Filosof și istoric polonez, elvețian prin naturalizare, Bronislaw Baczko a fost unul dintre cei mai importanți cercetători ai imaginarului din istoriografia europeană a ultimului sfert al veacului trecut și primului deceniu al secolului nostru. De fapt, el a fost chiar mai mult: un deschizător de drum, în contul căruia trebuie pusă joncțiunea dintre acest domeniu și istoria Revoluției Franceze.

Volumul pe care îl comentez astăzi – o spun din capul locului – începe bine, dar sfîrșește prost. Pentru medieviști, tema sa (corpul și sufletul) este, neîndoielnic, interesantă. Însă modul în care o actualizează, în ultimul capitol, autorul nu mai are nimic de a face cu Evul Mediu. Nici cu istoria. Aduce cu utopia.

Dezbrăcată complet la plajă. Plasa de pe ea nu i-a acoperit absolut nimic.” Sau: „A. are un corp de invidiat, pe care l-a scos în evidență cu un costum minuscul, extrem de sexy”.

Am încheiat lectura ultimului volum coordonat de dl Vintilă Mihăilescu cu sentimente amestecate. Textele reunite în el sînt interesante și bine scrise, iar subiectul lor – reductibil, grosso modo, la intens dezbătuta chestiune a „identității” românești (cu sau fără ghilimele) – este pasionant. Nu mai spun și cît de actual. Problema cărții – așa cum o văd eu – este în altă parte: anume, în inconsecvența cu care apără coordonatorul și o parte din autori teza (și ea discutabilă) evocată de subtitlul volumului. Să mă explic.

Profesor de istoria biomedicinei la Oxford Brookes University, membru al Societății Regale Britanice a Istoricilor, fondator al Institutului Cantemir la aceeași universitate, Marius Turda este unul dintre tinerii istorici români ale căror cercetări trebuie mereu avute în vedere. Deși locuiește și scrie de mulți ani în străinătate, el nu este un necunoscut în patria sa.

În oceanul de texte care apar despre Uniunea Europeană, cartea pe care o comentez astăzi face o figură aparte. Spun asta nu numai din cauza subiectului ei (de maxim interes și mai puțin explorat decît altele); am în vedere, în primul rînd, contextul acestei apariții, cum nu se poate mai potrivit pentru o discuție despre „conștiința europeană”.

Ce-i mai rămîne, astăzi, „stîngii” politice și culturale după implozia comunismului din 1989? Cum poate spera ea să recîștige adeziunea mulțimilor în jurul unui proiect federator? Răspunsul – paradoxal – la ambele întrebări este următorul: prin forța melancoliei. Așa s-ar putea rezuma teza cărții pe care o comentez astăzi. O teză, fără îndoială, ciudată, cum voi arăta puțin mai încolo.

Începută în urmă cu nouă ani (în 2007), prin publicarea unei ample biografii, restituția vieții și activității lui Alexandru Șafran ajunge, iată, prin străduința profesorului Carol Iancu, la al treilea volum, care reunește o bogată colecție documentară privitoare la activitatea din perioada 1944-1948 a fostului șef-rabin al României.

Profesor la Universitatea din Tel Aviv, Shlomo Sand a devenit, de șase-șapte ani, și mai cunoscut publicului european, după ce ultimele sale cărți – trei la număr – i-au fost traduse în engleză și franceză. Și ce cărți! Toate, fără excepție, iconoclaste (iar cuvîntul este blînd...). Iată-le, în versiunea franceză (cea mai recentă): Comment le peuple juif fut inventé, 2010; Comment la terre d’Israel fut inventé, 2014; Comment j’ai cessé d’être juif, 2015.

Primul lucru care frapează la cartea Sheilei Fitzpatrick este fotografia de pe copertă. Într-o manta de primăvară, cu cizme cam prăfuite, cu o șapcă militară pe cap și binecunoscuta-i pipă, Stalin tocmai se pregătește să traverseze o stradă. Ținînd în mînă un dosar sau cîteva foi îndoite, Iosif Visarionovici privește, precaut, spre stînga, să nu vină ceva.

Nu o dată, s-a spus despre contemporaneitatea noastră că ar fi indiferentă față de trecut. Izgonit într-o îndepărtare inaccesibilă de „accelerarea” cotidiană a vieții (Hartmut Rosa), acesta și-ar fi pierdut orice utilitate pentru prezent, odată cu semnificațiile. Oricît de excesivă ar fi, aserțiunea nu este lipsită de temei. Ne-o arată nu numai viteza cu care dispar bunurile de patrimoniu (casele, de pildă) sau precaritatea – la noi, nu aiurea – a culturii arhivelor (în sensul cel mai larg al cuvîntului).

Antropologii ne-au prevenit de multă vreme asupra simbolismului corpului şi, mai ales, al feţei. Culoarea pielii, forma nasului, pistruii ş.a.m.d. au avut (şi au), în toate culturile, puternice conotaţii identitare, fiind „markeri” ai includerii sau excluderii etnice şi/sau sociale. Imaginea evreului este, din acest unghi, paradigmatică: ilustrînd modul cum aparenţa a fondat diferenţa, ea confirmă un postulat pe care studiile imagologice, atît de în vogă în ultimele zeci de ani, l-au documentat în repetate rînduri.

articol: 

În ultimii ani, numele lui Tony Judt a apărut de mai multe ori în acest colţ de pagină. Pentru cine a citit măcar una dintre cărţile istoricului anglo-american, această recurenţă nu mai are nevoie de justificare. Lectura textelor lui Judt este întotdeauna pasionantă prin verva ideilor şi actualitatea inalterabilă a subiectelor. Dar, exact pentru acest motiv, ea are – aşa-zicînd – şi un efect pedagogic mai rar întîl­nit la cărţile de istorie.

articol: 

Pînă a nu citi cartea dlui Jean Michel Cantacuzène, ştiam mai puţin decît nimic despre George Matei Cantacuzino (între acesta din urmă şi autor nu există vreo înrudire). Cu excepţia numelui unei străzi (înregistrat în­tîmplător), a semnăturii pe două sau trei splendide acuarele, păstrate de familia soţiei mele, şi a cîtorva amintiri răzleţe despre ultimii săi ani de viaţă (povestite mie tot în familie), personajul mi-a fost, multă vreme, complet necunoscut. Şi totuşi,– asta am aflat-o abia acum!

articol: 

La prima vedere, statutul istoriei în Republica Moldova este, în multe privințe, de invidiat. În timp ce, în România, prestigiul acestei discipline a scăzut continuu în ultimii ani (realiștii, printre care mă prenumăr, ar spune că, dimpotrivă, a ajuns la o cotă normală pentru timpurile pe care le trăim), în Republica Moldova el pare a fi supraviețuit aproape intact timpului scurs de la dispariția regimului sovietic. Comparația nu se oprește, desigur, aici.

articol: 

Puține sînt subiectele mai delicate și, în același timp, mai actuale – indiferent de context și loc – decît cel al raporturilor dintre intelectuali şi Putere. Constatarea este banală, desigur, dar merită oricînd reamintită, măcar pentru a sugera, încă o dată, multiplele implicații ale acestui raport, cu o arie neobişnuit de largă de refracţie socială. Tot banală este şi constatarea că despre această relație s-a scris enorm (nu mai spun cît de divers), inclusiv – ca să mă opresc la două exemple familiare – în România şi Republica Moldova.

articol: 

Cartea lui Kissinger nu este una de istorie, în sensul obişnuit (mai precis, european) al termenului, adică o reconstituire sintetică şi cuprinzătoare a unui „parcurs” temporal. Mai curînd, ea ar putea fi încadrată în categoria eseurilor ample, cu „teză”,  după modelul – să spunem – al volumelor lui Paul Kennedy şi Niall Fergusson despre ascensiunea Marilor Puteri, respectiv a civilizaţiei occidentale, traduse de curînd şi în limba română.

articol: 

Am o slăbiciune – mărturisesc – pentru cărțile lui Henry Kissinger. Este o pasiune veche. Ea datează de mai bine de trei decenii, mai exact, din 1979, cînd mi-a căzut în mînă ediția franceză a primului volum al memoriilor fostului secretar de stat, scoase chiar în acel an de Fayard, simultan cu ediția americană (intitulată The White House Years). Că memoriile mi-au căzut în mînă este un fel de a spune, pentru că, de fapt, ele au fost un cadou de la tatăl meu.

articol: 

Apărută cu mai puțin de o lună în urmă, cartea lui Adam Burakowski, pe care o comentez astăzi, a avut parte de o publicitate mai puțin obișnuită, chiar și pentru un volum cu un asemenea subiect. Lansată cu mare zgomot la Tîrgul anual de carte de la București (la finele lunii mai), re-lansată, apoi, la Iași, recenzată, rapid, în cîteva publicații culturale importante, comentată de autorul însuși în două sau trei interviuri, cartea a avut parte de – cum se spune acum – toată mediatizarea necesară pentru a se impune atenției marelui public și specialiștilor.

articol: 

Destul de puțin cunoscut în România (unde nu l-am văzut aproape deloc citat sau recenzat), Alain Corbin (născut în 1936) este unul dintre cei mai importanți istorici francezi contemporani.