Întâlnirea cu dublul

Editura Compania din Bucureşti este o instituţie tânără pe piaţa de carte românească, dar una deosebit de dinamică şi imaginativă, condusă de doi scriitori cu o importantă experienţă occidentală în domeniu, Petru Romoşan şi Adina Kenereş, rezidenţi mai mulţi ani în Franţa înainte de 1989. Cei doi au adus cu ei limpezimea şi rigoarea profesionistului vestic, flerul şi capacitatea de a veni oportun cu volume căutate şi aşteptate de cititori. Profesând un profil multiplu, nota distinctă a acestei instituţii private o constituie ediţiile-surpriză, cărţile cu o semnificaţie aparte, ne-contingentă, educaţional-formativă, că este vorba de eseu, proză, monografii-document, studii de fenomen, sau antologii de poezie. Adina Kenereş şi Petru Romoşan au reuşit să-şi croiască propria pistă în branşă. La câte titluri de carte se publică anual în România, singurul debuşeu de succes îl putea asigura o abordare managerială îndrăzneaţă, pe un proiect cultural de tip nou, care să încurajeze socializarea elitelor, adică scoaterea creatorilor din ghetoul lor confortabil şi ineficient. Compania îşi propune să apropie cultura de cititorul de masă, pentru a-l transforma din "consumatorul" (ocazional şi nesigur) care este, în produsul acestei culturi, în cea mai de preţ recoltă a sa: omul cultivat şi responsabil, cetãþeanul angajat în destinul þãrii sale, având conºtiinþa clarã a propriei identitãþi ºi a valorilor pe care le împãrtãºeºte. Iatã un program editorial ºi... ideologic până la urmă, pe cât de ambiţios, pe atât de dificil de promovat în mediul nostru intelectual suprasaturat de inerţii, orgolii exacerbate şi moravuri bizantine.

Intuiţia şi promptitudinea cu care ştiu să "prindă din zbor" ideile valoroase i-au făcut pe cei doi manageri de la Compania să-i propună lui Stelian Tănase - cunoscut scriitor şi analist politic, cercetător al totalitarismului românesc (a publicat câteva volume de pionierat în domeniu) şi neobosit moderator de talk-show-ri culturale de largă audienţă (să amintim fosta sa emisiune "Orient-Express" de pe Antena 1 şi dialogurile găzduite azi la Realitatea TV) - să realizeze un volum inedit, de o relevanţă specială, în context românesc, pentru sublimul şi abjecţia fiinţei umane. Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar&Jurnal din anii târzii ai dictaturii, este titlul acestei cărţi neobişnuite, care demască ororile epocii Cauşescu punând faţă în faţă două optici radical diferite asupra individului prins între fălcile sistemului comunist represiv. Este vorba de o combinaţie spectaculoasă între Jurnalul scriitorului Stelian Tănase, ţinut în anii '80, şi fragmente din Dosarul său de la Securitate, pe care l‑a citit şi fotocopiat la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Legea accesului la dosarele fostei Securităţi, în baza căreia activează acest organism - lege adoptată destul de târziu în România, pe urmele altor ţări foste comuniste, cu scopul declarat de a face o salubrizare a scenei politice româneşti prin recursul instrumentalizat la morală - şi-a relevat, din păcate, caracterul discriminator, impus de legiuitor. Publicarea listelor de informatori, mai mult sau mai puţin voluntari, ai Securităţii, în care figurau câţiva intelectuali iluştri şi oameni politici din Opoziţie, nu a însemnat şi denunţarea ofiţerilor însărcinaţi cu şantajul şi racolarea - adică principalii vinovaţi ai regimului! - care astfel scapă oprobriului public şi incidenţei penale. Acest fapt a provocat mai multe polemici. Dar imperfecţiunile legii nu pot anula culpa individuală, nevoia asumării trecutului de către toţi cei care, distribuiţi în roluri diferite - victime sau călăi -, au traversat experienţa mutilantă a comunismului, au suportat-o şi au întreţinut-o.

Lectura propriului dosar s-a dovedit o experienţă traumatizantă, precizează Stelian Tănase în prefaţa volumului, şi chiar a fost pe punctul de a-l distruge. Inutilitatea unui asemenea gest era evidentă: originalul oricum rămânea în arhivă şi umbra lui i-ar fi tulburat liniştea precum "scheletul din dulap". Doar publicarea ar fi însemnat o adevărată eliberare, îngroparea unui trecut pervertit. Senzaţia cea mai şocantă pe care a trăit-o autorul, citindu-şi dosarul de la Securitate, a fost întâlnirea cu o existenţă străină, cu o realitate ficţionalizată, ce nu avea nimic comun cu imaginea sa despre sine. "Am cercetat arhiva în paralel cu jurnalul pe care-l ţinusem în acei ani. Ce acumula Securitatea în hîrtiile ei şi ce notam eu? Două versiuni ale aceleiaşi realităţi. Mă întreb care din ele are mai multă acurateţe. Lucruri pe care mă aşteptam să le găsesc în dosar nu există; altele, de care uitasem complet, apar narate pe spaţii mari. Paginile sunt umplute cu detalii administrative, cu informaţii anodine, de unde şi impresia de derizoriu pe care-o lasă lectura multor pagini. În schimb, plutoanele de funcţionari par să-şi fi pasat hîrtii şi ordine, alimentînd tipografiile de tipizate şi dactilografele diverselor instituţii. Ore cu asta se ocupa numerosul aparat de represiune? Nimic nu mi-a evocat mai intens atmosfera din Kafka şi Orwell. Citind aceste dosare, ai impresia că fiecare se afla sub observaţia unui uriaş mecanism invizibil. O realitate ascunsă, o lume underground, neoficială - subterana în puterea căreia te aflai de fapt. Nu ştiai de ce erai supravegheat, nici dacă erai. Presupuneai doar. Această subterană era chiar realitatea românească." (p.11)

Stelian Tănase şi-a structurat cartea pe două paliere: jumătatea de sus a fiecărei pagini conţine fragmente din Jurnalul pe care l-a ţinut între 1986 şi ianuarie 1990, iar la subsol, despărţite printr-o linie punctată, sunt plasate extrase din dosarul său de la Securitate. Dosarul cuprinde şapte ani: martie 1983-decembrie 1989, adică exact perioada în care Stelian Tănase s-a aflat în vizorul poliţiei politice. Ce ascunde o asemenea mapă? Note informative livrate ofiţerilor superiori de către aşa-numitele surse - turnătorii însărcinaţi cu supravegherea scriitorului - transcrierea unor convorbiri telefonice ale acestuia, relatări amănunţite despre mişcările diurne ale "obiectivului", cum era numit urmăritul în limbajul de "specialitate", având numele de cod "Ştefan". Sunt consemnate, cu o meticulozitate exasperantă, escapadele sale în oraş, vizitele prietenilor, şi mai ales întâlnirile cu străinii - de obicei angajaţii unor ambasade occidentale, cunoştinţe ale scriitorului care încercau să-l ajute să-şi scoată din ţară manuscrisele refuzate de editură pentru a le publica în Occident (relaţiile cu străinii constituiau un grav cap de acuzare). Această arhitectură textuală este ornată cu pasaje explicative adăugate de autor pentru limpezirea unor situaţii fixate în Jurnal sau în notele "strict secrete" ale informatorilor, descifrarea unor iniţiale sau relevarea împrejurărilor de context în care se produce un eveniment sau altul. Sunt inserate de asemenea, pentru întregirea atmosferei, fotografii de epocă cu imagini dintr-un Bucureşti cenuşiu, apăsat de dictatură, facsimilele unor pagini de Jurnal scrise de mână ori copii ale unor scrisori de protest adresate preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, D.R.Popescu, în ultimele luni ale dictaturii, scrisori iniţiate de Stelian Tănase şi difuzate la Europa Liberă, într-un moment când prăbuşirea succesivă a regimurilor comuniste din Europa de Est crease un acut sentiment de disconfort inacţiunii autorului şi a altor confraţi. Azi acele gesturi "disidente", notează Stelian Tănase, pot părea nesemnificative, protestul intelectualilor se rezuma la revendicări strict culturale, dar pentru a intra în atenţia organelor era suficient să ai o problemă cu editura - cazul lui S.T., cu romanele Playback şi Corpuri de iluminat, pe care el a refuzat să le ciuntească, la cererea cenzorilor. Accept`nd, însemna să faci parte din sistem, să consimţi automutilării.  Azi, la numai 12 ani trecuţi de la realităţile descrise în carte, neliniştile autorului, frica generalizată, conspiraţiile nevinovate la care se dădeau puţini, foarte puţini intelectuali, în timp ce majoritatea îşi inventau diverse pretexte "onorabile" pentru a-şi ascunde laşitatea, ne apar într-o lumină ireală, de ficţiune pură. Pentru că viaţa în libertate este ca şi respiraţia nestingherită - nu te gândeşti că respiri. Iată, spre exemplu, o secvenţă din Jurnal, ce surpinde atmosfera vremii, pe cât de amuzantă pe atât de jalnică pentru condiţia umană: "Sâmbătă la prânz, cineva a dat drumul în Piaţa Romană unui câine pe care a scris "Epoca Ceauşescu". Securiştii alergau după el. Oamenii se făceau că nu văd caraghioslâcul. Circulau satisfăcuţi, temându-se să-şi exteriorizeze mulţumirea." (p.26)

Lectura alternativă a celor două "etaje" ale volumului confirmă impresia autorului, amintită mai sus. Ai de a face, realmente, cu două persoane diferite, sau cu una dedublată, scindată între cele două perspective "narative": autopercepţia scriitorului - fiinţă complexă, locuită de speranţe, temeri, impulsuri contradictorii - şi "viziunea" Securităţii, care elimină individul, îl transformă într-un simplu "obiectiv", ţinut sub supravegherea impersonală a unui ochi rece, de android. Însă nu toate fişele livrate de "surse" sunt la fel de seci, la fel de convenţionale. Cele mai detaliate, mai nuanţate "note informative", redactate într-un limbaj îngrijit, aparţin unui oarecare "V. Cristescu" (pseudonim operativ). Situaţie clasică: V. Cristescu este chiar un confident al "obiectivului", părtaşul intenţiilor sale insurgente, trădătorul din imediata vecinătate a "eroului". Desconspirarea acestui personaj a fost o altă experienţă neplăcută. Stelian Tănase şi-a asumat-o. Mai mult, el a avut puterea să‑l cheme într-o confruntare în direct la televiziune, iar fosta "sursă" a avut tupeul să accepte. "V. Cristescu" s-a dovedit a fi Dan Oprescu, membru GDS (de unde a şi fost exclus după apariţia cărţii), unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Stelian Tănase. Pus faţă în faţă cu propria activitate laborioasă, pe care o crezuse pesemne definitiv îngropată, fosta "sursă" a pretins cã prin rapoartele sale cãtre Securitate încercase de fapt... să-l protejeze pe S.T., încercase să dea superiorilor săi senzaţia că "Ştefan" se află sub control şi că nu e nevoie de măsuri suplimentare. Or, lectura denunţurilor sale infimă această "teorie". V. Cristescu "turna" plin de zel, şi a făcut-o, culmea, până la capăt - ultima sa "notă informativă" datează din 20 decembrie 1989: în jur totul se prăbuşea, iar el continua să scrie, să raporteze! "Sursa" avea iniţiative, propuneri ingenioase în legătură cu prevenirea acţiunilor antisociale ale lui "Ştefan", şi de asemenea, sugestii pentru evitarea riscurilor de a fi desconspirat din greşeală de cei pentru care lucra. Reproducem, pentru conformitate, un fragment dintr-un asemenea raport făcut, înţelegem, după ce protestul redactat de Stelian Tănase ("scrisoarea celor 18") devenise public, iar autorul său se gândea să intre în ilegalitate, aşteptându-se să fie arestat în orice moment: "Cînd după orele 22.00 sursa s-a ridicat să plece acasă, S.T. i‑a spus că are de gînd totuşi să se ascundă într-un loc pe care nu l-a divulgat, pînă va fi eliberat A.T. (Alin Teodorescu, arestat în ajun de Securitate - Vit.C.), deoarece trebuie sã ºtie ce întrebãri i s-au pus acestuia ºi din aceste întrebãri sã-ºi dea seama de cît ºtiu autoritãþile. (...) Deoarece S.T. a spus "dacã mã ascund voi ieºi seara pe trotuar ºi-i voi da un telefon mamei mele s-o liniºtesc cã e totul în regulã, apoi îþi voi da þie telefon sã ºtiu ce ai aranjat cu......, sursa presupune că ascunzătoarea se află în Bucureşti (deşi S.T.) are numeroase legături în ţară, care acceptă să-l ţină ascuns mai multă vreme: de pildă la Cîmpina sursa ştie că acesta ar putea avea două asemenea ascunzători: una la o doamnă mai în vîrstă, văduva unui general, alta la o doctoriţă psihiatră din aceeaşi localitate, care lucrează la sanatoriul de boli nervoase." (p.231) Un stil pe care l-am mai întâlnit doar în filmele cu agenţi sovietici infiltraţi în Statul Major german, de unde telegrafiază depeşe cifrate către "Centru" (nimic de mirare: "profesorii" au fost aceiaşi!). Informatorul, de remarcat, vorbeşte despre sine la persoana a III-a: "sursa" nu are personalitate, ea este doar o funcţie, un şurubaş, o "roată dinţată" a sistemului, ce-i drept una dintre cele mai... prolifice şi mai talentate. Un colaborator preţios: spirit de observaţie, imaginaţie, capacitate deductivă. Să-ţi "torni" conºtiincios prietenul ºi sã dormi liniºtit!...

Valoarea excepţională a cărţii lui Stelian Tănase ar merita exemplificată şi cu reflecţiile pătrunzătoare din Jurnal despre esenţa puterii totalitare, despre limbajul fals ce instaurează o realitate trucată, o existenţă fantasmagorică, din care nu puteai evada decât străpungând cortina acestei retorici mortificante. Sau cu descrierea evenimentelor din 22 decembrie, a sentimentului de virtualităţi nelimitate care îl copleşise şi cu discursul său din "balconul puterii", părăsit cu numai câteva zeci de minute mai devreme de Ceauşescu. Aceste pasaje însă rămân cumva în umbra revelaţiilor dure pe care le conţine volumul.