Vă propunem fragmente dintr-un studiu aflat în fază de elaborare al tânărului istoric Gheorghe Cojocaru din Chişinău, studiu consacrat evenimentelor din toamna anului 1991, care au dus la dispariţia Uniunii Sovietice de pe harta lumii. Sunt file de "istorie recentă", rulate în stilul unui documentar Discovery: observăm în spotul camerei de luat vederi perindându-se diverse persoane implicate, apar sporadic acte oficiale cu menţiunea "strict confidenţial", depunând mărturie asupra unui capitol al destinului nostru colectiv, căruia urmează încă să-i "iluminăm" sertarele ascunse şi să-i conştientizăm consecinţele. Lectura acestor pagini, aşa sobre cum sunt, paradoxal, reuşeşte să captiveze, să inducă mai multă autenticitate decât o naraţiune artistică pe tema falimentului URSS.

Un "Novo-Ogariovo-2" fără Ucraina

După puciul din august '91 de la Moscova s-a cristalizat o situaţie paradoxală: URSS continua să existe de jure, dar de facto URSS, în fosta sa calitate şi ca număr de republici unionale, nu mai era aceeaşi Uniune. În locul abreviaturii "URSS" în uzul public intra o nouă terminologie: spaţiul economic, informaţional-cultural politic comun, fosta URSS etc. Înaintea şedinţei Consiliului de Stat, guvernul sovietic de după puci, din 11 octombrie de la Novo-Ogariovo, locul unde se negocia Acordul de Uniune, în unele ziare a fost publicat textul noului proiect de Tratat unional, care fusese expediat republicilor la începutul lunii, cu condiţia păstrării confidenţialităţii documentului pe un termen de 10 zile. Preşedintele ucrainean, Leonid Kravciuk, declara la întâlnirea de la Novo-Ogariovo că Ucraina nu intenţionează să participe la negocieri înainte de desfăşurarea unui referendum naţional în chestiunea independenţei, punându-l în dificultate pe Mihail Gorbaciov, care nu-şi imagina continuarea procesului de la Novo-Ogariovo în lipsa Kievului1.

La deschiderea sesiunii noului Soviet Suprem unional din 21 octombrie, Gorbaciov a anunţat că a fost reluată activitatea de redactare a "Tratatului cu privire la Uniunea Statelor Suverane", proiectul căruia se discuta în Consiliul de Stat şi care ar fi putut să fie dat publicităţii cel mai probabil la mijlocul lunii noiembrie2. Acest nou proiect, ce însuma 23 de articole, "constituia un compromis curios între aspiraţiile "unioniste", niciodată dezminţite, ale lui Mihail Gorbaciov şi practica de dezmembrare a Centrului, proprie autorităţilor Republicii Rusia". Deşi în preambulul proiectului se vorbea despre adeziunea la democraţie, drepturile omului şi Carta ONU, art.1-18 ale Acordului "restaurau, în mare măsură, modelul anterior de Federaţie: Constituţie comună, preşedinte ales prin sufragiu universal, domenii de interes comun importante: Uniunea Statelor Suverane (iniţiale neschimbate) se voia ea însăşi Stat suveran, subiect de drept internaţional, succesoare a fostei Uniuni Sovietice. Tot atâtea pretenţii care nu conveneau majorităţii statelor chemate să adere la ea". În pofida eforturilor liderului sovietic de a implica Sovietul Suprem, în proiectul său tratându-l drept constituantă, adunarea se arăta indiferentă, uneori chiar ostilă apelurilor sale. În primul rând, ea subminează ideea unei Constituţii proprii a Uniunii"3

Preşedintele sovietic a anunţat despre decizia Consiliului de Stat de a se adresa către Sovietul Suprem al Ucrainei cu apelul de a lua parte la elaborarea Tratatului4. "S-o spunem pe şleau, se menţiona în apelul lui Gorbaciov către instituţia legislativă de la Kiev, noi nu ne imaginăm Uniunea fără Ucraina. Suntem convinşi că şi poporul multinaţional al Ucrainei nu-şi închipuie viitorul fără relaţii de uniune cu toate popoarele ţării noastre, de care este legat cu o istorie de secole"5. Cele două Camere ale parlamentului sovietic au decis să amâne alegerea preşedinţilor în speranţa că Kievul urma să-şi delege reprezentanţii la Moscova6. La sfârşitul lunii octombrie, Sovietul Suprem de la Kiev a decis că "nu este indicată participarea Ucrainei la întemeierea şi activitatea oricăror structuri interrepublicane, care duc sau pot duce la încadrarea Ucrainei ca parte la alt stat" şi a delegat un grup de observatori ca reprezentanţi ai Prezidiului legislativului în Consiliul Republicilor de la Moscova7.

"Uniunea statelor suverane" sau "stat unional"?

Consiliul de Stat s-a pronunţat "asupra acestui animal fantastic în care s-a transformat proiectul Uniunii" în şedinţa din 14 noiembrie 19918. Dar Tratatul nu a fost parafat, deşi anterior se convenise ca parafarea lui să aibă loc în această zi. Discuţiile s‑au consumat iarăşi în legătură cu chestiunea noului stat ce trebuia să apară pe ruinele imperiului. Boris Elţin, preşedintele rus,  a insistat ca în preambul să fie scris "Uniunea Statelor Suverane". Preşedintele Gorbaciov nu a avut obiecţii împotriva titlului, dar a cerut categoric ca noul stat să fie un "stat unional", în timp ce Elţin s-a pronunţat la fel de categoric pentru o "uniune a statelor". În semn de dezacord cu intenţia de a crea "ceva amorf", Mihail Gorbaciov a vrut să părăsească şedinţa, dar Stanislav Şuşkevici, preşedintele bielorus, l-a rugat să rămână. Când preşedintele rus a propus constituirea unei confederaţii, cu scopul de a-i atrage şi pe ucraineni, Şuşkevici l-a susţinut, şi, după mai multe altercaţii, toţi au consimţit asupra formulei "stat democratic confederativ". S-a decis ca parafarea Tratatului să se producă în ziua de 25 noiembrie9. În conferinţa de presă ce a urmat întâlnirii de la Novo-Ogariovo Boris Elţin a declarat că au fost luate în dezbatere trei concepţii ale Uniunii: (1) stat federativ; (2) stat confederativ şi (3) fără a preciza natura noului stat. În urma discuţiilor s-a optat pentru varianta de compromis - statul democratic confederativ10. Acest stat nu avea Constituţie proprie, ce era înlocuită cu Tratatul cu privire la Uniunea Statelor Suverane. La Consiliu s-a discutat pe larg rolul republicilor şi rolul Centrului în noua structură a Uniunii. Reprezentanţii republicilor erau categoric împotriva reanimării vechiului Centru. "Eu împărtăşesc această poziţie, spunea Gorbaciov, dar cu o singură condiţie: noul stat trebuie să dispună de funcţii de exercitare a puterii şi de prerogative eficiente". Atunci când cineva dintre cei prezenţi  la şedinţă a declarat că noua abreviatură "USS" nu sună frumos, Elţin a parat, zâmbind: "Nu-i nimic, ne vom obişnui"11.

    La Novo-Ogariovo, măiestria de politician i-a permis lui Gorbaciov "nu numai să păstreze concepţia statului unional, dar şi să-l facă pe Elţin să anunţe ţara  şi lumea întreagă despre eventuala formare a unui stat confederativ unic"12. Din nou, Gorbaciov câştiga o luptă, deşi soarta războiului de mult nu mai era în mâinile lui.

Şedinţa Consiliului de Stat din 25 noiembrie

Într-un interviu acordat cu câteva ore înaintea şedinţei Consiliului de Stat de la Novo-Ogariovo din 25 noiembrie, Boris Elţin declara: "La Consiliul de Stat de astăzi eu voi fi nevoit să spun:  până când Ucraina nu va semna tratatul politic, nu-ºi va pune semnãtura nici Rusia. Noi vom  califica aceasta drept o dorinþã de a pãrãsi Uniunea. În acest caz ea va fi liberã sã facã tot ce va dori. Sã introducã valuta sa, sã aibã armata sa... Şi pentru Rusia situaþia se va schimba brusc. Adicã, noi, drept rãspuns, de asemenea vom fi nevoiþi sã introducem valutã proprie, sã vedem ce facem cu armata... Pentru ca într-adevăr să nu ne ia pe neaşteptate. Totodată, eu repet permanent: sper că Ucraina va semna tratatul, sper din toată inima. În linii mari, totuşi, noi avem relaţii deloc rele: a fost semnat acordul bilateral, înţelegerea pentru anul 1992, care prevede achitări reciproce, la preţuri mondiale. Dar ieşirea Ucrainei din cadrul Uniunii ar putea fi o lovitură serioasă atât pentru Uniune, cât şi pentru Rusia"13.

La şedinţa Consiliului de Stat din 25 noiembrie, la care trebuia să aibă loc parafarea Tratatului cu privire la Uniunea Statelor Suverane, au participat Mihail Gorbaciov, Boris Elţin, Stanislav Şuşkevici, preşedintele Sovietului Suprem al Republicii Belorus, Islam Karimov, preşedintele Uzbekistanului, Akbarşo Iskandarov, vicepreşedintele Sovietului Suprem al Tadjikistanului, Erik Asanbaev, vicepreşedintele Kazahstanului, Askar Akaev, preşedintele Kârgâzstanului, Sapamurad Niazov, preşedintele Turkmenistanului. Preşedintele azer, Aiaz Mutalibov, nu a sosit la şedinţă din cauza agravării situaţiei în Karabahul de Munte. La şedinţă Centrul a mai fost reprezentat de cei doi şefi ai Camerelor legislativului unional - Anuarbek Alimjanov şi Constantin Lubencenko, premierul Ivan Silaev, ministrul de externe Eduard Şevarnadze, şeful KGB, Vadim  Bakatin, şi Evgheni Şapoşnikov, ministrul apărării. După dezbaterea proiectului de Tratat era planificată o şedinţă cu uşile închise14.

După şedinţa din 14 noiembrie, Ghenadi Burbulis, secretarul rus de stat,  împreună cu alţi consilieri l-au convins pe Elţin "să retragă la şedinţa următoare a Consiliului de Stat ceea ce el în mod nejustificat i-a "dăruit" cu generozitate lui Gorbaciov la precedenta şedinţă"15. Astfel că imediat ce Gorbaciov a anunţat în şedinţa Consiliului de Stat din 25 noiembrie parafarea Tratatului unional, liderul rus a declarat că în textul acordului trebuia să fie stipulată nu noţiunea "stat confederativ", ci "confederaţia statelor democratice", în caz contrar, Sovietul Suprem al Rusiei ar fi refuzat ratificarea documentului. Şuşkevici, Niazov şi Karimov s-au alăturat preşedintelui Elţin, propunând să nu se grăbească parafarea acordului, iar Nazarbaev şi Akaev au susţinut punctul de vedere al lui Gorbaciov. Preşedintele sovietic a propus ca documentul să fie expediat parlamentelor naţionale, care să însărcineze delegaţiile plenipotenţiare să se pună de acord asupra textului şi să-l semneze. Elţin, care avea în minte proiectul lui S.Şahrai privind o Rusie puternică integrată într-o uniune cât mai laxă - o confederaţie/comunitate de state şi care nu-şi imagina o nouă uniune fără Ucraina, a cerut să se aştepte până la 1 decembrie, când în Ucraina urmau să se desfăşoare alegeri prezidenţiale şi referendumul în chestiunea independenţei, pentru a cunoaşte poziţia Kievului. Gorbaciov i‑a reproşat liderului rus faptul de a fi respins în mod iresponsabil formula "stat unional", acuzându-l şi de promovarea "ideii înmormântării statului unional". După care supărat, a părăsit şedinţa, lăsându-i singuri pe şefii de stat. După o oră, Elţin şi Şuşkevici s-au dus să-l îmbuneze şi să-l readucă la masa de negocieri. Dar motivul divergenţelor - formula ce trebuia aşezată la temeliile noii Uniuni - nu a fost depăşit16.

În cele din urmă, participanţii la şedinţa Consiliului de Stat au decis ca proiectul elaborat al Tratatului să fie transmis Sovietelor Supreme ale republicilor suverane şi Sovietului Suprem al URSS pentru a-l examina şi a-l aproba, ţinând cont de perspectiva semnării textului până la sfârşitul anului 199117.

Tratatul cu privire la Uniunea Statelor Suverane pleca de la declaraţiile de suveranitate ale statelor semnatare şi recunoaşterea dreptului la autodeterminare al naţiunilor. Documentul avea patru compartimente: principiile generale, organizarea Uniunii, organele Uniunii şi prevederile finale, în total 25 de articole. (...) A fost ultimul proiect din epoca Gorbaciov, care marca strădania tranziţiei de la URSS - un stat unitar, hipercentralizat, cu unele particularităţi formale de federaţie - la o Uniune a Statelor Suverane - un stat confederativ, cu mai multe trăsături de federaţie. Un document extrem de tardiv, care va rămâne doar în analele istoriei.

Un proiect al "uniunii celor trei"

După evenimentele sângeroase din 12 ianuarie 1991 de la Vilnus, Lituania, Boris Elţin declara la o conferinţă de presă din 14 ianuarie că prin ceea ce s-a întâmplat la Vilnus s-a aplicat o lovitură serioasă procesului de încheiere a Tratatului unional, pentru că printre "conducătorii republicilor nu se vor mai găsi doritori să semneze acordul cu ştreangul la gât". "În afară de aceasta, a spus Elţin, centrul din nou ne-a pus pe farfurie un text gata al documentului (un prim proiect al Tratatului de Uniune - n.a.) aprobat de plenara CC al PCUS, de congresul deputaţilor poporului din URSS. Prin aceste acţiuni, însoţite şi de o presiune de sus, au obţinut ca deja cinci republici să renunţe la viitoarea Uniune. Dar chiar şi noi, probabil, ne vom gândi în Sovietul Suprem al RSFSR dacă ne trebuie o asemenea Uniune, când republicii i se dictează de sus cum să procedeze". Apoi Elţin a comunicat că liderii celor mai mari patru republici unionale - ai Rusiei, Ucrainei, Bielorusiei şi Kazahstanului au decis, nemaiaşteptând Tratatul unional, să încheie un acord cvadruplu atotcuprinzător. În acest scop urma să aibă loc o reuniune "în patru" la Minsk. "Credem că o asemenea acţiune va deveni un factor stabilizator asupra întregii societăţi, considera preşedintele rus. La acordul nostru ar putea să adere ulterior, la dorinţă, şi alte republici şi centrul"18. Însuşind lecţia aplicată de Imperiu balticilor şi criticând aspru autorităţile unionale pentru devierea de la cursul democratic spre politica "mâinii forte", Elţin era şi mai hotărât să smulgă Centrului noi prerogative care să umple cu un conţinut real suveranitatea declarată a Rusiei. La 21 ianuarie la sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse el a propus ca în locul Tratatului unional să fie elaborată o înţelegere a patru republici - RSFSR, Ucrainei, Bielorusiei şi Kazahstanului, prin care să fie declarată Uniunea Statelor Suverane19.

În zilele de 26-27 ianuarie 1991, în oraşul Harkov, Ucraina, s‑a desfăşurat o reuniune a partidelor politice şi mişcărilor social-politice de orientare social-democrată, liberală şi naţional-democrată din Rusia, Ucraina, Belorusia, Lituania, care a decis crearea blocului politic Congresul Democratic. Congresul şi-a propus să lupte pentru demontarea prin metode paşnice a structurilor imperiale totalitare şi pentru formarea statelor suverane democratice. Reprezentanţii unor partide, nu şi a celor baltice, au semnat o declaraţie care conţinea concepţia unui acord cu privire la o comunitate euroasiatică a statelor. În legătură cu referendumul unional din 17 martie 1991 privind păstrarea URSS, la conferinţă a fost adoptată şi rezoluţia "cu privire la Tratatul unional şi referendum", care lansa un apel către republicile unionale să desfăşoare "nu referendumul unional, ci referendumuri naţionale". S-a propus ca în buletinul de vot să fie introduse două întrebări: (1) "Consideraţi posibilă păstrarea URSS ca un stat federativ unit?" şi (2) "Consideraţi necesară transformarea URSS într-o comunitate a statelor suverane?". În cazul în care ar fi fost imposibilă desfăşurarea referendumurilor naţionale, cetăţenii trebuiau să ceară reformularea chestiunii propusă la referendumul iniţiat de Centru20.

Potrivit vicepreşedintelui rus, A. Ruţkoi, încă la începutul anului 1991 ar fi existat un plan detaliat privind "lichidarea Centrului", elaborat de consilierii liderului rus. Elementul cheie al acestui proiect urma să devină încheierea unui "acord cvadruplu" între Rusia, Ucraina, Belorusia şi Kazahstan, care trebuiau să prezinte împreună un ultimatum preşedintelui URSS şi legislativului unional. Textul acestui tratat se redacta în "casa albă" de la Moscova, în lunile februarie-martie 1991. Reprezentanţii celor patru republici (Rusia era reprezentată de Gh.Burbulis) au fost primiţi de mai multe ori în audienţă de preşedintele Elţin, pentru a-l informa asupra mersului negocierilor. "La început totul mergea bine, povesteşte Ruţkoi. Este adevărat că reprezentanţii Kazahstanului erau prudenţi. Apoi au dat dovadă de "slăbiciune" reprezentanţii Ucrainei, ai Belorusiei - şi totul parcă s-a liniştit"21.

 "Memorandumul Burbulis"

Chestiunea denunţării Tratatului unional din 1922, adică procedura tehnică a dizolvării de jure a URSS, a fost examinată în noiembrie 1991 la Zavidovo, lângă Moscova, într-un cerc restrâns. Principalii actori erau preşedintele Boris Elţin şi Gh.Burbulis, secretarul de stat al Rusiei, care i-au invitat la discuţie şi pe generalii P. Graciov şi V. Barannikov. Deoarece se temeau să nu fie ascultaţi de KGB, toate discuţiile aveau loc în aer liber, în timpul plimbărilor prin pădure. Se discuta doar despre un singur lucru - Belovejskaia Puşcia, locul reşedinţei "Viskuli" a preşedintelui bielorus, de lângă Brest, unde va fi semnată ulterior convenţia cu privire la dizolvarea URSS22. De ce a fost aleasă anume Belovejskaia Puşcia? Deoarece iniţiatorul întâlnirii de la Belovejskaia Puşcia ar fi fost chiar preşedintele bielorus St. Şuşkevici. "În timpul discuţiilor de la Novo-Ogariovo, povesteşte acesta, când lucrurile nu mergeau şi Gorbaciov, supărat pe toţi, pleca, nouă cu Boris Nikolaevici ni se dădea misiunea să mergem la el să ne împăcăm; considerau că noi ne pronunţam cel mai tare împotriva înţelegerii de la Novo-Ogariovo. Şi iată că, duc`ndu-ne odată să ne împãcãm, iar acolo este o pantã spre râul Moscova, un crâng frumos... Eu îi spun: "Boris Nikolaevici, la dumneavoastră aici e atât de frumos, încât, probabil, nici nu poate fi mai frumos. Dar aş vrea să vă arăt Belovejskaia Puşcia. Să veniţi, vom merge la vânătoare". El a fost de acord. Iar mai apoi în ajunul referendumului din Ucraina, eu am înţeles că lucrurile sunt foarte serioase şi fără Kravciuk nu ne vom descurca"23. Leonid Kravciuk a fost de acord să vină şi el la "vănătoare" atunci când a fost ales preşedinte prin vot universal, iar Ucraina şi-a confirmat independenţa prin referendumul naţional din 1 decembrie 1991. Mai puţin experimentatul în sfera politicii profesorul Şuşkevici, fiind doar de trei luni în funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem al Bielorusiei, l-ar fi întrebat pe Elţin dacă n-ar fi fost necesar să-l invite şi pe Gorbaciov la Belovejskaia Puşcia, la care preşedintele rus i-ar fi spus că în acest caz prezenţa sa acolo ar fi fost imposibilă24.

 Principalele teze în favoarea denunţării Tratatului unional se conţineau într-un document  "strict confidenţial" numit "Strategia Rusiei în perioada de tranziţie", expediat pe adresa lui Boris Elţin la Soci, aflat acolo la odihnă după puciul din august. Documentul mai este cunoscut şi sub titlul "memorandumul Burbulis", după numele celui care l-ar fi redactat. "Până la evenimentele din august, se afirmă în "memorandum", conducerea Rusiei, care se opunea centrului vechi totalitar, putea să mizeze pe sprijinul liderilor majorităţii republicilor unionale, care tindeau să-şi întărească propriile poziţii politice. Lichidarea vechiului centru readuce în mod inevitabil în prim-plan contradicţiile obiective între interesele Rusiei şi ale altor republici. Pentru ultimele, păstrarea pentru o perioadă de tranziţie a fluxului de resurse şi a relaţiilor economico-financiare existente înseamnă o posibilitate unică de a-şi reconstrui economia pe contul Rusiei. Pentru RSFSR, afectată de o criză profundă, asta înseamnă o presiune suplimentară asupra structurilor sale economice, subminarea posibilităţii sale de renaştere economică". Şi în continuare: "Din punct de vedere obiectiv, Rusia nu are nevoie de un centru economic deasupra ei, ocupat cu redistribuirea resurselor ruseşti. Dar de existenţa unui asemenea centru sunt interesate multe dintre republici. Instalând controlul asupra proprietăţii în teritoriul lor, ele tind ca prin intermediul organelor unionale să redistribuie în folosul lor proprietatea şi resursele Rusiei. Deoarece un asemenea centru poate exista doar cu sprijinul republicilor, acesta, obiectiv, indiferent de componenţa sa nominală, va promova o politică contrară intereselor Rusiei"25.

Fondul argumentativ invocat în "memorandum" nu lăsa loc pentru păstrarea în continuare a unor autorităţi centrale, dar nu oferea şi soluţia tehnică a despărţirii definitive de imperiu. În septembrie 1991 Elţin încă nu era pregătit să accepte filozofia "memorandumului". Secretarul de stat rus îl avertiza pe Elţin, aflat în vacanţă la Soci, că "vicleanul de Gorbaciov" nu pierdea timpul în zadar, că făcea eforturi să reanimeze centrul unional, având şi sprijinul unor republici. Un asemenea scenariu nu-i era convenabil Rusiei şi el trebuia deturnat cu orice preţ.

Gorbaciov, care a luat cunoştinţă imediat de tezele "strict confidenţiale", s-a arătat alarmat şi, după cum relatează el însuşi, "la o nouă întâlnire cu Elţin am iniţiat "un dialog conceptual" pe această temă. El a fost de acord cu argumentele mele şi, după cum mi s-a părut, era sincer. Dar, după cum am mai spus, de multe ori se întâmpla aşa: stai de vorbă cu Boris Nikolaevici, îl convingi, te pui de acord cum să acþionezi, dar chiar a doua zi sub influenþa nu ºtiu cui el procedeazã exact invers. Aºa-i firea lui, nestatornicã. Aºa a fost ºi de data asta..."26.

"Crimeea contra Kremlin"

Cartea Ucrainei, care anunţase alegeri prezidenţiale şi un referendum în chestiunea independenţei pentru 1 decembrie 1991, începu să fie jucată cu febrilitate de cei doi rivali de la Moscova - Elţin şi Gorbaciov, în interesele proprii.

"Dacă Ucraina părăseşte Uniunea, avertiza autorităţile de la Kiev Gorbaciov în noiembrie 1991, Crimeea va insista asupra anulării alipirii sale la Ucraina, din 1954, şi va cere întoarcerea la Rusia. Dar dacă Ucraina rămâne în noua Uniune a statelor suverane, atunci Crimeea nu va avea obiecţii în privinţa apartenenţei sale la Ucraina"27.

Acelaşi lucru, numai că în sens invers, îl spunea Ucrainei şi administraţia Rusiei. La sfârşitul lui noiembrie statele majore ale preşedinţilor Elţin şi Kravciuk au stabilit un contact direct şi oficios. Ghenadi Burbulis, eminenţa cenuşie a lui Elţin, a vizitat Kievul pentru a-l asigura pe Kravciuk că  "imediat după victoria sa în referendum, Rusia va susţine interpretarea rezultatelor ca un vot favorabil ieşirii din Uniune şi va profita, la rândul său, de poziţia ucraineană pentru a bloca definitiv negocierile asupra Tratatului, la Novo Ogariovo". Acordul tacit al Rusiei dădea undă verde autorităţilor ucrainene "pentru a stabili imediat suveranitatea Ucrainei în cadrul frontierelor pe care până şi elementele cele mai extremiste ale Ruh-ului nu le puteau visa. Dar pentru conducerea rusă, miza principală a partidei era capul şi biroul de la Kremlin ale preşedintelui Uniunii şi nici o supralicitare nu i se părea inacceptabilă. Aşa cum va scrie mai târziu filozoful Aleksandr Ţipko, târgul "Crimeea contra Kremlin" a fost încheiat"28.

În aceeaşi zi de 1 decembrie a avut loc un scrutin prezidenţial şi în Kazahstan. Atât Nursultan Nazarbaev, cât şi Leonid Kravciuk au fost aleşi şefi de stat, primul cu 98%, al doilea cu 61,6% din voturile valabil exprimate. În favoarea independenţei Ucrainei s-au pronunţat  90,3% din participanţii la referendum, ceea ce a constituit o surpriză neplăcută pentru Gorbaciov care se aştepta la alte rezultate. Imediat ce au fost date publicităţii primele estimări serioase, liderul de la Kremlin i-a felicitat "cu titlu provizoriu" pe cei doi preşedinţi, spunându-le că voinţa celor două republici "de a-şi consolida independenţa şi suveranitatea, aşa cum au exprimat cele două scrutine, le dă o nouă libertate de a alege în cunoştinţă de cauză şi de a hotărî asupra participării lor la noua Uniune a statelor suverane. Independenţa nu este un obstacol pe drumul care duce spre un nou Tratat asupra Uniunii. Dimpotrivă, tocmai o deplină suveranitate a republicilor le dă posibilitatea să ia hotărâri ponderate şi voluntare privind participarea lor la viitoarea Uniune"29. Logica lui Gorbaciov însă nu-i mai impresiona pe liderii naţionali. Având mandatul popular, care-i lipsea atât de mult preşedintelui URSS, aceştia erau capabili să susţină o probă de forţe cu liderul sovietic.

După afişarea rezultatelor oficiale ale scrutinului din Ucraina, Elţin a semnat o declaraţie prin care Rusia recunoştea independenţa de stat a Ucrainei şi era disponibilă să stabilească relaţii diplomatice cu Kievul. O dată cu aceasta, se spunea în Declaraţie, se deschideau noi oportunităţi şi pentru "constituirea unei comunităţi de state suverane egale într-adevăr în drepturi"30. Administraţia Rusiei a prezentat rezultatele referendumului din Ucraina ca pe un fapt total nou în contextul procesului de la Novo-Ogariovo, văzând în independenţa Ucrainei o şansă de a realiza o ruptură definitivă de Uniune. La ceremonia de inaugurare a preşedintelui Kravciuk din 5 decembrie, deputatul poporului din URSS, scriitorul Dmitri Pavlîciko, a dat citire unui "Apel către parlamentele şi popoarele lumii" în care se spunea: "În ceea ce o priveşte, Ucraina consideră Tratatul din 1922 cu privire la formarea URSS şi toate actele constituţionale ulterioare ale URSS nule şi neavenite". La prima sa conferinţă de presă după inaugurarea în funcţia de preşedinte, Leonid Kravciuk a declarat că "Ucraina va încheia uniuni politice cu republicile-state, dar nu va  intra în Uniunea, în care deasupra statelor va mai fi şi un organ de conducere. Pentru independenţa politică a Ucrainei au votat mai mult de 90%. Şi aceasta este voinţa poporului"31. Ucraina a fost prima dintre republicile sovietice care a denunţat la 5 decembrie Tratatul unional din 1922. "Din acest moment argumentul lui B. N. Elţin că el va semna Tratatul unional dacă îl va semna şi Kravciuk a căpătat o tărie de neclintit"32. Poziţia Ucrainei în chestiunea Tratatului de Uniune "a creat guvernului Rusiei un alibi aproape perfect", afirma Andrei Graciov, purtătorul de cuvânt al lui Mihail Gorbaciov din acea perioadă. "Bineînţeles, Gorbaciov nu trebuia "traumat" înainte de ora stabilită dacă se voia evitarea unor eventuale "surprize" din partea sa. A fost aleasă, deci, soluţia de a-l linişti. Elţin l-a informat (la 5 decembrie - n.a.) despre intenţia sa de a pleca la Minsk pentru a discuta cu Şuşkevici despre probleme bilaterale. El a spus că ar fi bine să fie ascultat Kravciuk cu această ocazie, pentru a-şi preciza intenţiile faţă de Uniune. În plus, şi-a exprimat voinţa de a coordona împreună cu Gorbaciov tactica care va permite ca preşedintele ucrainean să fie convins să nu rupă cu Uniunea". După întâlnirea de la Gorbaciov, cei doi lideri au declarat că ei "nu concepeau Uniunea fără Ucraina", iar Elţin a adăugat că "trebuia făcut totul pentru a-i convinge pe ucraineni să se alăture Tratatului asupra Uniunii". Este adevărat că tot el a precizat în treacăt: "Dacă aceasta nu va merge, va trebui să ne gândim la alte posibilităţi". O frază cu o semnificaţie crucială pentru destinul URSS, dar care pentru moment a scăpat atenţiei publice33.

Însuşi Mihail Gorbaciov va descrie mai târziu astfel această întâlnire cu preşedintele rus: "Am vorbit cu Elţin înaintea plecării sale la Minsk. I-am oferit argumentele mele, vechi şi noi. Iar el se mărginea să repete: dar Ucraina, puteţi să garantaţi că va face parte din Uniune? Simţeam deja că exista un plan secret. Şi când am aflat că Burbulis şi Şahrai mergeau şi ei la Minsk, totul a fost clar. Burbulis scrisese un memoriu care "se plimba" prin diferite birouri, deşi era notat "strict confidenţial". Care era sensul acestui memoriu? Rusia, afirma el, a pierdut deja jumătate din ceea ce câştigase după puciul din august. Gorbaciov, viclean, întinde plasele, reface vechiul centru, iar republicile îl susţin. Toate acestea sunt contrare intereselor Rusiei şi trebuie întrerupte. Ştiind aceasta încercam să-l conving pe Elţin că Ucraina putea fi antrenată în procesul de aprobare a Tratatului şi că pasul principal era ca Federaţia Rusă să-l semneze prima. Dar preşedintele rus mi-a dispreţuit argumentele şi simţeam deja de ce. Conducerea rusă era plictisită de orice "centru". Iată originile celor ce s-au petrecut în pădurea Belovejskaia"34.

"Vânătoarea" de la Belovejskaia Puşcia

Gorbaciov le-a telefonat la 6 decembrie lui Kravciuk şi Nazarbaev pentru a le propune o întâlnire pe data de 9 decembrie la Kremlin, precizând că avea deja acordul lui Elţin şi al lui Şuşkevici în acest sens. Cei doi şefi de stat aleşi prin vot universal au acceptat invitaţia35. În acest fel, liderul sovietic, după ce a aprobat întâlnirea "celor trei", îşi lua măsurile necesare pentru a nu pierde controlul asupra situaţiei.  

La 7 decembrie preşedintele Elţin a rostit un discurs în Sovietul Suprem al Belorusiei, subliniind că proiectata întâlnire cu liderii bielorus şi ucrainean prezenta un interes aparte din perspectiva consolidării contactelor. La conferinţa de presă de la Minsk, Elţin  a fost rugat să se pronunţe asupra atitudinii faţă de noul Tratat unional, fără participarea Centrului, şi faţă de ideea lui Leonid Kravciuk cu privire la formarea uniunii celor trei state slave. "Noi vom discuta scrupulos patru sau cinci variante, inclusiv varianta celor trei state slave. Asupra căreia ne vom opri? Din partea mea ar fi neetic să anticipez rezultatele negocierilor. Despre ele veţi afla mai târziu", le spunea Elţin ziariştilor, menţionând că Rusia urma să înainteze "propria variantă a Tratatului unional". După sosirea preşedintelui Kravciuk în a doua jumătate a zilei de 7 decembrie la Minsk, cei trei lideri au plecat la "Viskuli", reşedinţa preşedintelui bielorus din pădurea Belovejskaia Puşcia, de lângă Brest36.

La Belovejskaia Puşcia Kravciuk  încerca să se ţină oarecum deoparte de ceea ce se întâmpla acolo. Când cei trei lideri - Elţin, Kravciuk şi Şuşkevici - s-au întâlnit în prima seară, ei încă nu ştiau cu  ce se va încheia întâlnirea. Şuşkevici, "neînţelegând încă, după cum se vede, în ce joc fusese atras, i-a propus lui Elţin să aprobe un comunicat tripartit, "ca sfat lui Gorbaciov în sensul a ce trebuie de facut". Şi Elţin, şi Kravciuk au respins ideea comunicatului, spunând că "pentru aşa ceva nici nu făcea să se întâlnească". Apoi preşedintele rus i-a transmis liderului ucrainean proiectul Tratatului unional, elaborat la Novo-Ogariovo, şi întrebarea lui Gorbaciov: "Veţi semna acest document, fie cu  modificări, fie fără?" Punându-i lui Kravciuk această întrebare, Elţin a subliniat că el ar fi semnat Tratatul doar după ce Ucraina l-ar fi semnat. Kravciuk a răspuns că "Ucraina nu va semna Tratatul asupra Uniunii". Atunci cei trei preşedinţi au procedat la căutarea "altor soluţii", invitându-i la masa dezbaterilor şi pe premierul ucrainean V. P. Fokin, primul ministru bielorus V. F. Kebici şi secretarul rus de stat Ghenadi Burbulis. Anume Burbulis a formulat în faţa tuturor celor prezenţi întrebarea: veţi fi de acord să semnaţi un act precum că URSS, ca realitate geopolitică, s-a destrămat sau şi-a încetat existenţa? Toată lumea fiind de acord cu această formulă, grupului de lucru, în care intrau experţii celor trei părţi, i s-a încredinţat misiunea să redacteze pe parcursul nopţii un document în acest sens. Apoi, împreună, "cei şase" au mers să se relaxeze la baie37.

Delegaţia rusă (Gh. E. Burbulis, E. T. Gaidar, S. M. Şahrai, A. V. Kozîrev, V. V. Iliuşin) avea în portofoliu "o variantă a unei comunităţi sau uniuni de republici democratice". În culoare, delegaţii ruşi au fost avertizaţi de reprezentanţii ucraineni că Kravciuk urma să plece în caz că asupra lui s-ar fi exercitat presiuni pentru a-l determina să adere la Tratatul de Uniune, deoarece Sovietul Suprem al Ucrainei insista asupra independenţei. În opinia delegaţiei de la Kiev, "mai raţional ar fi fost să se meargă pe calea unirii statelor independente, dar fără subordonarea unui centru unic".

După ce Elţin le-a cerut experţilor să perfecteze în timpul nopţii ideea "unei uniuni a statelor frăţeşti", Gaidar, Şahrai şi Kozîrev s-au izolat în vila rezervată delegaţiei ruse şi au început să elaboreze elementele unui proiect de convenţie a celor trei republici slave. Drept bază au fost luate unele principii ale Comunităţii europene, ultimele variante ale proiectului de Uniune, redactat la Novo-Ogariovo. Cea mai dificilă întrebare la care experţii ruşi nu puteau găsi răspunsul era în ce mod cele trei republici ar fi putut să încheie un Tratat, fără participarea celorlalte republici? Soluţia a fost găsită de juristul Serghei Şahrai. Raţionamentul acestuia era simplu: URSS a fost formată în 1922 de patru republici independente - Rusia, Ucraina, Belorusia şi Transcaucazia, dar deoarece ultima a încetat să mai existe ca entitate administrativă unitară ar fi rămas doar trei subiecţi care au participat la întemeierea Uniunii, dreptul cărora la autodeterminare s-a păstrat ulterior atât în acordurile unionale, cât şi în Constituţia URSS: "Astfel, din punct de vedere strict juridic, la Belovejskaia Puşcia s-au adunat conducătorii plenipotenţiari a trei subiecţi plenipotenţiari ai uniunii, numită URSS. Iată de ce ei erau în drept să ia decizia privind desfacerea nodului existent de legături". Ideea lui Şahrai i-a sedus pe toţi, încât asupra proiectului au venit să lucreze şi delegaţii bieloruşi, apoi, spre sfârşit, şi ucrainenii. Dimineaţa documentul a fost prezentat preşedinţilor cărora formula "Comunitatea Statelor Independente" le-a plăcut foarte mult38. În aceeaşi dimineaţă Fokin şi Kravciuk au plecat la vânătoare, premierul ucrainean reuşind să împuşte un mistreţ care a fost servit seara la masă. În seara zilei de 8 decembrie Elţin, Kravciuk şi Şuşkevici au semnat, într-o atmosferă absolut destinsă, Convenţia de la Minsk (Belovejskaia Puşcia) cu privire la formarea CSI. "Când reuşeam să formulăm o frază cât mai convingătoare, descrie atmosfera înt`lnirii de la Belovejskaia Puşcia premierul Kebici, mie mi se cerea: du-te şi toarnă câte o cupă de şampanie. Băuturile tari, când lucram, nu erau consumate deloc. Dar pe urmã, dupã ce totul se terminase... Partea rusă se ocupa doar de paragrafele care aveau scopuri politice. Pe ei nu-i interesa ce vom scrie referitor la problemele economice"39.

Risipind nedumeririle referitoare la rapiditatea cu care a fost semnată Convenţia, Boris Elţin amintea ulterior că proiectul unei Comunităţi, incluzând Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia şi Kazahstanul, fusese elaborat încă în decembrie 1990. Acest proiect ar fi fost păstrat şi reanalizat la întâlnirea "celor trei" din 8 decembrie. "Iată de ce noi am reuşit să ajungem la o înţelegere în decurs de doar o singură zi", declara liderul rus40. (...)

Convenţia cu privire la formarea CSI fixa cadrul general - principiile şi scopurile noii Comunităţi de State Independente. URSS încetase să existe de facto după puciul din august '91. Convenţia statua o modalitate paşnică de divorţ civilizat între noile state independente decise să beneficieze în toată plenitudinea de noul lor statut politic şi, în acelaşi timp, consemna de jure decesul ultimului dintre imperiile secolului XX. Un deces relativ paşnic, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în Federaţia Iugoslavă.  

La Belovejskaia Puşcia cei trei lideri au adoptat şi o "Declaraţie a şefilor de stat" în care menţionând că negocierile privind elaborarea noului Tratat unional intraseră în impas, subliniind că procesul obiectiv de secesiune a republicilor din cadrul URSS şi de formare a statelor independente a devenit un fapt real, constatând că politica mioapă a Centrului a condus la o profundă criză economică şi politică, având în vedere că tensiunile sociale din mai multe zone ale URSS au avut drept urmare izbucnirea unor conflicte interetnice soldate cu victime nenumărate, conştientizând responsabilitatea în faţa popoarelor lor şi a comunităţii mondiale şi necesitatea stringentă de reforme politice şi economice reale anunţau formarea CSI. Totodată, a fost declarat angajamentul celor trei ţări de a contribui la întărirea securităţii internaţionale, garantând realizarea acordurilor internaţionale la care URSS era parte, precum şi asigurarea unui control unic asupra arsenalului nuclear sovietic şi neproliferării lui. "41.

Reacţia lui Gorbaciov

După "vânătoarea" de pomină, Kravciuk şi Şuşkevici s-au răzgândit să se prezinte la Kremlin la întâlnirea cu Mihail Gorbaciov, fixată anterior pentru data de 9 decembrie. Elţin, tem`ndu-se că va fi arestat în cabinetul lui Gorbaciov, deşi acesta în decembrie '91 nu controla deplin "nici colina Boroviţki din interiorul zidurilor Kremlinului", i-a telefonat spunându-i că din motive de securitate nu ar fi dorit să vină la întâlnire. În cele din urmă Elţin s-a lăsat înduplecat. La discuţia încinsă din cabinetul preşedintelui rămas fără ţară, a participat şi liderul cazah Nazarbaev. Gorbaciov l-a acuzat pe Elţin de depăşirea prerogativelor în cazul denunţării Tratatului fondator al URSS, i-a reproşat  inconsistenţa deplină a Convenţiei de la Belovejskaia Puşcia, la care liderul rus se arăta convins că CSI "va funcţiona"42.

La 10 decembrie M.Gorbaciov şi-a expus la Televiziune poziţia faţă de înţelegerile de la Belovejskaia Puşcia. Chiar în primele fraze ale "Declaraţiei preşedintelui URSS" se reliefau aspectele pozitive ale Convenţiei cu privire la formarea CSI: (1) participarea conducerii ucrainene, "care în ultimul timp nu manifesta activism în procesul de negocieri"; (2) necesitatea creării unui spaţiu economic şi financiar unit; (3) disponibilitatea de cooperare în sfera ştiinţei, educaţiei şi culturii etc.; (4) o formulă anume de colaborare în domeniul militar-strategic. Gorbaciov a dat o apreciere politică şi juridică Convenţiei. În legătură cu încetarea existenţei URSS, el a declarat că "indubitabil, fiecare republică are dreptul la secesiune faţă de Uniune, dar soarta statului multinaţional nu poate fi decisă de voinţa conducătorilor celor trei republici. Chestiunea aceasta trebuie să fie soluţionată numai pe cale constituţională cu participarea tuturor statelor suverane şi ţinând cont de voinţa popoarelor lor". Sistarea acţiunii legilor unionale, în opinia liderului de la Kremlin, era "ilegală şi periculoasă", putând "doar agrava haosul şi anarhia din societate". Gorbaciov se arăta nedumerit de "pripeala apariţiei acestui document", nediscutat nici în legislativele celor trei republici, nici de opinia publică, imputându-le semnatarilor că "aceasta a avut loc în momentul când în parlamentele republicilor se discută Tratatul privind Uniunea Statelor Suverane, elaborat de Consiliul de Stat al URSS". În situaţia creată, potrivit preşedintelui sovietic - un maestru al compromisurilor politice -, era necesară dezbaterea concomitentă a celor două documente atât în Sovietele Supreme naţionale, cât şi în Sovietul Suprem al URSS. Dar deoarece în Convenţia de la Minsk se propunea o altă formulă de cooperare, care, potrivit lui Gorbaciov, ar fi ţinut doar de competenţa Congresului deputaţilor poporului din URSS, el a cerut să fie convocat Congresul, neexcluzând nici desfăşurarea unui referendum popular în această chestiune43.

Imediat, un grup de deputaţi ai poporului din URSS, reunind reprezentanţi din aproape toate republicile suverane, "îngrijoraţi de situaţia creată, de apropierea vertiginoasă a ţării de o catastrofă politică şi social-economică şi de dezintegrarea statului multinaţional" a şi iniţiat convocarea Congresului al şaselea extraordinar al deputaţilor poporului din URSS, în scopul "restabilirii ordinii constituţionale în întreg teritoriul URSS"44.

Leonid Kravciuk a reacţionat prompt la demersul "constituţional" al lui Gorbaciov: "În Ucraina nu va avea loc nici un referendum. Suntem un stat independent"45. Ucraina a fost prima dintre cele trei republici care a ratificat la 10 decembrie Convenţia cu privire la formarea CSI. Kievul a introdus 12 modificări esenţiale în textul documentului, care vizau consolidarea statutului de stat independent al Ucrainei în raport cu noua Comunitate. În aceeaşi zi, dar după aflarea ştirii privind ratificarea Convenţiei de către Parlamentul ucrainean, aceasta a fost ratificată şi de instituţia legislativă de la Minsk46. La 12 decembrie Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse a ratificat, de asemenea, Convenţia şi a denunţat Tratatul unional din 192247.

În aceste împrejurări Gorbaciov declara la 12 decembrie presei că, dacă instituţiile legislative ale republicilor ar fi aprobat formarea noii Comunităţi de state, el urma să cadă de acord cu această opţiune, fiind dispus chiar  "să participe la acest proces", dar se arăta neîncrezător de faptul că o asemenea cale nu ar fi condus la "dezintegrarea statului".  Preşedintele rămânea adeptul unui "stat confederativ unional". În cazul creării unei "structuri amorfe în locul statului unional", Gorbaciov intenţiona să-şi dea demisia "din motive principiale". Liderul sovietic admitea şi posibilitatea că "procesul de la Brest poate duce la formarea Uniunii "de jos", considerând că înţelegerile semnate la Belovejskaia Puşcia urmau să fie completate o dată cu aderarea altor republici la CSI. Ca întotdeauna, Mihail Gorbaciov şi-a rezumat poziţia prin cuvintele de a face "totul pentru ca opţiunea poporului să aibă loc într-un cadru constituţional"48. Deja după întâlnirea de la Alma Ata a liderilor noilor state independente, la 25 decembrie Gorbaciov, resemnat, părăsea pentru totdeauna Kremlinul, închizând o ultimă filă din istoria imperiului sovietic.  

Aşadar, la Belovejskaia Puşcia a căzut cortina asupra URSS, iar arhitectul perestroikăi s-a trezit împins pe tuşă, în rolul lui "Mihail, cel fără de ţară". În schimb, fostele naţiuni captive din imperiul sovietic îşi redobândeau dreptul la libertate, drept pe care Mihail Gorbaciov refuzase cu obstinaţie să-l recunoască. Este adevărat, însă, că acest drept urma să fie exercitat, benevol, în cadrul unei Comunităţi de State Independente apărute pe ruinele URSS, ca o modalitate paşnică de divorţ, dar şi ca un colac de salvare pentru fostele republici sovietice, confruntate cu enorme dificultăţi.       

Note: