Primul poem pentru Tata
 
Mi te-ai ascuns mereu, Tată.
 
Adevărat,
ai avut o mie şi unul de chipuri,
însă niciunul nu era al tău,
niciunul nu era al meu,
în nicio lumină nu te-am
recunoscut.
 
Nu mi-ai spus nimic...

articol: 

Puține sînt subiectele mai delicate și, în același timp, mai actuale – indiferent de context și loc – decît cel al raporturilor dintre intelectuali şi Putere. Constatarea este banală, desigur, dar merită oricînd reamintită, măcar pentru a sugera, încă o dată, multiplele implicații ale acestui raport, cu o arie neobişnuit de largă de refracţie socială. Tot banală este şi constatarea că despre această relație s-a scris enorm (nu mai spun cît de divers), inclusiv – ca să mă opresc la două exemple familiare – în România şi Republica Moldova.

articol: 

Mariana Codruţ, ca orice poet adevărat, şi-a găsit un stil propriu, o voce poetică inconfundabilă încă de la debutul editorial cu Măceşul din magazia de lemne (1982). Volumele de versuri pe care le-a publicat ulterior, cinci la număr – Schiţă de autoportret (1986); Tabieturile nopţii de vară (1989); Existenţă acută (1994); Blanc (2000); Ultima patrie (2007) –, au consacrat un nume în peisajul poeziei române contemporane.

articol: 

articol: 

Clasicismul poetic în respirări ritmate
Uşor ambiguu, oximoronic şi domestic îşi intitulează noul volum de versuri Ana Rapcea, Dulceaţă de coarne (2011). Primul ciclu, din două, reprezintă o cunună de sonete.

Cunoscutul regizor român Cristi Puiu s-a aflat pentru prima dată la Chișinău cu ocazia premierei filmelor sale în Republica Moldova – Marfa și banii (selectat la secţiunea „Quinzaine des Réalisateurs” a Festivalului de la Cannes în 2001) și Moartea domnului Lăzărescu (Premiul „Un Certain Regard” la Festivalul de la Cannes în 2006 și Premiul special al juriului la Festivalul internațional al filmului de la Chicago, 2006).

Există o psihoză legată de anul 2012. Se spune că pe 21 decembrie, peste un an, va veni sfârșitul lumii potrivit unei profeții a indienilor mayași. Americanii au scos chiar un film purtând acest titlu, în care ni se oferă o „Apocalipsă” cum n-a mai văzut Holly­wood-ul: plăci tectonice prăbușindu-se în abis cu tot cu orașele de pe ele, portavioane care mătură Casa Albă, cocoțate pe creasta unor valuri tsunami de 100 m, stânci zburând prin aer ca niște mingi de tenis.