu i se întinde o (nouă) cursă. 

Când a fost editat primul volum al lui Nedelciu (Aventuri într-o curte interioară, Ed. Cartea Românească, 1979), cititorul român era într-o stare de hibernare. A trebuit să treacă printr-o degradare a lecturii citind "literatură" realist-socialistă, ca abia în anii '60 să revină la o literatură-imitaţie după ceea ce s-a scris în perioada interbelică. Nedelciu, ca şi majoritatea "optzeciştilor", a fost conştient de acest lucru. Şi ei, "optzeciştii", au descoperit literatura doar în perioada studenţiei. De aceea volumele lor conţin şi indicaţii privind "modul de folosire a textului". De fapt, textualismul românesc nu a fost altceva decât o dublă şcoală: a scriitorului care se deprinde să scrie ceea ce vrea să citească şi a lectorului care, citind, învaţă cum să citească. "Pot să-ţi spun, mi-e egal, pot să-ţi spun orice despre oricine, fiecare cuvânt va fi important pentru tine, mie mi-e egal, mie mi-e egală mai ales ordinea lor, dar tu, neavizat, vei crede în importanţa acestei ordini. Ascultă deci!" - astfel îşi începe Nedelciu o proză în '79.  În acelaşi text (Excursie la câmp), naratorul îşi pune la îndoială calităţile sale de "zeu": "Este important acest lucru: există el, obiect al descrierii mele şi atmosfera din camera aceea îmbâcsită, murdară, dezordonatã, urât mirositoare, de asemenea obiect al descrierii mele, dar descrierea poate fi numitã cuvânt al meu?(...) stăpânesc eu această frază, mă folosesc de ea sau ea se foloseşte de mine şi mă subjugă?" sau: "Ştiu, eu pot să-ţi povestesc (cu amănunte) tot ce s-a întâmplat cu noi în ziua aceea şi tot ce-am discutat toată noaptea, făcând cafele la aragazul murdar dintr-un colţ al camerei (aragaz care iarna servea şi drept sobă) şi spălând ceştile şi făcând din nou cafele până dimineaţa, când ar fi urmat să am deja în minte un plan al acestei povestiri. Dar orice povestire, oricât de perfectă, nu e decât o maimuţăreală a faptelor". Atenţia lui Nedelciu e întotdeauna la cititor, care e momit, apoi respins, căruia i se destăinuie hohotind, pe care îl neagă, pentru a-l atrage, desigur: "Tu nu exişti, prin simplul fapt că mă adresez ţie şi te suprim".  Toate aceste lucruri se întâmplă pentru a "trezi" cititorul, pentru a-l învăţa cum să citească corect.  

La textualiştii români, spre deosebire de cei francezi, există conştiinţa corporalităţii textului. Textul se scrie cu conştiinţa paginilor, rândurilor, literelor. Textul are o independenţă atât faţă de cititor, cât şi faţă de autorul lui. În O traversare, textul începe chiar cu o tehnică metatextuală de conştientizare a corporalităţii textului: "Are loc mai întâi o necesară alertare a ochiului în faţa paginii, ca ºi o rememorare aproape inconºtientã a capacitãþilor celorlalte simþuri de a completa, adãogi, presupune. (...) Urmează pagina, ca o ţesătură de alb şi negru şi, bineînţeles, cuvintele scrise pe ea, printre care primul este o etichetã, iar celãlalt e produsul. Cuvântul etichetã este acesta: O TRAVERSARE, (...)". Nedelciu are multe proze în care, paralel cu acţiunea "clasică", mai e şi această conştientizare a textului, a scrierii lui. Cititorul vede două fire: unul al subiectului şi unul al scrierii.     

Pe lângă cititor, un personaj principal e chiar autorul. Dacă cititorul este oarecum caracterizat, apare de multe ori în carne şi oase, autorul este doar o anexă a textului (ca să-l parafrazez pe Traian T. Coşovei). El urmăreşte jocul, se autoironizează, se amuză, face note, se îndepărtează sau e îndepărtat de text. Prezenţa autorului în text nu e supărătoare, căci el nu-şi dă aere, nu se situează în centru - acolo e locul cititorului. Prezenţa autorului în text e obligatorie, căci în volumele de proză scurtă ale lui Nedelciu are loc un dialog între cititor şi autor. Există textul propriu-zis, povestea, şi într-o parte a ei e autorul, iar în cealaltă e cititorul. Nedelciu acordă un rol important cititorului, autorul e doar o umbră care se uită din spatele cititorului, fiind atent dacă acesta îi respectă indicaţiile de folosire a textului. Povestea, acţiunea propriu-zisă din text, nici nu mai contează. Contează doar acest joc de-a ascunselea, sau de şah între autor şi cititor. Accentul e pus pe cititor fiindcă el contează în momentul lecturii, rolul autorului e deja într-un fel expirat. 

Scriitorii generaţiei "optzeci" au încercat să scape de unele teme refugiindu-se în forme, în construcţie. Modul în care scrii nu are de a face cu ceea ce se întâmplă în jur, în aparenţă. Până la Şi ieri va fi o zi Nedelciu a compensat, parţial, ceea ce "nu era voie" de scris, prin textualism, prin metatext, prin ludic, intertext şi experiment. Mircea Nedelciu probabil că este prozatorul care a experimentat cel mai mult dintre "optzecişti". Nu există vreo proză în care nu ar fi vreun experiment, cât de mic. Până la ultimul volum de proză scurtă Nedelciu a experimentat, mai mult asupra construcţiei. Experimentul vine de la o puternică conştiinţă teoretică, de la încercarea unor teorii. Fiecare proză e şi o teorie aplicată. De la schimbarea punctului de vedere, introducerea cititorului în text şi consimţirea acestuia de a-şi juca rolul (căci până la urmă asta se întâmplă la Nedelciu: dacă citeşti, înseamnă că accepţi rolul). În unele proze textul e o rumoare: aproape nu se mai înţelege cine vorbeşte şi în ce moment naraţiunea trece de la un personaj la altul. Textul scrierii aproape se suprapune cu cel al citirii. Ceea ce face autorul suntem nevoiţi să facem şi noi, cititorii-actori.

Prin încercarea de a nu mai repeta ceea ce s-a (se) scris (scrie) în imediata apropiere, Nedelciu neagă literatura generaţiilor anterioare. Chiar prin "dresarea" cititorului el realizează un intertext cu ceea ce s-a scris înainte. Cititorul trebuie dresat din cauza absenţei unei literaturi veritabile, din cauza unei perioade de "hibernare". Negaţia lui nu este una avangardistă, ci postmodernistă. Spre deosebire de francezi, textualiştii români au trebuit şi să-şi "educe" cititorul. Textualismul a avut şi o funcţie "pedagogică": "Dar din toate acestea nimic nu e cert. (...) În rest, eu ce-aş putea să vă spun? Întrebaţi-mă! Poate n-am reuşit să vă fiu pe plac. Voi încă mai căutaţi în fiece poveste un singur om pe care să mizaţi. V-aţi obişnuit să ascultaţi în felul acesta o poveste: cine pierde şi cine câştigă? Nu cred că e cel mai fericit mod de a asculta o poveste." (Cocoşul de cărămidă)

Pe lângă ludicul construcţiei narative, Nedelciu are câteva teme importante în proza lui, la care revine constant. Unele, citite acum, par printr-o minune "scăpate" de tovarăşii cenzori. Utopia, tinerii blazaţi, absurdul existenţei. Mircea Nedelciu a fost foarte solidar cu generaţia sa. Poate că e singurul care a păstrat această solidaritate, până la moarte. Colegii lui s-au împachetat la sacou, s-au făcut universitari, şi-au tăiat pletele (sau au chelit) şi au început să vorbească cu nostalgie despre "acele vremuri", acest lucru neîmpiedicându-i totuşi ca de câte ori au ocazia să-şi bârfească congenerii cu o satisfacţie maximă. Generaţia '80 s-a terminat după '89. Acum există "optzecişti", nu şi generaţia "optzeci". După '89 a dispărut solidaritatea dintre ei, colegialitatea. În schimb invidia s-a aşezat în locul celorlalte. Poate din inerţie, Nedelciu a rămas solidar cu colegii de generaţie, deşi aceasta se şi terminase. O rupere de generaţia sa ar fi fost pentru Nedelciu o rupere şi de cititorul său ideal, cel pe care îl "dresase" timp de un deceniu. Fiindcă personajele lui sunt create după chipul şi asemănarea "optzeciştilor". Multe dintre lucrurile de care ne vorbeşte Nedelciu par a-i fi marcat pe "optzecişti". În Marie-France în Piaţa Libertăţii (transmisiune directă) printre altele se vorbeşte şi despre mai '68 şi deosebirea între ce au simţit atunci tinerii francezi şi cei români. În ultima proză din primul volum (Călătorie în vederea negaţiei) apare un personaj reprezentativ pentru tinerii de atunci ai generaţiei "optzeci", O.P.: "Trebuie să spunem că O.P. poartă o pereche de jeans soioşi, un tricou alb pe care este desenată în culori toată formaţia Rolling Stones cu Mick Jagger în frunte şi că mai are atârnat de gât şi un medalion mare de lemn pe care este pictată mutra unui tip ce seamănă cu un pirat din secolul XVI în momentul în care vede la doi metri de el un rechin." Naveta a fost o caracteristică generală a optzeciştilor, O.P. nu face o excepţie: "Intrasem pe un fel de pantă a nervozităţii din care singura posibilitate părea să fie plecarea. Aşa că am pus în rucsac un pulover gros, ciorapi de schimb, o cãmaºã ºi, ca un burghez, aparatul de fotografiat. Mi-am pus teniºii, jeansii, un T-shirt pictat zbanghiu (...), mi-am legat o batistă la gât, mi-am pus şi pălăria veche şi desfundată pe care am primit-o cadou de la G.V., m-am uitat în oglindă şi am zis: O.K."  La fel ca tinerii din generaţia sa O.P. este iritat de realitatea în care trăieşte, el se duce în comuna în care a fost repartizat ca profesor stagiar de literatură să obţină negaţia, pentru că nu poate face faţă orelor. O.P. e preocupat de generaţia sa, e conştient că ei sunt ceva deosebit, deşi nu îşi dă bine seama în ce constă deosebirea: "Noi, însă, cum vom fi numiţi? Noi ne petreceam vacanţele de vară la Costineşti. Vom putea fi numiţi generaţia de la Costineşti? Nu, pentru că la Costineşti noi n-am înălţat decât nişte corturi pe care le-am luat înapoi de fiecare dată. Vom putea fi numiţi atunci generaţia Bibliotecii centrale universitare? Nici măcar, pentru că noi n-am adus nimic acolo."  Această latură a prozei lui Nedelciu se apropie mai mult de literatura americană decât de cea franceză. Uneori găsim în text cuvântul beat, care seamănă a fi un joc auctorial, o confuzie dintre sensul românesc şi cel american: "Toţi sunt din ce în ce mai convinşi că e beat. În schimb el însuşi (descoperă acum) se poate considera un refulat." Proza se termină cu o dispariţie simbolică a lui O.P. de pe Vârful Parângul Mare. Dar Mircea Nedelciu, ca de obicei, nu vrea să influenţeze lectura, de aceea: "vei pune totuşi întrebarea firească "Unde e O.P.?", iar eu, mircea nedelciu (...), voi spune pur şi simplu: Nu e!". O.P. pur şi simplu iese (dintr‑o curte interioară), proza, cartea se termină.

Începând cu Efectul de ecou controlat (Ed. Cartea Românească, 1981), Nedelciu a scris câteva "balade" cu ritm şi rimă, dar aşezate în pagină în formă de proză. Sunt nişte proze care introduc cititorul într-un spaţiu fabulos, ca apoi, la sfârşit, să-l trezească la realitatea de zi cu zi. "Baladele" sunt de asemenea nişte teste pentru cititor, ca să nu se lase dus de val, nişte parodii cu uşă spre realitate. Textele sunt şi o modalitate de lectură a baladelor, o contextualizare a unor motive mai vechi. Tânguire de mior, de exemplu, e o rescriere, o aducere la zi a Mioriţei. În locul Mioriţei vedem "o neagră mioară, slabă, sprinteioară, plină de ciulini, hrănită cu spini, plină de gălbează, hrănită cu pleavă, mâncată de râie şi grasă momâie." 

Nedelciu foloseşte tehnici cinematografice ca realitatea din proza sa să fie cât mai aproape de cotidian. Multe texte sunt construite cu ajutorul tehnicii camerei de filmat. Transmisiunile directe sunt apropiate de filmul documentar. În ultimul volum de proză scurtă vedem o apropiere de absurd şi de literatura SF. Paradoxal, prozele cu acest strat de absurd şi SF par mai actuale decât cele cu un important strat metatextualist şi textualist. Acestea din urmă se pare că au mai pierdut ceva pe drum o dată cu trecerea timpului. Fiindcă, până la urmă, ele creau o stare legată de contextul comunist din România ceauşistă. Se pare că formula la care tindea Nedelciu este chiar aceea prezentată în Şi ieri va fi o zi: un experimentalism textual mai ascuns şi prezentarea unei realităţi între absurd şi SF. Asta e (societatea noastră, în care lejer ne recunoaştem), no! SF-ul (apropiat de cyberpunk) se simte atunci când Nedelciu creează utopii, apropiate totuşi de utopiile "cotidiene". Volumul se încheie cu Povestea poveştilor gen. '80  - un omagiu lui Ion Creangă, dar şi o demonstraţie a cât de actual a rămas humuleşteanul: s-au schimbat doar nuanţele, esenţa a rămas aceeaşi.