Despre concetățenii noștri din nordul Bucovinei aflăm câte ceva din revista Glasul Bucovinei, redactor-șef Alexandrina Cernov, editată de Institutul Cultural Român.

Lucreția Bârlădeanu, Tunica portocalie, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2016
 

Romanul Apostoloff al scriitoarei germane Sibylle Lewitscharoff – care, la vremea apariției, în 2009, a trezit controverse și s-a ales și cu premiul Târgului de Carte din Leipzig – a apărut recent, în iunie 2016, la Editura Cartier, în traducerea românească a lui Alexandru Al. Șahighian.

Dialog pe marginea unei expoziţii
 
- Dragă Florentin Leancă, suntem la expoziţia ta deschisă la Ambasada Ungariei din Chişinău, cu tablouri pe o tematică ce rezonează în inimile tuturor românilor: „Chişinăul vechi”. Povesteşte-mi despre conceptul acestei expoziţii, cum ai lucrat la ea?

Pentru că în acest an (la 22 noiembrie) se împlinește un veac de la venirea pe lume într-un cătun din Bugeac – Faraonovca – a celui mai important pictor al Moldovei postbelice, am dedicat acest eseu nu atât operei artistului, despre care există o variată și stufoasă bibliografie, cât unui album apărut acum câțiva ani la Moscova, dar despre care nu am găsit deloc referințe în spațiul de limbă română.

Pentru prima oară în istorie, un traducător român, prof. Constantin Geambaşu, a fost distins cu cel mai important premiu polonez pentru popularizatorii literaturii polone în lume – Transatlantyk. Savantul l-a primit pe 24 iunie, la Cracovia.
 

Bucureşti. Praf şi sânge (Editura Polirom, 2016) este o carte despre lumea românească, de ieri şi de azi, scrisă de o scriitoare şi ziaristă poloneză din noua generaţie, Małgorzata Rejmer (născută 1985). Autoarea a stat, începând cu 2009, doi ani în România şi s-a documentat temeinic. E tipul de creator pelerin, venind dintr-o cultură mare, viguroasă, cum e cea poloneză, care are curiozitatea să afle ce se întâmplă la vecini: de ce sunt aşa cum sunt?

Privilegiul celui care observă fără să fie observat. Ești doar un cititor într-o mare de scriitori și de cărți. Tu îi recunoști pe cei ale căror cărți le-ai citit și pe care îi admiri ca autori, ei se întâmplă să lunece – ce noroc! – cu privirea și peste tine. „Un vizitator cu o sacoșă cu cărți”, cu mai puține decât și-ar fi dorit să cumpere, așa cum au fost mii și la acest Târg.

Apărut recent la Editura ARC, Dicţionarul greco-slavo-româno-latin, atribuit lui Nicolae Milescu Spătarul, este una dintre cele mai vechi şi mai ample lucrări lexicografice de acest gen. Manuscrisul dicţionarului a fost descoperit de Alexandru Nichitici în 1986 în fondurile Bibliotecii Centrale Ştiinţifice a Academiei de Ştiinţe a Ucrainei.

 „M-am născut, orwellian, în 1984, într-un oraș din nordul Dâmboviței…”
 

Biroul pentru Relații Inter­etnice, o instituție cu o identitate confuză

Mărturisesc că de-a lungul anului trecut am tot aşteptat o comemorare – publicarea unui articol omagial, a unei note bibliografice sau chiar organizarea unui colocviu în perimetrul nostru cultural – prin care să se aducă în actualitate faptul că acum 50 de ani, într-o celebră revistă din Germania1, apărea Rumänische Sprache und Literatur in Bessarabien und Transnistrien.

Vasile Vasilache ar fi împlinit 90!

13/V-67
Aseară am făcut cunoștință cu Tarkovski. Gesticulația, mișcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat... Poate pentru a-și ascunde înstrăinarea față de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivități silite/„forțate”/„nevoite” (de la „nevoie”), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită...?). După câteva pahare de vin, pe drum, în „Volgă” unde zice deodată:

Urători suntem trei: frate-meu Sârghi, eu şi vărul lui tata zis Goriţă. Mumuruzi tustrei, în schimb şi negustori, nu numai urători!
- Gâşligăm! Gâşligăm şi ne cumpărăm un chistol, zice hotărât Goriţă.

Pianistul nostru nu s-a născut pe un vapor, cum s-a întâmplat cu personajul cunoscutei „Legende a pianistului de pe ocean” – filmul regizorului Giuseppe Tornatore, despre viaţa în largul oceanului a unui obsedat artist al pianului. În rest, similitudinile vin în avalanşă, se intersectează şi se identifică prin a avea aceleaşi surse: talentul, dezvăluirea frumuseţii muzicii care le cere sacrificiu şi...

Când cobori dinspre Academia de Ştiinţe spre Gară, pe strada Negruzzi, lângă hotelul Cosmos, vezi o statuie ecvestră de vreo 5 metri care aminteşte de sculpturile antichităţii. Desigur, piedestalul intrigă şi astfel te opreşti (nu ştii dacă o faci din cauza postamentului, simbol al mitologizării, sau din cauza celui sculptat acolo sus). Ai în faţă un erou. Asta îţi spune monumentul. Şi cu acest sentiment poţi pleca mai departe, te poţi chiar lipsi de informaţia cu privire la cine stă pe cal.

Întâmplarea face ca înainte de-a mă lăsa dezinvolt în mrejele romanului Lunetistul să fi citit o remarcabilă carte de interviuri, cu un titlu de o ingenuitate școlărească – Ce-a vrut să spună autorul, volum coordonat de Marius Chivu. După încheierea lecturii romanului am revenit asupra interviului, mai exact, asupra dialogului intelectual pe care cronicarul Dilemei îl poartă cu Marin Mălaicu-Hondrari, autorul romanului sus-citat.

în nopţile de vară cu vînt şi ploi nărăvaşe,
să nu fi vrut şi tot auzeam bufnetele moi
ale fructelor în livadă. aburită de somn,
cu picioarele goale împiedicîndu-se