Lucreţia Bârlădeanu: - Stimată doamnă Monica Lovinescu, viaţa şi moartea părinţilor dumneavoastră au determinat cumva osmoza dintre literatură şi politică, domeniu în care v-aţi angajat în exilul parizian cu atîta vocaţie şi dăruire?

Monica Lovinescu: - Foarte complicat de spus, pentru că nu ştiu ce au determinat sau nu au determinat părinţii mei, dar amândurora, dacă am făcut ceva bun în viaţă, le-o datorez integral. Tatei - prin faptul că a luat în serios vocaţia mea, care atunci nu făcea decît să imite literatura pe care o auzea în cenaclu, mamei - pentru că m-a născut de două ori: a doua oară refuzînd şi lăsîndu‑se să moară în închisoare numai pentru ca să nu-mi ceară ce-i reclamau ei: o scrisoare pentru a mă ruga să fiu amabilă cu trimişii Securităţii, deci, să devin agent. Cred că v-am spus în felul acesta totul.

Am avut cele mai extraordinare premise şi dacă am încercat ceva, a fost să nu fiu nedemnă de ei.

Rebeliunea copilului opunîndu-se celor mari, la mine ar fi fost foarte prost venită. Dacă aş fi fost în stare de revoltă faţă de ceea ce făcea tatăl meu patronînd modernismul în literatură, aş fi trebuit să devin tradiţionalistă în sensul păşunist, cum se spunea pe vremuri. Deci, să cad într-o literatură de tipul celei care era în jurul lui N. Iorga, adică de foarte proastă calitate. Nu mă puteam revolta împotriva spiritului nou care coincidea şi cu tinereţea mea. Nu, eu n-am avut nici o problemă în afară de faptul că mi-am făcut iluzia că pot răzbi în literatură prin mine însămi şi nu prin numele care-l purtam deja: fiica lui E. Lovinescu. Deşi de cînd am început să scriu, publicam sub pseudonim. Am avut mai multe: Ina Cristu, Ioana Tăutu, tot felul de pseudonime. Nutream iluzia că Ivaşcu venea acasă să-mi ia nuvelele, nu pentru că eram fata lui Lovinescu, ci pentru că eram eu... Evident, venea pentru că eram fata lui Lovinescu.

Aşa că în afară de această iluzie şi de dorinţa destul de normală de-a încerca să ajungi prin tine însăţi, dacă valorezi ceva, în afară de asta nu m-a jenat, nu m-a stingherit faptul de-a fi cine eram.

Mama care a acceptat să moară în închisoare pentru mine mi‑a creat o datorie (am oroare de cuvintele mari, dar trebuie să le întrebuinţez totuşi), pentru că dacă ea s-a sacrificat, a făcut-o ca să scot din viaţa mea nu numai ceva pentru mine, dar şi pentru ceilalţi. Am avut sentimentul acestei datorii tot timpul (ştiţi bine că o viaţă nu e făcută din momentele în care te determini să faci ceva, ci din mici momente care se suprapun), dar am avut această senzaţie.

L.B.: - Da, am sesizat starea revenind la lectura jurnalului dumneavoastră "La apa Vavilonului" şi recitind următoarele rînduri pe care vreau să le împărtăşesc şi cititorului nostru, bineînteles cu permisiunea dumneavoastră: "Ştiam că, atunci cînd reuşeam să ferim de persecuţie pe cineva şi eram multumiţi, nu vanitatea noastră se manifesta, ci impresia, halucinant de mărită, că ceea ce faci nu cade în gol, că eşti privit, că riscurile sau renunţările tale se află înscrise pe un taler din balanţa prin care la propria ta Judecată de Apoi vei avea să te judeci, avînd însă nevoia de cel puţin un martor.

Uneori asemenea intervenţii depăşeau funcţia de psihologie socială. Dintre toate momentele, cînd prin emisiunile de la radio au putut fi evitate dispariţii, întemniţări sau am reuşit să scoatem "suspecţii" internaţi în spitale psihiatrice (chiar dacă unii, rari, erau nebuni de-a binelea şi rămînea să ne descurcăm noi în exil cu ei) cel mai tare m-a impresionat cazul lui Camil Demetrescu. El participase ca diplomat la pregătirile actului de la 23 august. După ani grei de închisoare, fusese eliberat şi el. La Bucureşti apăruse tocmai o carte-reportaj a lui H. Zalis despre 23 august, respectînd bineînţeles versiunea oficială. Camil Demetrescu o adnotase, rectificînd toate inexactităţile (n-ar fi mai simplu să le spunem minciuni?). Drept care fusese din nou arestat şi condamnat. Pusă de urgenţă, am scris textul cel mai tactic din toată "cariera" mea. Cum, mă întrebam, fals şi cutremurător, şeful statului a promis nu demult că nimeni nu va mai fi închis pe nedrept şi nu se ţine seama de această promisiune? Făceam aluzie la unul din discursurile cele mai amăgitoare ale lui Ceauşescu odată ajuns la putere şi ahtiat de popularitate. După descrierea "cazului", venea şi întrebarea finală: - E la curent şeful statului cu această încălcare a făgăduinţelor sale? Efectul a fost imediat. Tocmai îl îndreptaseră pe Camil Demetrescu spre Aiud, unde urma să-şi execute pedeapsa. Ajuns la închisoare, n-a fost lăsat să intre, i s-a cerut să scrie un memoriu lui Ceauşescu. N-a vrut să audă. Atunci altcineva a făcut cererea de graţiere. După ce i s-a smuls totuşi semnătura, a fost pus într-un tren - de data asta ca pasager liber - şi retrimis la Bucureşti. Iar eu, pînă ce mi-a fost confirmată pe 30 septembrie 1976 de o doamnă Slătineanu venită chiar din partea lui Camil Demetrescu, am crezut că e doar o poveste frumoasă, din acelea care-ţi pot lăsa impresia că ai făcut şi tu ceva în viaţă".

M.L.: - În momentul în care am fost agresată de doi palestinieni trimişi din partea Bucureştiului, am avut senzaţia că plătesc şi eu. Că nu sînt în spatele frontului şi spun celor de pe front "Bateţi-vă bine!" Nu ştiu dacă eram egală cu ei (pe mine nu m-au lichidat cum au lichidat pe alţii în România) dar, în orice caz, mă simţeam în rîndul oamenilor.

L.B.: - Cum explicaţi slăbiciunea intelectualilor francezi pentru ideea comunismului? Notaţi în Jurnal că pe la mijlocul anilor '70 părea să se fi încheiat pentru Paris "coşmarul ideologic", dar că, de fapt, fusese doar un antract, căci în 2000 "fantomele ideologice revin pe malul stîng al Senei". Aţi putea să ne comentaţi mai pe larg acest fenomen?

M.L.: - Există o bibliotecă întreagă pe care nu văd cum aş rezuma-o. Dar Franţa, de la Revoluţie încoace, este mai sensibilă faţă de utopiile de stînga, decît faţă de ceea ce putem numi dreapta. Este evident că formaţia intelectuală în Franţa prin şcoală, prin Revoluţia Franceză, prin miturile Revoluţiei Franceze este aşa cum am spus deja - de stînga (să nu uităm că Bastilia era o închisoare cu trei paznici bătrîni şi cu o serie de prizonieri printre care unul nici nu vroia să plece.) Bastilia a devenit totuşi un simbol. Or aşa se face Istoria, - cu simboluri.

Valurile de stînga au avut totdeauna o putere circulatorie în mediile intelectuale franceze mult mai mare decît cele de dreapta. Chiar atunci cînd, cum s-a întîmplat în perioada interbelică, dreapta şi stînga erau egal distribuite printre scriitori şi intelectuali, care nu puteau suferi împreună decît democraţia de tip parlamentar. Găsim la dreapta aproape tot atîţia cîţi găsim la stînga. După ultimul război, dreapta fiind complet compromisă prin extrema ei care a fost nazismul, n-a mai rămas decît stînga, intelectualmente vorbind, cu cîteva excepţii - îi numărai pe degetele unei mîini. Tot restul erau membri ai partidului comunist, alţii tovarăşi de drum şi ceilalţi - simpatizanţi. Au colaborat deci într-un fel sau altul cu călăul care a închis şi a omorît vreo 100.000.000 de persoane de-a lungul globului. E o senzaţie foarte dezagreabilă şi care ar putea fi evitată prin ceea ce se numeşte le travail de deuil, însă cei mai mulţi, şi mai ales acolo unde se face şi desface moda în mass-media, au preferat să minimalizeze comunismul. Deci, nazismul a rămas păcatul capital, iar comunismul a devenit doar o eroare, adică principiile erau nobile, dar s-au aplicat prost. S-a mers foarte departe. De pildă, despre Pol Pot cînd se scrie în ziarele de stînga nu e numit comunist, ci fascistul roşu. Dacă pornirea din Occident împotriva lui Ceauşescu a fost aşa de puternică, îmi dau seama acum, era pentru că îl considerau fascist mai mult decît comunist, etc.,etc. În fond, ce v-am spus pînă acuma prea este rezumat, evident că trebuie nuanţe, pentru că, la urma urmei, printre excepţiile de care vorbim, cei mai critici observatori ai fenomenului comunismului, se aflau foştii comunişti: Koestler, Franзois Furet, Besanзon, etc.

Deci, stînga şi-a adus contribuţia la demarxizarea comunismului, ca să nu mai vorbesc de curentul "noilor filozofi", gîndiţi-vă că şi acuma Glucksmann sau Finkielkraut, vocile cele mai critice ale lui political correctness, sînt la origine de stînga.

Dar să luam un exemplu ca lucrurile să fie mai clare. Deci, cum pomenisem deja, pe la mijlocul anilor '70 a existat ceea ce s-a numit curentul "noilor filozofi". Erau toţi tineri şi au demarxizat atmosfera. A fost ceva extraordinar. În fruntea lor s‑a aflat cel ce a mediatizat cel mai mult curentul - Bernard-Henri Levy. Ei bine, acum recent Bernard-Henri Levy a scris o carte pentru a se întoarce spre stînga tradiţională, spre Sartre pe care-l atacase înainte. Aşa deci, ideologia ţine de o modă statornică. De fapt, e mai mult decît o modă: e o mentalitate.

L.B.: - Gestul scriitoriilor români care au evitat să colaboreze cu sistemul comunist din epoca ceauşistă, dar au căzut în braţele lui ("neocomunistului") Iliescu, ar putea avea, în opinia dumneavoastră, o explicaţie, dacă nu o scuză?

M.L.: - E foarte curios; românul şi poate nu doar românul, ci omul în general rezistă mai bine la rău decît la bine. Am observat, de pildă, că cei veniţi din România cu mari eforturi, pe vremuri grele, cînd nu se ieşea uşor din ţară, erau neînfricaţi pînă le soseau copiii şi pe urmă cădeau într-o stare aproape depresivă. Cred că trebuie să fie acelaşi tip de fenomen: au rezistat la rău şi n-au rezistat la bine. Avem o serie de intelectuali români prin Universităţile străine care au fugit de dogmele realismului socialist în literatură cu eforturi mari: renunţînd la carieră ori la un început de carieră, despărţindu-se de prieteni, obţinînd cu mare greu un paşaport - deci au rezistat la rău. Şi cînd au ajuns în Universităţile occidentale au început să fie foarte sensibili la dogmele dulci de tipul celei ce i se insinuiază lui political correctness, care ajunge la lucruri caraghioase şi la o derivă penibilă a democraţiei. Ei au suportat destul de bine răul şi au cedat apoi fără nici o rezistenţă. Sînt ceea ce s-ar putea numi, ştiu eu, poate intermitenţele curajului? Deşi fenomenul este de neînţeles mai ales după 1989, cînd, în fond, Istoria dădea dreptate celor care rezistaseră. Venea momentul lor. Venea momentul medaliei, al decoraţiei. De fapt, a venit momentul imposturii, dar atunci nu se putea prevedea.

Acelaşi fenomen, se pare, a marcat şi pe scriitorii basarabeni de prim-plan care, spre uimirea multor români din Ţară, au venit şi au făcut alianţă cu Corneliu Vadim Tudor. Explicabil în acest caz şi altfel - naţionalismul unei ţări ocupate, dar totuşi trist. Păcat că valul primenirilor a dus mulţi scriitori basarabeni de partea lui V. Tudor, un curtean la curtea lui Ceauşescu, care face din naţionalism şovinism, rasism, antisemitism, un fel de mitocan suprem. Cînd spun mitocan, nu spun mahalagiu. Mahalagiul stă la mahala. Tot Bucureştiul de pe vremuri ştia ce însemna să te duci la mahala, era ceva foarte pitoresc. Mitocănia este cu totul altceva.

Dorinţa intelectualităţii basarabene de a se uni cu Ţara e autentică, foarte frumoasă şi poate fi doar aplaudată. Însă în momentul acela, mai ales imediat după 1989, cînd a mai fost Piaţa Universităţii, cînd era primul moment al marilor jurnale, cînd intelectualii se recunoşteau totuşi între ei erau şi alte alegeri de făcut şi care ar fi fost foarte binevenite. Dar ce-a fost a fost, stăm destul de rău şi acuma, să nu ne mai amintim ce rău am mai stat.

L.B.: - Ce relaţii mai întreţineţi cu prima dumneavoastră dragoste - Teatrul?

M.L.: - Demult nici una, sau aproape nici una, în afară de pasiunea de-a vedea spectacole. Ultima am întreţinut-o prin anii '60, cînd am făcut mai multe spectacole de "cafe-teatru", cum se numeau atunci, pur şi simplu dintr-o dorinţă de experiment. Voiam să văd cum se poate aplica gros-planul cinematografic şi în teatru, ori nu se poate aplica decît în momentul în care spectatorul este alături de actor. Deci, "cafe-teatru" oferea o posibilitate de a face în teatru gros-plan, adică cu tehnici cinematografice. Ori de atunci n-am mai făcut experimente de acest fel nu pentru că nu mă mai interesau, ci pentru că nu aveam o secundă liberă. Gîndiţi-vă că aveam două emisiuni pe săptămînă de vreo oră şi jumătate. În plus, timpul mai era umplut cu 2-3 români pe săptămînă de văzut, cu cîteva cărţi de citit, cu un concert-două, cu cîteva spectacole, plus filmele care trec, cele mai interesante - toate acestea ocupau mai mult de 12 ore din 24.

L.B.: - Şi descoperirea la Paris a dramaturgiei lui E. Ionesco? Aţi fost cea care aţi montat alături de Nicolas Bataille "Cîntăreaţa", deşi aţi insistat să vi se şteargă numele de pe afiş...

M.L.: - Lucram în tinere companii, făceam teatru de avangardă, şi era normal ca să montăm cu compania cu care lucram spectacole gen Ionesco, care aveau cam 2-3 spectatori în sală, printre care într-adevăr intelectuali parizieni de primă mână, dintre care Gueneau, de pildă, care a venit şi l-a adus pe Jacques Lemarchand. Vreau să spun că reputaţia lui Ionesco s-a stabilit destul de repede, dar accesul publicului la această reputaţie a ţinut cîţiva ani buni...

Faptul că am abandonat preocupările mele teatrale n-a fost o întîmplare. Eu, cînd am venit în Franţa, am trecut o frontieră (cea din Austria) clandestin, deşi aveam toate actele în ordine, pentru că echipa rusească nu ştia alfabetul nechirilic. Deci, nu se pricepeau la paşaportul meu. Atunci mi-am dat seama că e ca şi cum ieşisem dintr-un spital lăsînd pe toţi ceilalţi bolnavi şi că nu se poate. Vii la Paris să faci teatru de avangardă?

Cît priveşte contribuţia mea la lansarea lui E. Ionesco ca dramaturg în Franţa, n-a fost esenţială. Dacă n-aş fi fost eu, ar fi fost altcineva. Cariera excepţională şi renumele pe care l-a dobîndit nu şi le datorează decît lui însuşi.

L.B.: - Cartea Doinei Jela "Această dragoste care ne leagă", în care e reconstituit chipul îndurerat al mamei dumneavoastră, Ecaterina Bălăciou, în ultimii săi ani de viaţă, pe lîngă faptul că constituie un document cutremurător al anilor de închisoare comunistă, ar putea fi inclus ca "martor" în procesul de condamnare al comunismului care n-a avut loc în România? Un asemenea proces, după părerea dumneavoastră, ar fi schimbat ceva esenţial în psihologia poporului şi ar fi aşezat astăzi ţara altfel decît stă?

M.L.: - Procesul comunismului ar fi dăruit mentalităţii româneşti o bază solidă pentru schimbare. Chiar puţinele lucruri bune înfăptuite sînt construite pe o platformă de nisip. Evident că nu e vorba de un proces de tipul Nurnberg, pentru că un asemenea proces nu se poate face fără învingători şi învinşi. De data asta comunismul s-a învins pe el însuşi. A implozat, n-a explodat. Dar e vorba, cel puţin, de un proces moral. Este imposibil să te gîndeşti că cei care au aplicat tortura în România şi au iniţiat fenomenul Piteşti n-au fost sancţionaţi moral. Nikolski care a murit liniştit în patul lui, Drăghici şi-a pierdut minţile, dar prin străinătăţi şi fără acuzaţie. Mai toţi îşi petrec bătrîneţile liniştit ori ocupă posturi înalte. E ca şi cum s-ar plimba printre noi oameni cu o boală detectată, dar care nu sînt nici într-un fel internaţi. Iar legea dosarelor aşa cum e făcută nu rezolvă mare lucru. Dar e bine că există. Ea descoperă informatori care au devenit informatori, unii pentru că erau oamenii răi, iar alţii pentru că au fost constrînşi prin tot felul de metode. Acei însă care au făcut din ei informatori nu plătesc nimic. E ceva care este fals în povestea asta şi care îngreunează, un fel de-a spune, creează situaţia anormală. Bineînteles ca şi în Rusia. În Rusia răul e imperial şi nu poţi să faci nimic. Catastrofa e imperială şi de acolo vine teama cea mare. Să nu aibă dreptate marchizul de Custine care a scris o carte încă acum aproape două secole despre călătoria lui în Rusia şi unde poţi să găseşti toate datele comunismului, declanşate apoi de liderii lui. Să cităm această frază memorabilă despre poporul rus (popor pe care-l admir cînd e creator de valori) : "L'esclav а genoux reve а la domination du monde" ( "Sclavul în genunchi visează la dominarea lumii")! Ori este evident acum că dificultăţilor catastrofale cărora le are de făcut faţă Rusia i se oferă "remediul" cecen, unde poţi să te dedai la toate ororile de care e capabilă Armata Rusiei, atît de specializată în domeniu. Eu aparţin unei generaţii care a văzut sosirea Armatei Roşii în România. Nu era deloc o armată de eliberare cum s-a pretins, ci una de ocupaţie cu metehne sălbatice: de la furturi, violuri, omoruri - toate relele posibile. Am văzut cu ochii mei lucrurile acestea. Ce trebuie să fie în Cecenia e lesne de imaginat. Glucksmann a fost în Cecenia şi în cartea lui Dostoievski la Manhattan are pagini înfiorătoare.

L.B.: - Indiscutabil, comunismul a fost un microb nociv care a afectat grav popoarele unde şi-a impus ideologia. Dar cît timp boala poate fi o scuză, cînd pacientul nu face nimic pentru a se însănătoşi? O persoană care ştie că poartă în corpul său un cancer şi nu se adresează medicului este demnă doar de compasiune ori poate provoca şi revolta celor care-o urmăresc şi se îngrijorează de viaţa ei? Zic acestea cu gîndul la ultima alegere pe care au făcut-o românii din stînga şi din dreapta Prutului în favoarea foştilor şi actualilor lideri comunişti. Cum explicaţi fenomenul "victima îndrăgostită de călău"?

M.L.: - Da, bineînteles, răspunderea e foarte mare a foştilor şi a actualilor bolnavi care-şi preferă boala, luînd-o drept convalescenţă. Starea de sănătate este să-ţi asumi răspunderea propriei tale persoane; ori homo sovieticuss (omul nou, cum i se spunea) a fost realizat.

Din punctul acesta de vedere avea Zinoviev dreptate. N-are trăsăturile despre care ni s-a vorbit, ci practică alte "principii": capra vecinului, sistemul de egalitate, de asistenţă şi, mai ales - iresponsabilizarea generală. Ceea ce iese din asta bineînteles că e prost. E ca un bolnav cu diverşi infirmieri care vin şi din cînd în cînd îl mai şi bat, cum s-a întîmplat, îl mai şi omoară, dar, altfel, îi aduc de mîncare, îi dă cît să nu moară de foame. Totul stă în cuvîntul acesta folosit frecvent în România - se dă. Se făcea coadă zicîndu-se nu se ia, nu se cîştigă, ci se dă. Or răspunderea este a bolnavului, răspunderea este şi a doctorului, răspunderea este şi a Occidentului care a întîrziat să facă un plan Marshall pentru ţările din Est şi să încerce un proces moral al comunismului. Am văzut împreună motivele inacţiunii sale. E greu să umbli cu drepturile omului, pe de o parte, şi să faci, cum face America, în numele realismului politic, alianţă cu Rusia, care torturează şi măcelăreşte pe ceceni, şi cu China continuînd să aibă Gulagul la ea acasă. Deci, răspunderile sînt extrem de largi. Dar asta nu înseamnă că trebuie să dăm mereu vina, noi care avem răspunderi, numai pe ceilalţi. Nu doar Occidentul este de vină; sîntem şi noi de vină.

Dacă mă întrebaţi cum ar putea fi explicat fenomenul "victima îndrăgostită de călău" în Basarabia, scuzele ar putea fi mai mari decît în România, pentru că a fost o rusificare monstruoasă, sistematică, de fiecare clipă. Din punct de vedere al vorbitului în limba rusă şi al studiilor ruseşti mai există un argument (numai să nu credeţi cumva că sînt pentru rusificare!), care ar putea explica situaţia - e o mare literatură. Literatura română este una minoră, poate nu prin realizări, dar prin răspîndirea ei, în orice caz. Pe cînd cu Rusia mergi direct la universal. Lucrul ăsta a putut juca. Diversele aranjamente personale, carieră, etc. au avut pesemne şi ele un rol, deoarece cu limba română nu puteai face nimic înainte. Apoi nu sîntem încă vindecaţi: nici într-o parte, nici în alta. Aici, în Occident, nu e grav, pentru că Occidentul trăieşte pe aproximaţii şi foarte bine, cu democraţia lui care are defecte, are derive, dar, cum spunea Churchill, este sistemul cel mai puţin rău dintre rele. Noi, nu ştiu dacă vom reuşi. Aici repet mereu fraza asta a lui C. Noica pe care a rostit-o în cu totul alt context. O despart de contextul iniţial şi o aplic la ce se întîmplă în România, la ce se întîmplă în Basarabia, la ce se întîmplă în general în ţările care au scăpat de-abia de comunism : "Riscul este ca un popor să devină o populaţie".

L.B.: - Mărturisiţi în Jurnal că tatăl dvs., marele critic Eugen Lovinescu, a plîns cînd a fost cedată Basarabia ruşilor. Păstraţi şi dumneavoastră aceeaşi relaţie afectivă pentru provincia românească de altădată? Cum apreciaţi situaţia politică, socială şi cultural-literară din Basarabia de astăzi?

M. L.: - Eu îmi aduc aminte perfect de momentul acela, pentru că pe E. Lovinescu (spun E. Lovinescu, fiindcă nu-i plăcea prenumele Eugen şi se supăra cînd îl chema-i astfel. Aşa îşi semna toate cărţile - E. Lovinescu. Numai cele de tinereţe apăreau cu prenumele întreg) deci, l-am văzut pe E. Lovinescu, care era un om de o discreţie şi de o pudoare aproape bolnăvicioasă, plîngînd. (Nu l-am văzut plîngînd decît de extrem de rare ori: a mai plîns cînd a căzut Parisul). Cînd spun a plîns - erau două lacrimi care se prelingeau pe obraz, evident nu era un plîns în hohote. Dar pentru mine ele exprimau foarte mult pentru că erau rare. Acum plîngea nu pentru că fusese în Basarabia, plîngea pentru că era din generaţia României Mari şi pentru că generaţii întregi de români luptaseră pentru unitatea teritorială a României. Cînd Basarabia îşi spune astăzi - Republica Moldova, este un non sens. Gîndiţi-vă la o ţărişoară care s-ar numi astăzi Italia de Sud. Tot un non sens: să spui limba moldovenească, cînd ea e limba română. Eu cred că nu e o probă de naţionalism să nu suporţi astfel de imposturi istorice. Într-o ţară ocupată de străini naţionalismul nu mai are conotaţia peiorativă.

Julian Jacques Julliard, scriitor francez, care scrie la cel mai bun săptămînal de stînga parizian, spunea că relaţia cu naţionalismul este exact cum e cea cu colesterolul, adică este cel bun şi cel rău. Dacă eşti ocupat şi deportat de o putere imperială, trebuie să ai sentimentul naţionalismului cel bun.

Şi mai e un lucru de punctat. Între păcatele cele mai mari ale political correctness este nu numai multiculturalismul împotriva căruia Allan Bloom a scris pagini remarcabile de ironie muşcătoare, ci şi faptul că drepturile omului nu mai sînt aplicate individual, ci doar comunităţilor şi între aceste comunităţi - minorităţilor. Adică, dacă eşti minoritar, ai toate drepturile, dacă eşti majoritar - n-ai nici unul. Ori acestea sînt aberaţii, pentru că democraţia este a majorităţii şi pe baza ei se fac şi alegerile, cu obligaţia ca aceste majorităţi să asigure drepturile minorităţilor. Or exact acest fenomen se aplică actualmente în Basarabia: minorităţile (ruşii, găgăuzii, etc.) au toate drepturile, iar populaţia băştinaşă - nici unul!

În ce mă priveşte, păstrez cu Basarabia, ca şi cu Ardealul de Nord, o relaţie cu atît mai strînsă, cu cît fac parte din tinereţea şi din copilăria mea, din spaţiul meu. Copilăria este un spaţiu al raiului dacă nu ar fi decît prin sentimentul de durată, de eternitate, e un timp cînd nu ştii că vei muri, e un timp cînd nu ştii că-i numărat, e un timp deschis tuturor realizărilor.

Ceea ce se întîmplă astăzi în Basarabia mă cutremură. Mă cutremură fără să pot intra în detalii, pentru că nu cunosc situaţia de acolo decît prin reflectarea ei în presa românească şi ceea ce am văzut în Contrafort. În presa occidentală ea nu există, după cum nu există nici imaginea României atît de compromisă. Dispariţia lui Vlad Cubreacov şi maltratarea celor doi fraţi - poetul Em.Galaicu-Păun şi Fidel Galaicu - a inspirat un protest al scriitorilor români la care mă alătur în întregime. E inadmisibil aşa ceva. Se ştie că în Basarabia au revenit la putere foştii comunişti, dar se putea spera la o revenire fără metodele comuniste, deoarece au venit prin alegeri democratice. În România sînt la conducere aproape aceleaşi cadre ca altădată, dar şi-au mai schimbat metodele, şi nu atît metodele, cît scopurile, pe cînd în Basarabia cădem din nou în totalitarism şi în tot ce are mai rău acesta. Nu ştiu care sînt reprezentanţele Republicii Moldova la Paris, însă evident că ar trebui să se lucreze cu mass-media occidentală. Pentru că prin filiera românească este foarte greu să răzbaţi, ea însăşi neavînd accesul necesar la mass-media din Occident.

L.B.: - Dar dacă chiar România ar avea această posibilitate imediat i s-ar imputa, cum s-a mai făcut de atîtea ori, că se implică în treburile interne ale unui alt stat...

M.L.: - Da, pentru că sîntem în majoritate nu stăm bine, dacă am fi în minoritate lucrurile ar sta altfel. Cum a spus un intelectual român: dacă am fi în minoritate în Basarabia s-ar mai putea face ceva. Presupun că trebuie acţionat pe plan diplomatic, dar cred că cei în exerciţiu sunt oamenii conducerii actuale. Cred totuşi că ar trebui să se facă ceva prin PEN Club, prin Alianţa Civică, prin Ana Blandiana. Îmi aduc aminte că în momentele cînd a fost arestat şi pus în cuşcă Ilaşcu, Alianţa Civică a fost cea care a manifestat cu un prizonier într-o  cuşcă enormă plimbat pe străzile Bucureştiului. Mai sunt deci şi alte posibilităţi decît C.V. Tudor, care reprezintă o cauză urîtă şi pierdută. Vitalie Ciobanu scrie din cînd în cînd la 22, cred că apelurile trebuie să fie mai organizate, venind de la scriitorii români basarabeni prin PEN Club, prin Alianţă în România şi chiar spre Europa, dacă ea vrea să asculte. Pentru că, de regulă, ea aude doar ceea ce vrea să audă.

L.B.: - În ce măsură credeţi că integrarea europeană spre care aspiră atît de mult România ar putea schimba şi statutul scriitorului român?

M.L.: - Al scriitorului nu văd de ce i l-ar schimba. Scriitorul român, pentru care am toată consideraţia, ar dori un sistem care să-l editeze, un fel de sponsori care să-l lase însă în pace să scrie ce vrea el. Scriitorul român (o bună parte din scriitorimea română) se serveşte de celebritate, dar nu-şi asumă riscurile. Integrarea în comunitatea europeană de ce i-ar schimba statutul? Pentru că ar fi plătit scriitorul ca înainte? Nu, pentru că în Occident nu este plătit. Ori pentru că brusc intrînd în Comunitatea Europeană s-ar publica cărţi româneşti? Or cărţi româneşti s-au publicat. Sunt edituri franceze care au făcut chiar colecţii de literatură română după revoluţie, adică după ceea ce se credea a fi. Ori caraghioasa obsesie cu "imaginea"... Imaginea nu se face în străinătate: imaginea vine dinăuntru. Tot ce dobîndise România ca fiind un capital de simpatie enorm, de pildă, în Franţa, la Paris, a dispărut cu primele imagini ale mineriadei. În secolul XX s-a torturat, s-a bătut, s-a omorît mai mult decît în alte secole poate, însă ascuns, în pivniţe. Uite însă că pentru prima oară aceasta se întîmpla sistematic la suprafaţă. Este imaginea care continuă să obsedeze ecranele mintale în Occident şi e foarte greu să se uite. România va intra probabil în Comunitatea Europeană şi în NATO, se vor transforma lucrurile, însă imaginea negativă a României, mi-e teamă, că va persista.

L.B.: - Recentele atacuri teroriste din America sunt în opinia dvs. o formă de manifestare a totalitarismului? Cum s-ar putea lupta împotriva lui?

M.L.: - Singurul care face această legătură cu totalitarismul, de tip comunist, este Andre Glucksmann în cartea de care am mai pomenit - Dostoievski la Manhattan. Ce vrea să spună prin asta? În Posedaţii Dostoievski a imaginat situaţia născătoare de nihilism, care este complotul din roman. Adică, Verhovenski îşi spune că în fond nu poate să aibă în jurul lui nişte instrumente docile, decît dacă le asociază într-o crimă comună, inutilă. Oroarea care s-a petrecut la New York dă pretext să spunem, cum spusese Kennedy la Berlin când s-a pus problema izolării Berlinului (în aclamaţiile mulţimii) : "Şi eu sunt berlinez". Aşa trebuie să spunem şi noi - şi eu sînt newyorkez. Însă nu-i adevărat că atacul face parte nici din sfîrşitul Istoriei, nici din şocul de civilizaţie. Terorismul nu este o civilizaţie, nici măcar metafizică nu este. Pentru că oamenii care se pregătesc acolo pentru intrarea în paradisul lui Alah se spală bine, se curăţă să fie gata pentru femeile care îi aşteaptă. Asta e împlinire erotică, şi nu metafizică. Îmi pare rău, dar asta e. Presupun că sînt interpretări eronate ale Coranului, care n-ar fi rămas una din marile cărţi ale omenirii.

Ce se poate opune terorismului? Schimbarea în bine a omenirii din care să dispară răul nu cred că e posibilă. Trebuie să-i facem faţă încercînd să modelăm faimoasa Declaraţie a drepturilor omului, care trebuie să redevină ale individului, şi nu ale comunităţii cu rol politic. Nu e posibil să ai într-o astfel de luptă, cum face acum America, aliaţi ca ruşii care în Cecenia fac din lagărele de tranziţie - lagăre de exterminare şi de tortură.

E ceva care se răzbună pînă la sfîrşit. Nu pentru că Binele ar domina, domină totuşi Răul, dar nu se poate să nu plăteşti, sînt ipocrizii prea vizibile. Acestea fiind zise, cred că pînă acum America a reacţionat exact cum trebuia să reacţioneze.

Acestea-s criticile care le-am adus pentru anume defecte, derive ale democraţiei actuale. Cred totuşi că e singurul sistem care ne îngăduie să trăim cît de cît omeneşte.

aprilie 2002

Paris

1