Scrieri despre jazz, quasi-Lolita şi melancolia lusitană

Virgil Mihaiu este autorul a mai multor volume de poezie (vezi: Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii 80-90, Dicţionar bio-bibliografic, volumul II, Editura Paralela 45, 2001, p. 170-173). Ca autor de poezie, Virgil Mihaiu pare a fi neglijat, pe nedrept, în ciuda unor prezentări entuziaste din presă, unele dintre acestea fiind reproduse pe coperta a patra a cărţii: "Virgil Mihaiu se vrea şi se dovedeşte a fi un virtuoz al scriiturii liber asociative, legănate de visul său fin contrapunctic, apte de imaginile spontan-complicate ale unei sensibilităţi moderne ce se ia pe sine drept etalon" (Gheorghe Grigurcu). O anumită "contribuţie" în eclipsarea poeziei sale a avut-o, după părerea mea, şi activitatea sa prodigioasă de comentator atent al fenomenului jazz din ţară şi de peste hotare. Era considerat mai mult drept specialistul în jazz. Sau poate ultima plachetă, Jazzografii pentru îmblânzit saxofoniste, apărută în cunoscuta colecţie Poeţii Clujului, le depăşeşte pe celelalte. Din lipsa de informaţie - am mai scris despre aceasta: timpul când poezia românească va fi plasată  într-o bibliotecă pe Internet şi în care vei găsi ceea ce îţi trebuie nu este încă aproape - nu pot face o comparaţie între volumul recent şi celelalte. Pentru mine cert este însă că aceste jazzografii sunt scrise de un poet matur, elevat şi rafinat. Jazzografii pentru îmblânzit saxofoniste este un volum bun, foarte bun, în care calitatea şi modernitatea formează o fericită simbioză, în care "scriitura liber asociativă" nu mai poate fi deosebită de imaginile laborioase, căutate. Lipseşte facilitatea, cusătura albă. Poemele curg firesc nu numai atunci când povestesc despre aventuri pasionale, trăite live, ci şi atunci când tratează "toate formele sofisticate de a semnifica o stare de spirit" (Marian Papahagi, aceeaşi a patra pagină de copertă).

Volumul este eterogen înglobând poeme scrise în locuri şi perioade de timp diferite (unele sunt datate sau localizate). Diferă şi substanţa poetică, dar aici intrăm pe un teren minat de subiectivitate excesivă. Se pare că Virgil Mihaiu nu este un adept al împărţirii în cicluri şi nu secţionează cartea. Totul trebuie citit într-un singur şuvoi: stări lusitane şi stări clujene, vertije sentimentale şi îndemnuri cerebrale. Volumul a fost conceput ca un tot întreg, o singură respiraţie, un neîntrerupt monolog.

Despre ce este această carte de poezie? Nu ştiu dacă suntem în drept să întrebăm aşa despre o carte de poeme. Există vreun liant care ne-ar permite să formulăm întrebarea în asemenea mod?

Volumul are, cum e şi firesc, mai multe deschideri, despre care am vorbit ca despre unele posibile cicluri. Dar volumul este în primul rând despre pasiune. Pasiunea pentru o femeie şi pasiunea pentru muzică (jazz), laitmotive ce revin la fiecare câteva poeme. Aceste două motive apar conjugate în chiar titlul volumului. Incantaţiile sale poetice, epifaniile iau forma unor jazzografii, iar fiinţa pe care o adoră devine saxofonistă. Poemul Scoica reflectă tocmai această dilemă a obiectului său: de a rămâne femeie, cu "reflexele fericirii posibile", "sfârcurile sânilor -/ la prova navei/ spărgătoare de gheaţă" şi a fi "violonista în purpură" care îşi urmează un alt destin, "în sideful muzicii".

Dorind să exprime avalanşa întreagă de sentimente pentru fiinţa dragă, pentru ceea ce admiră în general, autorul se confruntă cu aceleaşi restricţii pe care i le impune registrul limitat, neîncăpător al limbii. Această discrepanţă între preaplinul sentimental şi mijloacele care îi stau la dispoziţie este comparată cu restrângerile la care formele fixe supun poezia (Restrângerea exprimării amoroase).

În calitate de cântăreţ al dragostei, Virgil Mihaiu se înscrie pe orbita trubadurilor sau, pe teren autohton, a lui Conachi, deschizător de drumuri în lirica românească de dragoste. Este chiar un prilej de a măsura uriaşa cale parcursă de poezie de la precursor încoace. Instrumentele de expresie pe care le deţine autorul contemporan sunt fine, ca bisturiul faţă de cuţitul de bucătărie.

Trebuie spus că obiectul veneraţiei lui Virgil Mihaiu este unul deosebit. Şi relaţia ajunge a fi una specială. Dragostea faţă de ceea ce este captivat este dublată, în permanenţă, de anevoioasa funcţie de îmblânzire (acest element este strecurat şi el în titlu). Astfel corespondenţa dintre iubire şi muzica jazz devine simetrică. Unu la unu. Dragostea este ca o junglă, raporturile trebuie mereu precizate. Jazzul este şi el o muzică sălbatică, fiecare acord trebuie strunit. În februarie trecut. 14 (e vorba de Valentine's day) este făcut un portret al acestei "amazoane", iar timpul petrecut cu ea este numit secunde aurifere. Uneori procesul de îmblânzire are dublu sens: "iar inteligenţa ei mă sugea/ cu mai multă aviditate/ decât simţurile ei îmi sorbeau/ înţelepciunea" (Electricutare d'amore).

Tema îmblânzirii apare şi în Seară adâncă. Dragostea ca atracţie şi respingere, ca pasiune şi angoasă, la care se adaugă factorul conştient tradus, aici, în termenii responsabilităţii. Eşti responsabil pentru ceea ce scoţi din faza inconştientă şi transferi în lumea civilizaţiei noastre definite, în primul rând, prin corsetul de responsabilităţi. Tema pasională, atât de mult îndrăgită de autor, este secondată de una morală, impusă de intelect: "se teme de atingeri/ dar dialogurile noastre/ se aprind pe câmpia incandescentă/ a patului/ sau printre flori// mă tem de magnetismul ei/ parcă intuindu-l pe saint-exupery:// devii răspunzător întru eternitate pentru ceea ce ai îmblânzit".

Trimiterea, în alt poem, la celebrul roman al lui Nabokov, în care este descrisă în amănunt relaţia dintre un profesor erudit, cultivat, original şi o studentă "primitivă", dar frumoasă, lascivă şi seducătoare, este cât se poate de sugestivă. Probabil că în poemul Quasi-Lolita, conexiunea dintre cele două extreme: dionisiacul şi apolinicul, cultura achiziţionată şi natura pură, congenitală se produce într-un chip cu totul exemplar. Ideea principală nu este cultura bruiată de natură sau viceversa, ci că sentimentul sublim, într-o formă aparent brută, se poate atinge doar prin cultură. De aceea adresarea lansată ("faci totul de una singură/ complet nesupravegheată/ frustrată prin absenţa/ stăpânului/ care ar trebui/ să te pună în slujba amorului/ pe tine") este de înţeles. Arta, în contextul dat, e o barbarie trucată, e un joc subtil făcut cu instrumentele primitivismului. Prin inteligenţă şi cultură arta (dragostei) ajunge la apogeu, iar atunci când virtuozitatea artistică se întrece pe sine, nu eşti decât la un pas de promiscuitate.

Bine este redată confuzia, previzibilă la un autor de texte, dintre realitatea ontică şi realitatea cărţii, a textului. Aceste lumi paralele nu mai sunt despărţite: "ameţesc citindu-ţi poemele/ revelaţii/ în oglinda/ ghilotinei" (Amor damnat); "poemul e când în cuvinte/ când în fapte" (Lusitanisme). Virgil Mihaiu este, la rândul său, exaltat de universul textului, de lumea de hârtie care a anticipat lumea virtuală a calculatorului, dar, spre deosebire de mulţi autori ce fetişizează această lume, o vede doar ca pe una derivată, cu toate atribuţiile şi consecinţele de rigoare. Nimic nu este mai incitant şi mai perfect decât lumea imperfectă în care trăim. Autorul jazzografiilor nici nu este un contabil, ci un administrator al simţurilor. E din speţa lui Toma, ce nu crede până nu pune mâna pe rană. Senzualitatea, se pare,  joacă un rol capital în raportul lui cu lumea şi, implicit, cu arta sa. Cuvintele sunt negate şi acceptate (Alpinist/ Literator), acceptate ca pe un colac de salvare într-un univers cu atât de puţine repere. "Ce-mi mai rămâne?/ Culoarea incertă/ Fascinaţia/ Ochilor tăi/ Cântecul transcendental/ Pe care-l interpretează/ Corpul tău de sclavă perfectă" (Cânt transcendental).

Am remarcat deja că tema creaţiei ocupă un loc important în volum. Scrisul devine unitate de măsură a perisabilului şi eternităţii: "eschimoşii scrijelesc/ timp de o viaţă/ poeme/ în iceberguri/ ameninţate de soare" (Efectul de seră); "oraşele au fost/ dărâmate/ fântânile/ otrăvite/ grânele/ prădate// s'au mai salvat/ câteva firicele/ de versuri" (Foc şi iarbă). Mai trebuie adăugat, ca orice ardelean, este exact şi face o precizare semnificativă că nu oricare pagină purifică şi salvează, ci numai "pagina bine scrisă" (Tele(patic)fon).

Mai multe poeme - cam 20 la număr, inserate pe la mijlocul cărţii - sunt dedicate spaţiului lusitan, unde autorul a stat cu o bursă. Poemele comportă unele trăsături de jurnal: adoptă un ton confesiv, direct, frust pe alocuri. Nu este greu de ghicit figura ambasadorului în Portugalia, protectorul, descris într-un limbaj soft, aproape cu text deschis (Protectorul). Bineînţeles că Virgil Mihaiu nu-şi pierde timpul descriind o Portugalie superficială, veselă sau tristă, pe care o poţi găsi într-un pliant turistic sau într-un veritabil jurnal de călătorie. Ca poet încearcă să surprindă o stare de spirit, o culoare a locului, anumite amprente nevăzute cu ochiul liber. Aflat la celălalt capăt al lumii romanice, într-un loc care te obligă la afectivitate, nu‑i scapă unele exclamaţii entuziaste şi naive: "o culturã precum cea portughezã/ (rudã îndepãrtatã/ dar rudã cu/ cea românã) ..." (Josй Almada de Negreiros). Unele poeme lusitane sunt adevărate mostre de inventivitate şi originalitate: Fişa de temperatură iberică, 2000; Bem-vindo em Portugal; Tribut.

Fişa de temperatură iberică, 2000 prezintă un tabel sinoptic contrastiv între cele două mari popoare din peninsula Iberică: spaniolii şi portughezii. În afara stării de spirit ("optimism-moderat"), toate celelalte trăsături sunt văzute la poli opuşi. Câteva exemple:

E o fişă bună de consultat pentru cine pleacă într-o călătorie în peninsulă.

Tribut este un poem spiritual şi şăgalnic, care poate fi povestit ca pe o anecdotă (din păcate, dureros de reală). În străinătate autorul avea o bursă de 900 DM, în ţară are un salariu de circa 200 DM - "asta înseamnă că eu plătesc statului român/ 700 DM lunar/ pentru luxul/ pentru privilegiul/ de a mi se permite să locuiesc acasă". Este totuşi o glumă pe care autorul jazzografiilor a ţinut să ne-o împărtăşească. Din Protectorul aflăm altceva, că "chiar şi'n exil/ Exilul tot exil".

În încheiere aş vrea să evidenţiez, din motive total diferite, două poeme. Primul, Blues de Basarabia, un poem despre noi, despre realităţile noastre crude ("cruce de lemn/ pentru răzeşimea/ moldavă/ asuprită de imperii"), despre stările de spirit aflate în contratimp atunci când le contempli detaşat, despre Basarabia, ţară a contrastelor care nu poate fi descrisă decât în oximoroane: "purpuriul din suflet/ pâlpâia încă/ precum jăraticul mocnit". Al doilea poem este Reminiscenţe care mi s-a părut cel mai reuşit din volum şi, fiind mic, îl reproduc în întregime: "erau timpuri dificile/ şi totuşi/ cineva din ceruri/ aranja/ sărbători/ chefuri/ voiaje şi festivaluri/ săruturi pe balcoane însorite/ nopţi adânci printre stele/ toate bucuriile veneau parcă din mâinile altora/ noi nu trebuia decât să fim tineri".