Nr. 7-8 (263-264), iulie-august 2017

Gabriel Chifu. Ploaia de trei sute de zile. Roman. Editura Cartea Românească, 2017, 416 pag.
Gabriel Chifu confirmă și prin acest nou roman al său, întâmpinat elogios de critica literară, că este un prozator de top al literaturii române contemporane. 
* * *

O dezbatere amplă și interesantă  despre procesul editorial a găzduit, pe parcursul mai multor luni, Forbes (România). La un chestionar au fost invitați să răspundă cei mai importanți/vizibili editori din țară: (Silviu Lupescu (Polirom), Denisa Comănescu (Humanitas Fiction), Gheorghe Erizanu (Cartier), Marin Vidrașcu (Litera), Mihail Penescu (ALL), Irén Arsene (Curtea Veche), Ana Nicolau (Nemira), Viorel Zaicu (Paralela 45).

Așa cum obișnuiește, Valentina Tăzlăuanu, redactorul-șef al revistei, conturează în editorial tema de referință a numărului. De această dată este vorba despre Critică și spirit critic. „Calitatea de discurs „de a doua mână” a criticii este sursa destulelor frustrări ale celor ce o profesează. Un motiv în plus, pentru mulți dintre ei, de a-și depăși restricțiile și de a se lansa temerar în alte genuri. Adesea criticii scriu eseu, dar și poezie, roman, piese de teatru, reflecții filozofice, analize social-politice.

Biografiile romanțate nu m-au atras niciodată, mi s-au părut niște modalități suspecte de popularizare a vieții unor personalități din varii domenii ale artei. Sau un tip de revizitare și reabsorbție pus în slujba unui deziderat incert. O uniformizare stilistică dezagreabilă. Mi se livra pentru uz personal un produs infiltrat într-un fals ambalaj. Îmi aduc aminte de colecția Oameni de samă, apărută la Cartea Moldovenească, pe care o priveam cu o neîncredere domoală, adolescent fiind nu puteam scăpa de senzația cețoasă că sunt oarecum înșelat.

S-a decis unanim (părerea mea nu se pune) că în drum spre New York facem o escală de vreo două ore la Philadelphia. Philadelphia e fosta capitală, de alte argumente nu mai e nevoie. Gara se află pe malul râului. Oraşul vechi e pe celălalt mal. Jos, cam la vreo zece metri, pe cheiul de granit, oameni de toate vârstele fac jogging, îşi plimbă câinii, citesc, pălăvrăgesc, stând pe bănci. Râul e curat şi întunecat, prea multe lespezi de piatră şi beton. Vegetaţie puţină. Mă întreb dacă râul e unul adevărat. Dacă eu sunt eu sau poate altcineva.

Când un roman de aproape 800 de pagini primește un prestigios premiu precum Man Booker Prize (în 2013), nu ai cum să nu te-aștepți cu interes la o revelație. Într-o epocă a vitezei, în care arareori ochii mai zăbovesc îndelung asupra unui text, asemenea pariuri literare de mare amploare sunt riscante. În plus, autoarea, Eleanor Catton, aparține unei culturi aparte, exotice întrucâtva pentru publicul est-european (Noua Zeelandă) și este cea mai tânără laureată, primind distincția la doar 28 de ani.

Spre Țara Moților poți merge pe mai multe căi, dar două sunt esențiale: prin Alba Iulia și prin Deva, două axe ca două moduri de a urca sau de a coborî înspre meandrele istoriei. 

Nu orga de utere
sunându-şi arama &
clipocindu-şi argintul
în Patimi după Matei,
 
nici naiul de mitre
strânse una în alta
doinindu-şi jalea-n
Păstorul singuratic,
 
ci tulpina de păpădie
a unei fete în floare
pe care s-o frângi
 
de la mijloc, în joacă,

Canadianul Yann Martel (n. 1963) a devenit astăzi unul dintre cei mai de succes scriitori de ficțiune. Romanul său Life of Pi (Viața lui Pi) (traducerea românească realizată de Andreea Popescu a apărut la Editura Humanitas în 2004) a fost tradus în 50 de limbi și a atins vânzări de 12 milioane de exemplare, fiind distins cu Premiul Man Booker.

O poveste scumpă, dar cât de valoroasă?
Leopold Gurski (Derek Jacobi) e un tânăr evreu din Polonia care n-a reușit să se refugieze imediat după invazia naziștilor. El vrea să ajungă la New York, așa cum au făcut-o mai mulți evrei din localitatea sa. Între timp, Leopold lucrează la un roman autobiografic, Istoria iubirii, din care îi trimite fragmente iubitei lui, Alma Mereminski (Gemma Arterton), refugiată deja la New York. 

Am primit la redacție un studiu care descrie frământările unei regiuni mult pătimite a Europei – Ucraina Transcarpatică sau Rutenia Subcarpatică. Autoarea sa, Renata Moiș Șiman, este o tânără româncă din această zonă, născută în satul Biserica Albă, raionul Rahiv. A absolvit școala ucraineană din localitate și acum își face doctoratul la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. 

O carte intitulată Raiul pe pământ, care nu e tratat teologic sau filozofic, ci este o culegere de texte consacrată unei țări din Europa Centrală, poate fi privită în două feluri: fie ca o demonstrație edulcorată a virtuților unui popor, care a știut să-și armonizeze existența cu preceptele biblice, fie ca o ilustrare ironică, satirică, a unei asemenea pretenții.

În volumul recent publicat la Editura Cartier, Limba de hârtie (2017), cercetătoarea și eseista Tamara Cărăuș propune o serie de reflecții asupra a ceea ce am putea numi trăirea limbii. Punctul central este felul în care intelectualul din Basarabia își trăiește limba română – o experiență în același timp traumatică și definitorie pentru identitatea sa, o altă temă căreia cercetătoarea i-a consacrat un volum apărut în 2011 la aceeași Editură Cartier.

Prin alte părţi, pe la alte popoare mai încântate de istoria şi provenienţa lor sau poate cu destine mai fericite din punct de vedere economic, lucrări epopeice de tipul celei încheiate anul acesta de Vladimir Beşleagă, Cumplite vremi, ar oferi un serios pretext pentru un proiect cinematografic.

Acum câteva luni am demarat un proiect pe care l-am numit Elitele intelectuale de la Chișinău și limba română. Pornind de la o radiografie a situației lingvistice de la noi, prilejuită de aniversarea a 25 de ani de la declararea independenței Republicii Moldova și revenirea la sintagma limba română, îi îndemnam pe scriitorii noștri să mediteze asupra stării de lucruri în ce privește funcționarea limbii române din societate.

Cultura și literatura română au suferit o grea pierdere: la 10 iulie 2017 s-a stins Augustin Buzura, un mare scriitor, un nume reprezentativ pentru literatura „obsedantului deceniu”, care a luat în colimator realitățile epocii staliniste din România și evoluțiile ulterioare. O literatură care a mai numărat și alți prozatori importanți: Marin Preda, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, D. R. Popescu, Fănuș Neagu... Augustin Buzura a fost un explorator al abisurilor psihologice, a frecventat „zona penumbrelor”, spațiile de întâlnire ale spiritului cu lumea.

Biserica – „o impostură flamboaiantă”. Preafericiții patriarhi și mitropoliți, generalii kgb Gundiaiev (Kiril) și Cantarean (Vladimir)… Preoți agramați, vulgari și hapsâni... Sigur, unele „fețe” ale clerului nu întăresc întotdeauna credința, dar…
Nu mai crezi?

Autobuzul fîşîie obosit pe asfalt printre sate, copaci şi vii abia culese. Înainte-sus, albul orbitor al cerului. În dreapta-jos, din cînd în cînd văd Iaşiul toropit într-o ceaţă gălbuie. Pe scaune călătorii moţăie. Numai Petru vorbeşte, moale, încet, dar fără pauză, de parcă ar recita o lecţie învăţată pe de rost: Fata are un copil... tata a murit... socru a murit... mama e bolnavă... La un moment dat, se opreşte şi-mi arată o casă: Aici locuiesc eu cu soţia. Mama locuieşte în satul următor. În fiecare duminică iau prînzul la ea. Dau din cap.

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ. 
Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu-pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul.