Crochiuri

... şi despre o altă viziune, aceasta din anii maturităţii, mai exact şi eufemistic spus, ai vârstei înaintate. Pare una curioasă, ba poate fi de-a dreptul interesantă, căci este vorba despre timp... Am mai reflectat cu altă ocazie asupra enigmaticului timp, dar o făceam acolo sub aspect strict personal, iar mie mi se părea că e o abordare filosofică... - Pretins filosofică? - Divagaţii ca toate divagaţiile, la fel ca acestea de faţă, pronunţat subiective şi individuale, numai că de data asta vreau să zic despre timp ca o masă materială. - Haida-de! aud replica: timpul ca aluatul? timpul calupuri? timpul tăiat felii? timpul uscat la soare ca chirpicii? - Ce de-a metafore! - Arhaizante? - Ţărănoase! - Adaug una din era postindustrială... - The time is many? - Fie şi asta, numai că... ce au în comun banii cu materialitatea? Ei, cea mai tipică abstracţiune? Nu ţine! - Nu ţine: ce? - Relaţia timp-bani. - Încerc o alta: timpul ca o apă. - Ar fi, numai că asociaţia nici arhaizantă nu este. E ceva în afara timpului. - Dar aceste două entităţi... - Este timpul o entitate? Îl putem pune pe cântar? Măsura cu centimetrul? Determina densitatea? La fel ca banii nu este decât o altă tipică abstracţiune... - De aici butada de mai sus: timpul este bani! Fiecare în parte, adevărat, nu este decât o colosală ficţiune, puse însă în relaţie iscă o strivitoare concretitudine  pentru biata fiinţă umană, mai cu seamă în epoca pe care o parcurgem. - Speculaţii/divagaţii. Să revenim la subiect: timpul ca masă materială. Ce-i cu zisa aceasta aiurită, ca să nu-i zic: idioată?  despre timp ca materialitate. - Bun. Dar pentru a fi cât de cât clar, coerent va trebui s-o luăm de mai departe... - N-o fi chiar de la Babadam? - Cam de prin 1987-'89, adică acum vreun deceniu şi jumătate. - Şi ce s-a întâmplat acum un deceniu şi jumătate? - A survenit atunci cea de-a treia moarte în viaţa mea... - A treia? şi care au fost primele două? - Prima: când, la vârsta adolescenţei, am conştientizat că venirea mea pe lume a fost cu preţul dispariţiei violente a bunelului pe linie maternă. Atunci... am murit cu moartea lui. A doua: la vârsta tinereţii, când a fost răpusă de o necruţătoare boală maică-mea şi eu, fiind mereu alături, am murit împreună cu ea... Iar a treia a survenit către bătrâneţe, când s-a pierdut cu zile, în floarea vârstei, fiul meu de numai douăzeci şi trei de ani... Eu, fiind în spital, după operaţie, am înţeles că de data asta trebuie să mor cu adevărat... - Şi n-ai murit? - Am murit... cu moartea lui, pe care... am primit-o în fiinţa mea... pe care o port cu mine mereu, în fiece clipă, zi şi noapte, prin somn şi vis... în stare de veghe, oricând, oriunde, orice aş face, orice aş zice - moartea lui alături de cele două morţi, ale bunelului Andrei, a mamei Eugenia, acum şi a fiului Alexandru... - Da, e trist ceea ce spui, numai că... fiecare om venind pe lume are parte de morţi: ale înaintaşilor, uneori şi ale copiilor, astfel că...  nu faci Domnia ta o excepţie... - Nu fac, desigur, numai că ultima pierdere, cea a fiului, care s-ar fi cuvenit să-mi închidă el mie ochii, dar a fost invers, acea nenorocire m-a împins spre... cum să mă exprim prin cuvinte?... spre cercetarea enigmei existenţei noastre pe pământ... Şi nu la modul abstract, speculativ, ci foarte concret, palpabil, viu şi dureros până la nebunie! Închis în salonul de spital ca într-o cuşcă, lipsit de posibilitatea de a mă rupe din acel mediu friguros (era iarnă), îmbâcsit cu tot felul de inhalaţii fetide, am procedat la descifrarea/demontarea eternei enigme... - A vieţii? - Da, da? nu direct, frontal. Ştiam că n-o să reuşesc nimic. Eram deja la vârsta experienţelor multe şi diverse, aşa că am procedat la disecarea timpului... - Cum? - În cel mai elementar şi banal mod: aşa cum existenţa mea de om suferind, nu atât trupeşte cât sufleteşte, nu mai comporta nici o substanţă (eram secătuit, gol, mai mult mort decât viu) am aruncat o privire asupra vieţii mele şi am constatat cu stupoare că ea... ca şi cum nici nu a fost. Cum? am strigat atunci în  sinea mea: dar oare nu am trăit pe lume? Şi mi-a venit răspunsul: vei fi trăit, poate... dar dacă nu-ţi aminteşti nimic din ceea ce ai fost şi ce ai făptuit şi, mai ales, ce ai gândit şi frământat în mintea şi sufletul şi conştiinţa ta...  în fiinţa ta spirituală... atunci de bună seamă nu ai trăit pe astă lume!... M‑au podidit lacrimile deznădejdii, aşa cum zăceam pe patul meu de suferinţă... - Şi ce ai întreprins? - Mi-am confecţionat din foi de caiet ceva ca nişte fişe, după numărul de ani trăiţi până la acea vreme şi, luându-i de la naştere, am numerotat cartonaşele an după an cu cifrele respective: 1931... 1933... 1943... 1956... 1981... în fine, anul în care mă aflam: 55 la număr... - Prin acele petice de hârtie zise fişe, un fel de instrumentar chirurgical, ai procedat la o vivisecţie sui generis a vieţii tale? - Nu a vieţii, ci a timpului în care am trăit/ s-a derulat umila mea existenţă... - A timpului, deci? Crezi că poate surprinde cineva timpul  pur, ca să-l drămăluiască, analizeze, categorisească? - Ştiam că nu, de aceea l-am atacat indirect,   tangenţial... - Cum? - Străduindu-mă să-mi amintesc ceea ce s-a întâmplat cu mine, ce-am făcut, ce-am trăit în fiecare din acei ani/ petice de hârtie/fişe ale vieţii mele. Adică: să le umplu cu amintiri şi să-mi fac viaţa plină cu ceva, dacă a fost, ca să ştiu că am trăit şi eu pe lumea asta... - Bun. Şi cu ce s-a soldat experimentul? - În primii ani, purtat de un fel de entuziasm, aveam impresia că am obţinut ceva, că mi-am amintit destule lucruri şi întâmplări şi fapte şi realizări care să mă convingă că nu am vegetat... - Te-ai înşelat? - Dar iată că în aceşti de la urmă am constatat că procedeul cu cartonaşele/fişe a explorat doar stratul de suprafaţă... Am obţinut doar o schiţă elementară a timpului meu existenţial. - De ce? - Pentru că am pus la bază un principiu rudimentar de investigare a memoriei, pe care l-am denumit: extragere prin sondarea de nuclee nuvelistice. Mai concret: îmi amintesc un episod  pregnant care a avut loc într-un an anume, d.e. 1956. Pornind de la el, precum orbul de la sobă,  cercetez tot spaţiul anului respectiv... - Ai depănat anii şi... te-ai ales cu ceva? - Cu zeci de compact casete pe care am înregistrat tot ce-am fost în stare să-mi aduc aminte din cutare şi cutare an, care serie de fonograme a zăcut dată uitării alţi ani la rând până le-a venit sorocul să fie descifrate... - Şi au fost? - În rezultat, s‑au acumulat sute de pagini de text manuscris, foliante groase cusute cu sârmă - nouă la număr în total... - Ar putea fi o... un cărţoi! - Ba deloc! Nu sunt decât nişte crochiuri. Care ar putea servi ca materie primă pentru un eventual bloc de memorii... E ceva? Materie brută! - Dar oare existenţa noastră nu e şi ea... ceva brut? - Adică? - Nu ne trăim oare fiecare viaţa ca pe o năvalnică amestecătură de intenţii, dorinţe, vise, speranţe, împliniri rare, dar mai mult dezamăgiri şi eşecuri, înălţări şi căderi, căderi şi înălţări, şi iar căderi... - Lucruri adevărate, dar, vai! arhicunoscute, comune pentru toată lumea. Zi, la urma urmelor, despre materialitatea timpului şi investigarea timpului/existenţă prin depistarea unor nuclee nuvelistice. - Ha-ha-ha! - Am spus ceva amuzant? - De ce ai râs? - În chiar clipa asta când ai formulat rezumatul/întrebare, cât de ridicolă este situaţia mea. - Mai concret: ce ţi-a stârnit hazul? - Necazul! După ani şi ani de rememorare a timpului vieţii mele, după ce s-au acumulat kilometri de fonograme cu ceea ce mi-am amintit, care descifrate fiind au acoperit sute şi sute de pagini de manuscris, după ce am trăit iluzia că am realizat ceva magnific, iată că nu a întârziat să vină deziluzia - dar o totală şi amarnică deziluzie... - Deziluzie: de ce? - De zădărnicia eforturilor mele: aproape un deceniu am consumat pentru sondarea timpului existenţial prin metoda nucleelor nuvelistice şi la urmă m-am ales doar cu un searbăd film de tip carton. - Adică? - Acele nuclee zis nuvelistice mi-au adus numai nişte imagini, chiar dacă uneori le-aş putea denumi şi episoade... - E o diferenţă între imagine şi episod? - Una elementară. Simplificând: o imagine ar fi o structură/stare bidimensională (asta pornind de la etalonul care este imaginea picturală), pe când un episod mai posedă în opinia mea şi o a treia dimensiune, deşi aceasta e deseori rudimentară... - Apelezi frecvent la calificativul: rudimentar (elementar). Ce sens îi atribui? - Rudimentar, în accepţia mea şi în acest context, vrea să însemne: rece, fără profunzime, mort. - Dar printr-un singur determinant? - O pseudodefiniţie care îmi  vine în minte la moment: ceva care nu are un centru de forţă al său, în interior, un mobil care... - Un fel de motor misterios care există în interior, în sine şi pentru sine?... - Cam aşa, deşi e furat din Hegel. - Furat, nefurat, dar e musai să ne limpezim odată asupra  ceea ce ai vrut a spune despre materialitatea timpului şi ineficienţa investigării existenţei prin procedeul nucleelor nuvelistice care ţi-a răpit un deceniu de muncă şi strădanii.  Apropo, de ce crezi că o întâmplare ce s-a produs într-un anume an şi pe care ţi-ai amintit-o prin acea metodă ar fi ceva rudimentar şi nicidecum ceva viu, care e în stare să trăiască prin sine şi pentru sine? - Stop! Îmi retractez spusa de adineaori. Mai exact: o reiau şi o formulez la rang de afirmaţie categorică. - Adică? - Am vrut să zic că: procedeul aplicat de mine nu vine să-mi reconstituie timpul/existenţa ce am parcurs, ci doar îmi pune la dispoziţie o sumă de momente disparate, de blocuri/cărămizi din care a fost dacă a fost constituită ea... - Ce rezultă de aici? - Că  pe parcursul unui întreg deceniu nu am făcut decât să confecţionez nişte comprimate din ceea ce am trăit, mi s-a întâmplat, am făptuit, altfel zis, o aglomerare de piese mai mult sau mai puţin regulate, o îngrămădire de cărămizi, chiar dacă unele strălucesc prin formă plastică şi prestanţă... - O îngrămădire? O movilă? - Anume! Şi în nici un caz un ansamblu închegat, structurat, rotunjit... Nu e sfera forma ideală a evoluţiei materiei şi spiritului? - Şi a spiritului? Dar iarăşi te-ai abătut de la obiectul expunerii. Ce au în comun forma sferică şi materialitatea timpului? - Nu au... Dar poate că au?... Numai că... E ceva în discursul verbal: te ia adeseori aşa, pe nesimţite, şi te duuuce nici tu însuţi nu ştii unde... Brusc te pomeneşti că ai descoperit ceea ce nici  te aşteptai! Sferă?... Sferic, globular... Sferă/Globul de cristal... Acel glob de cristal care m-a adăpostit în interiorul lui când am conştientizat cu toată fiinţa mea că  am pierdut-o pe mama, am pierdut-o ireversibil şi pentru totdeauna... - A fost asta? - Unul din momentele de maximă revelaţie a existenţei mele despre care... De data aceasta o să spun pe scurt: când am înţeles că am eşuat în intenţia de a pătrunde timpul existenţei mele, s-a produs un moment de haos: timpul s-a învârtejit... Nu. Asta a fost în anii adolescenţei, atunci când am trăit pentru prima dată actul creaţiei. - Cum? - Atunci când întreg universul într-o fracţiune de secundă s-a transformat în haos, care stare de total haos a redevenit, prin voinţa mea, după dorinţa mea, iarăşi un univers ordonat, care era creaţia mea... Acum, în deplin acord cu vârsta-mi echilibrată, dar la fel ascultând de voinţa mea nici mie cunoscută, poate mai degrabă, de... disperarea mea, acum timpul s-a adunat, tot cât este şi a fost (pe cel ce va veni nu suntem stăpâni  nici în imaginaţia noastră), timpul tot s-a comprimat făcându-se ca şi cum un disc de dimensiuni  colosale, astronomice, din care grosimea  deveni accesibilă cuprinderii şi investigării umane... aici, în dimensiunea grosimea s-a produs tot miracolul comprimării, celelalte două coordonate au rămas la fel de infinite precum au fost... Mângâierea mea, marea mea mângâiere ori, poate, soluţia ce mi-a fost hărăzită a mă feri de negura nebuniei ce avea să vină să mă acopere ca atunci, demult, când cu pierderea mamei - globul de cristal ce m-a adăpostit în interiorul lui, ca să nu fiu pulverizat de explozia nimicitoare a durerii filiale, - mângâierea  mea este că acum mă simt stăpân pe timpul existenţei mele, adică pe tot ce am fost, trăit, făptuit, gândit, măcinat în sufletul meu... - Nu mai stai lângă acea grămadă de blocuri/bolovani?... Ba mai stau! Dar simt zvâcnind în mine miraculoasa forţă a înţelegerii că acum voi fi în stare să arunc tot ce am adunat/extras din adâncurile memoriei în focul unificator al fiinţei mele profunde şi adevărate, pentru ca să ardă acolo până la ultima fărâmă de materie inertă, din care să se nască flacăra incoloră, rece şi eternă a spiritului, aşa şi anume aşa cum a fost, dar eu nu am cunoscut-o, ci numai am crezut că aş cunoaşte-o, şi atunci... - Ce se va întâmpla atunci? - Îmi voi fi încheiat crugul vieţii... - Şi? - Nu ştiu ce va fi... Deşi ştim cu toţii... - Dar cu sutele de pagini pe care zici că le-ai stocat, cu ele ce se va întâmpla? - Vor fi demontate şi aruncate la o parte precum un eşafodaj de schele după înălţarea şi finisarea unui edificiu... Mai exact spus: se vor preface în scrum, la înalta tensiune a fluidului ce va veni să străbată de la un capăt la altul timpul/existenţa mea încheiată...

P.S. De nepătruns rămâne faptul că în acest disc/timp care s‑a comprimat în faţa mea, pe care în nopţile de  nesomn, pe întuneric, îl văd ca aievea cum se mişcă/curge/se roteşte, în acest timp comprimat a încăput nu doar veacul meu de om, al meu şi al acelora, pe care i-am cunoscut în scurta mea viaţă, ci şi toate secolele şi mileniile de când există omenirea pe pământ...

22 decembrie 2001

1