Nr. 9-10 (277-278), septembrie-octombrie 2018

Simplu și adevărat, pe înțelesul mai multora, se poate spune că noi, generația așa-numiților șaptezeciști, am trăit în timpuri diferite. Însă aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite.

Dintre relativ puținele apariții ale acestui an, în România, dedicate (e un fel de a spune) centenarului Marii Uniri, eseul lui Oliver Jens Schmitt merită o consemnare specială. În primul rînd, din pricina autorului. Specialist în istoria Balcanilor (sau, după nomenclatorul academic german, al „sud-estului european”), cu studii mai ales despre Albania medievală și Levant, istoricul elvețian (stabilit la Viena) cunoaște foarte bine și istoria României.

Editura ARC a reeditat anul acesta renumitul studiu al lui Mircea Martin G. Călinescu şi „complexele” literaturii române.

De la tineri așteptăm (pe lângă talent, cultură și cunoașterea alfabetului literaturii), dincolo de demonstrarea calităților elementare, să ne uimească. Să vină cu vocea proprie. Or, tocmai pentru asta ducem dorul afluxului de sânge literar nou: nu pentru a demonstra fidelitate „tradiției”, ci pentru a se lua de piept cu această tradiție.

Editura Știința scoate pe piață, în colecția Moștenire, un volum

Scrisă admirabil, într-o română expresivă, cu ironie și o tonică, molipsitoare bună dispoziție de la prima la ultima pagină, cartea Angelei Brașoveanu – Moldova: oameni, locuri, bucătărie și vin (Cartier, 2018) – se citește ca un antrenant și pasionant roman ethno-gastronomic. Așa am găsit-o eu.

S-au întâmplat, în ultima vreme, mai multe evenimente, unele mai cu înțelesuri decât altele, dar nu voi invoca în acest eseu decât publicarea unei cărți, pentru că ne face mândri de locul în care ne-am născut.
 

În sfârșit, moldovenii au aflat. Tranziția noastră fără orizont, care a golit țara de tineri, de forța de muncă activă și creatoare, calvarul sărăciei și al deznădejdii care i-a copleșit pe cei rămași la baștină se datorează faptului că n-am descoperit, n-am mers pe cea „de-a patra cale” de dezvoltare. O cale sută la sută autohtonă, una pentru Moldova și pentru moldoveni, care să-i facă să uite de miraje și să nu mai aștepte umili ajutorul străinilor.