La marginea ţării

Liviu Bleoca este un tânăr prozator de succes, cunoscut cititorilor basarabeni graţie primului său roman, intitulat provocator Sindromul Belfast, comentat în Contrafort, şi povestirilor pe care le-a publicat ulterior în paginile revistei noastre. Proza Biblioteca de buzunar, pe care ne-o propune acum acest autor interesant şi imprevizibil, este concepută ca un fals roman poliţist. Începutul e ca la Agatha Christie: naratorul află cu stupoare că Emilia, colega sa de la o bibliotecă dintr-un orăşel îndepărtat, s-a spînzurat. Şi porecla Watson a directorului bibliotecii îl îmbie pe cititor să citească cu sufletul la gură. De ce s-a spînzurat Emilia? Cine sînt ticăloşii care au adus‑o pe bibliotecară în pragul disperării? Pe parcursul lecturii însă cititorii avizaţi îşi vor da seama că aceste întrebări nu mai contează. Alta este miza prozatorului Liviu Bleoca. Moartea Emiliei este un truc scriitoricesc ce alimentează interesul cititorilor obişnuiţi, un pretext pentru descrierea vieţii de zi cu zi dintr-un orăşel provincial scufundat în toropeală şi devorat de tranziţie. Un lector atent va reţine pasajele în care naratorul ne înfăţişează mizeria provincială: "Biblioteca se află pe o latură a vechii pieţe centrale. O catedrală cam jupuită, situată pe latura opusă, domină patrulaterul năpădit de o vegetaţie bolnavă care trece drept parc. Cîţiva copaci pe jumătate putrezi, două-trei smocuri de nuiele pe post de tufişuri, mai multe relicve de bănci cu scîndurile lipsă şi nişte coşuri de gunoi atît de ruginite încît au rămas fără fund. În rest, gunoaie, un panou cu fruntaşii locali, deci alte gunoaie, şi undeva mai în margine, o cutie de tablă cu firma "Butic", ce expune printre gratii ţigări Marlboro, ciocolată siriană şi prezervative cu aromă de căpşuni... Cele cîteva becuri anemice de pe stradă abia dacă luminau jumătatea de sus a stîlpilor... Am dat colţul unei clădiri vechi, cu pereţii mirosind a urină... Clădirea era întunecată şi igrasioasă. Se întîmpla ceva cu urbea aceasta! Totul părea să fie mîncat de putregai pe dinăuntru...Urbea avea o singură sală de  cinematograf, într-o clădire interbelică de pe una din străzile centrale. De cum intrai, te izbea mirosul de motorină al podelelor..."

Şi cu locuitorii acestui orăşel muribund realmente se întîmplă ceva. Ei sînt absorbiţi de cotidianul searbăd, antrenaţi în lupta crîncenă pentru supravieţuire biologică, incapabili să se sustragă tumultului vieţii şi să reflecteze asupra condiţiei umane. Liviu Bleoca ne prezintă aşadar o urbe adîncită în mocirla tranziţiei, suficientă sieşi, a cărei existenţă anostă nu poate fi tulburată nici de moartea Emiliei şi nici de un cutremur de pămînt. Oamenii de aici n-au timp decît doar pentru problemele lor personale. Sînt interesaţi de tine doar în măsura în care le poţi oferi ceva palpabil. Recepţionera Mărioara are grijă de naratorul-bibliotecar doar pentru că acesta îi satisface poftele sexuale. În aceste circumstanţe, ceea ce îi rămîne să facă unui spirit cultivat şi reflexiv, unui intelectual autentic este să se conformeze sau să se retragă în lumea lui, de unde să urmărească spectacolul tragicomic al existenţei umane şi, eventual, să propună nişte soluţii. Biblioteca ar trebui să fie spaţiul care să-l ajute pe narator să-şi păstreze echilibrul sufletesc, locul salvator în care acesta să se refugieze după escapadele efectuate în urbea defunctă. Cum însă bibliotecari fericiţi şi prosperi într-un oraş umil şi sărac nu există, nici antieroul din romanul lui Liviu Bleoca nu se simte confortabil în bibliotecă. Pe de o parte, biblioteca nu mai este "turnul de fildeş" în care intelectualul se poate izola pentru a reflecta liniştit la problemele sale şi la cele cu care se confruntă societatea, iar pe de altă parte, o bibliotecă în care cărţile putrezesc ani în şir fără a fi atinse de cititori nu-şi mai justifică existenţa, oferă o mărturie şi mai grăitoare a proliferării mizeriei decît nişte bănci în parc cu scîndurile lipsă: "Praful de pe cărţi era tot mai gros, parcă din alte ere... Titlurile nu îmi mai spuneau nimic, autorii abia dacă îmi mai trezeau vagi amintiri, iar anii îşi pierduseră orice semnificaţie..."