'Dup-amiază clujeană molatecă şi lipsită de perspectivă'

Darul acestei veri de Ovidiu Pecican e un volum hibrid, care poate fi citit ca aparţinând unor genuri diferite, dependent de raportarea cititorului la text. Totul depinde de cititor. La prima vedere, Darul acestei veri e o carte de proză scurtă, dar la lectură putem observa că această tipologizare ţine mai mult de dimensiunea şi forma textului. Volumul poate fi citit ca proză scurtă, ca o suită de poveşti, ca o carte de poezie şi chiar ca un roman absurd. Elementele tuturor  acestor genuri şi specii literare sunt prezente aici, în această carte. Predomină o atmosferă cu elemente mitologice, legate de sacru, îmbinate cu ieşiri în cotidian. Din această combinaţie apare absurdul. În majoritatea textelor naratorul e la persoana I, fiind şi personaj. Personajele sunt parcă ameţite, prinse într-un "vals", din care nu mai pot ieşi, deşi nici nu prea încearcă asta. Ele nu se opun absurdului, nu au o reacţie negativă faţă de el (ca în absurdul "clasic"), ci îl acceptă cu seninătate, ca pe ceva normal. Sacralitatea în Darul acestei veri este şi ea absurdă. Personajele sunt conştiente de asta, nu vine nici un semn de deranj din partea lor. Avem de-a face cu o lume făcută parcă întâmplător sau din greşeală de Dumnezeu. Oamenii, prin comportamentul lor, nu fac decât să repete gesturile acestui Dumnezeu hăbăuc. Ei acţionează la întâmplare, fără să se agite, neacordând importanţă nici unui lucru ieşit din comun. De fapt, avem de a face cu o lume unde totul e posibil, totul se face într-o "căldură cleioasă". Căldura ("dup-amiaza ca un pârjol", "era vară de se topeau copacii pe stradă" etc.) apare de la începutul volumului până la sfârşit. De altfel, naratorul explică în unele bucăţi metatextuale ce crede despre "poveşti": "Pentru mine,  poveştile sunt de umbră şi de soare. Pe primele le spui mai tot timpul. Celorlalte nu le vine rândul mai niciodată. Cu puţină pricepere însă, povestitorul se poate aşeza pe linia mişcătoare, unde soarele întâlneşte umbra" (Poveşti de umbră şi poveşti de soare). În Darul acestei veri majoritatea textelor sunt "poveşti de soare", deşi întâlnim şi "poveştile de umbră" şi de "pe linia mişcătoare". "Poveştile de umbră" au un caracter liric şi filosofic, ele se aseamănă cu tânguirile, nu au acţiune, totul se reflectă în interior. Câteva texte sunt construite chiar după modelul rugăciunii: "Doamne, am vrut să aduc bucurie, dar am sădit în suflete numai deznădejde" (Voce în rugăciune), "Cine altul, Doamne, decât Tine? N-ai făcut Tu zările bucuriei şi zenitul speranţei? Nu pe Tine Te caut, oare, atunci când bâjbâi după veselia vremurilor tinereţii?" (Rugăciune pentru veselie), "Iar m-am frânt, Doamne, sub furtuni ºi în combustii închipuite. Ce de frunziº macerat la picioarele mele!...". "Poveştile de soare" sunt cele absurde, cu o logică apropiată unei victime a insolaţiei. În ele predomină acţiunea. "Poveştile de pe linia mişcătoare" sunt o combinaţie a celorlalte două feluri de poveşti. În Sub constelaţii mai găsim o tipologie făcută de naratorul care se adresează lui Dumnezeu: "- De ce poveştile strălucite le trăim numai cu mintea şi sufletul, iar întâmplările detestabile şi amare sunt destinate trupului, pieptului gol şi lipsit de apărare?" Poveştile lui Ovidiu Pecican sunt tocmai o îmbinare între "întâmplări detestabile" şi "poveşti strălucite".   

Fiecare text, citit aparte, are o construcţie asemănătoare cu cea a anecdotelor, a poveştilor orientale sau a psalmilor. Unele texte (foarte haioase) sunt chiar de mărimea unei fraze sau două: "Intrând dimineaţă în biroul meu, am observat cu răsuflarea tăiată că era gol!" (Birou), "Odată doi munţi stăteau unul lângă altul. Apoi unul dintre ei s-a mutat." (Cea mai simplă poveste), "A fost odată un leu care s-a surprins cu ochii în lacrimi. Nu şi-a revenit niciodată, cretinul". Cartea se citeşte uşor, cu hohote. Nu ai timp să te plictiseşti, chiar dacă ajungi la o "poveste de umbră", acest lucru datorându-se şi dimensiunilor textelor şi umorului prezent în cantităţi considerabile.

După vreo naraţiune sau cugetare naratorul deseori îşi dă verdictul cu o morală întoarsă pe dos. Lucrurile "ţipătoare la cer" sunt privite cu calm, cu înţelegere. Chiar şi Dumnezeu tace tot timpul, deşi uneori e rugat să răspundă. Avem de-a face în Darul acestei veri cu o sacralitate absurdă, acest lucru neprovocând mirarea sau indignarea naratorului sau a personajelor. Personajele acţionează ca în Aventura: "După mine, aventura înseamnă să eviţi consecvent cea mai bună soluţie, provocând viitorul să-şi arate faţa neîmblânzită."