În decembrie ’89 am privit revoluția română în direct. Am stat în acele zile și nopți lipiți de ecranul televizorului în casa lui Petrică și Lilia Plugaru. Așa am devenit prieteni. Ei, spre deosebire de noi, care de nici doi ani aveam o locuință la bloc, stăteau la curte. Orășeni get-beget, aveau o gospodărie bine pusă la punct într-o zonă frumoasă a Bălțiului interbelic. Aveam pe atunci douăzeci și nouă de ani. Totul abia începea.

Scriu aceste rânduri în ultima zi a campaniei electorale, de rezultatele ei mă despart două zile. Eseul va ajunge așadar către cititor post-factum, interogându-mi intuiția și exersându-și modesta funcție de însemnare cronicărească. E mult, e puțin? Dar cine va sta vreodată să citească, să cântărească ce se scria în preajma scrutinelor electorale în epoca Internetului?

Diplomatul. Supranumit „pana de aur” a diplomației moldovenești, Valeriu Turea este un adevărat artist, un om de cultură autentic. Fire generoasă și deschisă, el i-a susținut cu implicare și dăruire pe conaționalii săi de pe oriunde l-au purtat drumurile carierei diplomatice. Este un caz nu tocmai frecvent în rândurile corpului diplomatic al Republicii Moldova ca un ambasador să fie și scriitor.

Războiul mocnit al legilor. De câțiva ani, în august, scriu despre modul cum înțeleg oamenii politici, mai cu seamă cei din conducerea de azi a statului, să organizeze sărbătorile naționale care, așa cum a orânduit istoria, s-au întâmplat să fie în august, cam una lângă alta.

Textul de față este pentru ultimele numere din anul 2018, moment potrivit reflecției și unui fel de bilanț asupra evenimentului central, sărbătorirea celor 100 de ani de la Unirea tuturor provinciilor românești.

Scrisă admirabil, într-o română expresivă, cu ironie și o tonică, molipsitoare bună dispoziție de la prima la ultima pagină, cartea Angelei Brașoveanu – Moldova: oameni, locuri, bucătărie și vin (Cartier, 2018) – se citește ca un antrenant și pasionant roman ethno-gastronomic. Așa am găsit-o eu.

S-au întâmplat, în ultima vreme, mai multe evenimente, unele mai cu înțelesuri decât altele, dar nu voi invoca în acest eseu decât publicarea unei cărți, pentru că ne face mândri de locul în care ne-am născut.
 

Nunta. Rusia pare să fi spart cercul blocajului politic și economic impus în 2014 de UE și SUA. Deși întâlnirile recente cu președintele american și cancelarul german nu le-au acoperit așteptările, lucrurile pare să se fi mișcat din loc într-un mod cu totul neașteptat. Participarea lui Vladimir Putin, în 18 august c., la nunta ministrului Afacerilor Externe al Austriei, dna Karin Kneissl, nu poate fi tratată ca un simplu eveniment monden.

Reacții fierbinți. Evenimentul șoc al dimineții de 20 iunie este nevalidarea, în prima instanță, a mandatului de primar general al Chișinăului câștigat de Andrei Năstase. Nu intru în cazuistica jurisprudenței, nici nu am pregătirea necesară pentru așa ceva, dar, luând în considerare toată atmosfera politică și geopolitică, decizia mi se pare absurdă.

Post-referendum. Strategii de pe Bâc au intrat în criză de idei. Referendumul din 19 noiembrie curent, în care li se cerea locuitorilor Chișinăului să răspundă dacă sunt pentru sau contra revocării primarului general, a developat minciuna manipulatoare a diverșilor actori politici. Stânga filorusă, deși deține funcția de președinte al Republicii Moldova, a suferit o înfrângere categorică.

Laudă limbii române. A devenit o obișnuință să auzim, la sfârșit de august, că deși tânărul stat Republica Moldova înaintează în ani, are 26 deja, lucrurile nu merg bine, iar așteptările cetățenilor rămân în suspans. Și în cazul sărbătorii Ziua Limbii Române am auzit voci care spuneau că nu se vorbește, nu se scrie românește așa cum ar trebui, că minoritățile naționale nu ne cunosc limba etc.

Neșansa migrației. Emigrarea basarabenilor, clandestină sau cu acte în regulă, din consecință a surpării sistemului economic și a neputinței instalării altuia funcțional într-un termen rezonabil (zece ani ar fi un termen rezonabil oare?) s-a transformat în cauză. Depopularea asumat/forțată a teritoriului dintre Prut și Nistru a pricinuit grave probleme politice, economice, demografice, morale. La capitolul demografie, ne aflăm azi în epicentrul catastrofei.

Romanul scriitorului George Orwell Ferma animalelor (Animal Farm, Anglia, 1945) se încheie cu o năucitoare imagine a amestecului

Imposibilitatea. Nu vreau să scriu despre disperarea și neliniștea care atârnă ca un vârf de sabie peste visele noastre de a ne considera o parte modernă și democratică a Europei. Nu vreau să accept că așteptările ni s-au spart ca un bibelou de porțelan, deși realitățile anume asta vor să însemne.

Un sfert de veac. Orice s-ar spune, timpul trece, pământul se învârte și lumea odată cu el. Statul Republica Moldova numără un sfert de veac. Douăzeci și cinci de ani de istorie agitată în încercarea de a construi, între Nistru și Prut, un stat modern. A-l construi într-un spațiu în care nu a existat niciodată un stat independent este un lucru extrem de greu, dacă nu cu totul imposibil. Se dovedește că voința populației, oricât de mare ar fi sau va fi fost, nu este de ajuns.

Ar fi fost cazul. Ar fi fost cazul să mă gândesc la temele zilelor care se scurg, să scriu despre suspecta liniște și falsa detașare din culisele prezidențialelor, despre șocul Brexit-ului, despre sunător-răsunătoarele procese judiciare, despre atâtea alte lucruri care astăzi se arată ca fiind importante și chiar decisive.

Interfața. Mi se pare, suprarealist și nu prea, că Republica Moldova are ca interfață un colaj, în continuă mișcare, din două imagini ale subconștientului nostru ex-sovietic. Tehnicile moderne încurajează jocul imaginației, iar amestecul de edecari ai lui Ilya Repin cu șahiști ai lui Ilf și Petrov începe să capete organicitate. Edecarii tac, înghit în sec și trag tare. Maestrul, la fel, joacă tare, jonglând abil cu piesele tablei de șah, asemenea unui fachir, până devin toate pioni. 

Înmormântări, flori de mărgele. De ceva vreme, mă gândesc la o istorioară pe care mi-a povestit-o cineva cu îndurerare. Una din acele istorioare neînsemnate de care sunt pline satele noastre. La ţară ritualul înmormântării mai păstrează aproape toate însemnele, iar cel cu pomenile de bănuţi pe la fântâni rămâne cu înţelesul său neschimbat.