Viața mea așa cum a fost să fie (memorii), de Eugen Doga. 400 pag.
 

Un număr de colecție, cel din septembrie 2021, al revistei „Ateneu” (Bacău), în care redacția a invitat mai mulți scriitori să spună, pe scurt, ce înseamnă pentru ei Bacovia, de la nașterea căruia s-au împlinit 140 de ani.

Nu-i tocmai lesne să scrii despre un volum de debut, mai ales când avem de-a face cu un autor tânăr (Nick Bradley s-a născut în 1982) și când nu poți intui încotro s-ar putea îndrepta cariera lui literară, ce subiecte și forme de expresie literară va alege pe viitor. Mai mult, în ecuația cărții de față, mai există cel puțin câteva elemente înșelătoare.

Individualitatea lui „termonucleară” îți sărea imediat în ochi și, literalmente, te dobora. Pentru mine, care îi admir, neîncetat, talentul, el a fost din aceeași „specie” cu Paradjanov, Dali, Harms... Soarta nu a vrut să mă întâlnesc personal cu Mark Verlan, însă mi-a dat posibilitatea ca, în ultima lună de viață a pictorului, să mă apropii la maximum de creația sa unică. Astăzi, se împlinesc patruzeci de zile de când vorbim despre el la timpul trecut...

În fiecare an, când se apropie decembrie, mă gândesc la pictorul Horia Bernea, personalitate de prim-rang a picturii românești postbelice.

Gările românești. Gările. Emană o fascinație aparte. Calea ferată care trece prin localitatea ta e „o ieșire la mare”, garanția că nu ești pierdut în pustietate, că oricând cineva, de departe, ar putea ajunge la tine, dar și tu, la o adică, dacă ai vrea, ai putea atinge capătul pământului, până unde se întind șinele de oțel.

Azi, în Republica Moldova, există păreri că jocurile de computer ar fi doar o pierdere de timp sau chiar niște creații nocive. În anumite cazuri, fanii jocurilor ajung să fie persecutați, lezându-li-se dreptul de a alege. Dar au încercat oare acești critici să cerceteze, să vadă ce sunt, de fapt, jocurile de computer și de ce trezesc ele un interes atât de mare din partea tinerilor?
Realitatea îi va surprinde.

S-au împlinit de curând zece ani de la dispariția scriitorului Victor Dumbrăveanu (20 august 1946

Armand Goșu, „Rusia, o ecuație complicată”, Polirom, 2021
Sorin Ioniță, „Deceniul furiei și indignării. Cum ne-au schimbat ultimii zece ani?”, Humanitas, 2021
 

„O să fiu scurt – spuse Alberto, pe care prietenii nu-l mai văzuseră de exact douăzeci și doi de ani, trei luni, și patru zile” (Anotimpul ploilor p. 40) – așa începe Cinematograful, text alcătuit în cea mai mare parte dintr-o experiență frizând imposibilul, în relatarea protagonistului.

Am ieșit din casă grăbit ca să apuc un bilet. Cel puțin asta era intenția mea. Cu o seară înainte, avusesem o scenă destul de jenantă, când, împreună cu Cătălin, voiam să intru în sală, la un spectacol, și fata de la intrare m-a oprit ca un halebardier regal cu: „Domnule, vă rog, biletul”. Nu am știut ce să zic. Nu aveam bilet. Era pentru prima dată când mi se cerea un bilet de intrare la teatrul în care am jucat ani buni și la fondarea căruia am pus umărul cel drept.

Am privit această carte cu ochi de istoric, nu prea ager, în negura criticii literare, a filozofiei antice și a simbolicii biblice.

„Clef”*, a fost primul
cuvânt al lui Paul
Valéry (1871 – 1945).
Cu patru bunici
& doi părinți cu

De cîte ori se desparte de grupul nostru, o prietenă ne urează: să aveți o zi plină de frumos! Un timp, am crezut că urarea mă crispează din cauza formulării ei („să aveți o zi frumoasă!” ar suna mai puțin prețios și mai simplu). Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, am ajuns la concluzia că mă crispează și din cauza... inflației de frumusețe cu care mi s-ar umple ziua dacă s-ar împlini. Fiindcă, da, frumusețea în exces mă obosește și ea.

În istoria omului, tot ceea ce a visat, ca posibilă tendință, idealul, desăvârșirea (idealitatea) s-a dovedit de neatins, pierdut în auriile cețuri ale utopiei. Precum s-a întâmplat cu statul ideal platonian (din care confrații subsemnatului trebuiau expulzați!), orânduirea socială ideală marxistă, idealul unei științe descriptive perfecte a lui Ernst Mach, limbajul științific ideal al logicienilor empiriști și comunicarea lingvistică (teoria acțiunii comunicative a lui Habermas).

Ce ai gândit, suflete,
când ai ales acest corp să te poarte pe pământ,
șontâc-șontâc,
hălăduind abătut, fără niciun rost,
pe cărări necunoscute, întortocheate?

Nu-mi aminteam, mărturisesc, articolul sever1 pe care, într-o Românie literară de demult, Ion Simuț îl dedicase acestui roman.

Vitalie Ciobanu: Stimată doamnă Victoria Nagy Vajda, sunteți președinta Asociației de cultură și artă Arbor, cu sediul la București, care își propune să promoveze artiștii și scriitorii basarabeni în România, să încurajeze dialogul, schimburile culturale, să contribuie la integrarea celor două maluri ale Prutului într-un organism cultural în care diferențele să fie privite ca niște provocări și stimulente pentru creație și dezvoltare, nu ca praguri insurmontabile

Bineînțeles,
gândul poate fi citit.
Numai dacă
scrie ceva pe el.
 
Bineînțeles,