Femeia care "l-a creat" pe Nabokov

Se numea Vera şi viaţa ei pare să confirme aforismul care spune că în umbra unui bărbat celebru trebuie identificată întotdeauna o femeie şi mai celebră. S-a născut la Sankt Petersburg într-o familie de evrei care aparţinea înaltei societăţi. Neobişnuit de inteligentă şi cultivată, ea şi-a consacrat aproape întreaga viaţă - 52 de ani! - soţului ei, Vladimir Nabokov, căruia i-a iertat, înţelegătoare, infidelităţile şi greşelile. Ea a făcut totul ca geniul literar al omului de care şi-a legat destinul să fie cunoscut în întreaga lume şi a salvat din foc  - pentru patrimoniul literaturii universale - manuscrisul romanului Lolita. Pe piatra funerară a mormântului ei stau scrise doar trei cuvinte: "soţie, muză, agent literar".

Din 1948 până în 1959 un profesor de origine rusă, Vladimir Nabokov, a făcut o figură specială la Universitatea din Cornell. Popularitatea sa în această instituţie nu se datora unor performanţe literare (ele vor veni mai târziu), ci comportamentului său mai special şi unor întâmplări care l-au avut drept protagonist. Spre deosebire de alţi profesori, colegi de-ai săi, Nabokov avea obiceiul (i se citea pe faţă o plăcere deosebită) să demoleze în faţa studenţilor operele marilor scriitori ai lumii. De exemplu, el putea afirma, pe un ton liniştit şi foarte convingător, că Fraţii Karamazov este un  roman prost, ori că Cervantes nu cunoştea deloc atmosfera şi realităţile în care şi-a plasat acţiunea romanului Don Quijote. Asemenea "judecăţi" aveau darul să şocheze, ieşeau întotdeauna dincolo de limitele unei gândiri comune, ori tocmai aceasta, se pare, îl făcea pe Nabokov foarte simpatic şi atrăgător în ochii tinerilor săi elevi. Destule comentarii stârnea şi faptul că Nabokov nu venea niciodată singur la cursuri, ci întotdeauna însoţit de o doamnă cu părul uşor cărunt, care conducea maşina cu care soseau la universitate. Doamna îl însoţea la braţ în auditoriu şi se aşeza în primele rânduri sau lângă catedră, în partea stângă a scriitorului. Stătea tăcută tot timpul, iar "profesorul" i se adresa cu cuvintele "asistentul meu", rugând-o uneori să deseneze pe tablă câte ceva, un profil de femeie, de exemplu, sau să găsească în vreo carte pagina pe care tocmai o comenta el. Femeia, care avea un păr de culoarea platinei şi o piele deosebit de albă, executa supusă toate rugăminţile lui Nabokov, stimul`nd astfel speculaţiile în ceea ce priveşte adevăratul ei rol în viaţa scriitorului.

Nu era un secret aproape pentru nimeni că "misterioasa doamnă" era soţia lui Nabokov, însă foarte puţini puteau găsi vreo explicaţie logică  prezenţei ei zilnice în auditoriu. Unii studenţi afirmau că doamna era un fel de bodyguard al profesorului şi că purta în geantă un pistol cu care să-l apere în caz de necesitate. Alţii o vedeau ca un scut protector între profesor şi studentele tinere care îl puteau seduce. Cum însă doamna controla uneori şi lucrările studenţilor, sau ţinea cursuri în locul lui Nabokov, când acesta lipsea dintr-un motiv sau altul, interpretările privind rolul ei în viaţa scriitorului sporeau tot mai mult.

Adevărul era simplu şi mult mai la suprafaţă decât puteau presupune elevii şi colegii de universitate ai lui Nabokov. Vera Slonim - acesta era numele de dinaintea căsătoriei al acestei femei deosebite - s-a născut în 1902 la Sankt Petersburg, într-o familie bogată de evrei. În 1921, când a devenit clar pentru toţi că dictatura comunistă se întăreşte în Rusia, familia Verei a părăsit ţara. Au urmat ani grei de pribegie prin Europa, o Europă care părea la un moment dat că se va lăsa contaminată de virusul revoluţionar bolşevic, până când familia Slonim s-a stabilit la Berlin, un loc preferat de emigraţia rusă, la fel ca şi Parisul. La Berlin Vera l-a întâlnit pe Vladimir Nabokov, un descendent dintr-o familie de liberali ruşi, pe care revoluţia bolşevică i-a obligat să emigreze. Spre deosebire de ceilalţi emigranţi, clanul Nabokov nu se număra printre susţinătorii ţarului. Ei promovau ideea unor reforme moderate, care ar fi dus la modernizarea Rusiei în plan politic şi social. Tatăl scriitorului, Vladimir Dmitrievici Nabokov, a făcut parte la un moment dat, după revoluţia din februarie 1917, din Guvernul provizoriu condus de Kerenski. Evident că în noua Rusie a lui Lenin, aceşti oameni, democraţi convinşi şi foarte culţi, nu-şi puteau găsi locul. Dictatura comunistă le oferea doar două alternative: un glonte în ceafă sau exterminarea lentă şi dureroasă în lagărele de muncă forţată.

Vera a fost pur şi simplu vrăjită de Nabokov de la prima lor întâlnire. Ea a înţeles că are în faţă un geniu literar înnăscut, pe care trebuie să-l ajute să se afirme în toată strălucirea sa, sacrificându-şi propria carieră. A abandonat lucrul şi toate proiectele ştiinţifice pe care le începuse încă pe timpul studiilor la Universitatea din Sorbona şi a devenit un fel de factotum pentru Nabokov, proza căruia era în acel moment, cum a spus-o chiar Vera de multe ori, încă destul de "căldicică şi inconsistentă". Stiliza, redactilografia şi păstra paginile scrise de soţul său, având convingerea fermă că, numai ajutându-l în felul acesta, Nabokov va atinge culmi nebănuite până atunci.

 Infidelităţi conjugale

Devotamentul Verei faţă de soţul său era total şi chiar atunci când a aflat, la sfârşitul anilor '30, că acesta îi făcea destule infidelităţi, i-a rămas credincioasă şi profund devotată. S-a considerat pe sine vinovată de "rătăcirile" soţului şi a hotărât să treacă peste acest "incident" cu o delicateţe şi o măiestrie pe care o putea avea numai ea. A reuşit nu numai să păstreze căsnicia, care pentru mulţi dintre cunoscuţii lor părea la acel moment o ruină irecuperabilă, ci l-a şi scos întărit pe Nabokov din întâmplarea respectivă, făcându-l să creadă că rătăcirile sale sentimentale au consolidat de fapt familia. Nabokov, la rândul său, i-a rămas profund recunoscător pentru felul cum a ştiut să depăşească criza şi a afirmat de mai multe ori că tot ce este şi ce a obţinut el până acum datorează fidelei sale soţii. Fără ea n-ar fi reuşit nimic. "Vera este pentru mine ca o poveste minunată", obişnuia să spună scriitorul despre soţia sa.

În 1938 soţii Nabokov au părăsit Berlinul. Bătrâna Europă era la acea vreme un loc destul de nesigur şi tensionat, iar viitorul se arăta şi mai dezastruos - războiul părea de neevitat. Vera l-a convins pe Vladimir să se mute la New York, deschizându-i în acest fel drumul spre glorie, o glorie care  va veni peste vreo două decenii. În America rolul ei a devenit şi mai important. Vera vedea această ţară nu ca pe un loc de odihnă pentru ei doi, ci ca pe o excelentă trambulină de lansare a cărţilor lui Nabokov, cărţi care trebuiau să cucerească lumea. Muncea enorm, obsesiv, şi această dăruire şi atitudine i se transmitea şi soţului ei. Chiar şi atunci când se întâmpla să se îmbolnăvească, Vera continua să lucreze la manuscrisele lui Nabokov. Mai mult decât atât, îl ferea pe acesta de grijile casei şi nu i-a permis să abandoneze scrisul pentru altă muncă, mai bine plătită, nici atunci când datoriile îi sufocau...

Tot Vera a fost aceea care a salvat din flăcări manuscrisul romanului Lolita, pe care Nabokov, într-un moment de criză, săturat să-l tot refacă, l-a aruncat pe foc. Relaţia ei cu acest manuscris era una specială. Vera s-a aflat la volanul acelei maşini vechi când, pe bancheta din spate, Nabokov şi-a gândit subiectul romanului, şi tot ea a corectat scenele "fierbinţi" şi scandaloase care povesteau despre o dragoste interzisă dintre un profesor bătrân şi o copilă. Puristă, preocupată să-şi ferească proprii copii de "vulgarităţile literaturii" (i-a interzis fiului să citească unele din cărţile lui Mark Twain, pe motiv că conţin expresii urâte), Vera a citit şi a recitit de mai multe ori manuscrisul Lolitei, subiectul căruia intra pe terenul minat al pedofiliei. Deşi contrazisă flagrant de subiectul romanului, Vera a decis că o asemenea capodoperă merită să fie salvată din foc. Marea ei grijă nu era scandalul pe care îl putea declanşa editarea manuscrisului, ci faptul că, rămas neterminat, romanul acesta l-ar fi inhibat pe Nabokov pentru tot restul vieţii. Or ea nu putea admite una ca asta.

 Agentul literar

Episodul cu salvarea din flăcări a manuscrisului Lolitei, văzut şi povestit de mai mulţi martori, nu este singurul care dovedeşte încă o dată devotamentul şi sacrificiul acestei femei pentru soţul său şi marea ei contribuţie la destinul literar fericit al lui Nabokov. Vera era un adevărat izvor de energie: purta pe umerii ei grijile casei, educa fiul, conducea automobilul familiei, negocia şi încheia contracte cu diverse edituri, dovedind mult curaj şi vehemenţă în lungile şi tensionatele discuţii cu editorii rapaci şi zgârciţi. De asemenea, Vera a pregătit fişe pentru unele din cărţile lui Nabokov. A scris, de exemplu, zeci de pagini despre primii ani de viaţă şi copilăria fiului lor,  Dmitri, pagini care l-au ajutat pe Nabokov să scrie la rândul său Speak, Memory ("Vorbeşte, memorie"). A corectat povestirile scrise de soţul său în germană, a redactat volumele de traduceri din poezia italiană, a tradus în limba rusă, când împlinise deja 80 de ani, romanul  Foc palid.

Devotamentul şi sacrificiul Verei nu s-a circumscris doar la activitatea literară a soţului său. Ea a "aspirat" toate problemele vieţii de familie, creându-i lui Nabokov un cadru liniştit, cât mai potrivit pentru scris. În acest sens orice detaliu îşi avea importanţa sa. De exemplu, ea a găsit o modalitate mai puţin dureroasă de a omorî fluturii pentru bogata colecţie a lui Nabokov, absolvindu-l pe acesta de sentimentul greu că trebuie să ucidă aceste "frumuseţi ale lumii", pentru care scriitorul avea o mare pasiune. Lucrurile şi muncile mai puţin plăcute, care lui Nabokov i-ar fi provocat repulsia sau disconfortul,  le asuma întotdeauna, cu răbdare şi înţelegere, Vera.

La rândul său Vladimir îşi aprecia foarte mult devotata soţie, adresându-i-se cu nume de alint chiar şi în prezenţa străinilor, detaliu ce dovedea dragostea lui profundă şi adevărată pentru ea. Scriitorul a recunoscut de mai multe ori că alături de Vera se simte cel mai bine şi că  numai cu ea îi place să vorbească, să discute, să se plimbe şi să râdă. Prezenţa ei alături "îl împlinea", cum obişnuia să spună Nabokov, iar bucuriile şi plăcerile vieţii trăite împreună aveau o mai mare consistenţă. O dată Nabokov a lăsat să-i scape un exemplar foarte rar de fluture, şi asta pentru că Vera nu se afla alături de el, cu care să împartă bucuria acestei preţioase prăzi...

Vladimir Nabokov a murit în 1977. Vera i-a supravieţuit aproape 15 ani, decedând în 1991. Restul vieţii, "fără Vladimir", l-a consacrat muncii de editare a operei acestuia. A supravegheat cu atenţie şi multă exigenţă orice traducere, traduc`nd la rândul ei cărţile soţului în alte limbi, în special în rusă, limbă pe care a abandonat-o în tinereţe - gest de respingere a dictaturii criminale bolşevice, culpabilă de moartea a zeci de milioane de oameni.

Viaţa acestui cuplu celebru poate fi privită din mai multe unghiuri. Nu toate secvenţele acestei lungi convieţuiri au o luminozitate egală şi clară. Se vor găsi destui care să afirme că Nabokov a avut în loc de soţie o slugă şi că talentul său literar a parazitat pe devotamentul şi suferinţele Verei. Pe de altă parte, vor fi şi din aceia care, emoţionaţi de exemplul acestei femei înţelepte, iubitoare şi puternice, să spună că ea a ştiut să ocupe în viaţa scriitorului locul şi rolul potrivit, contribuind la edificarea unei opere literare nemuritoare. Ambele puncte de vedere sunt valabile. Nimeni însă nu poate nega faptul că peste toate aceste posibile interpretări trebuie să stea imaginea şi exemplul unei iubiri adevărate, o iubire care s-a situat întotdeauna deasupra clişeelor şi prejudecăţilor vremii. Vladimir şi Vera au trăit fericiţi împreună 52 de ani, iar acest lucru nu li se întâmplă tuturor.

După revista spaniolă "El Mundo" (martie 2002)