Jurnalul unei Ţestoase

înger etern, chiar ai văzut steaua?
eu, nu –
n-am, vai, atîţia ochi
cîţi ai tu.
 
şi, spune-mi, ningea în Betleem
peste peştera din piatră şi lemn?
 

Demult, demult...
Cînd pe la noi se potcoveau oamenii cu nouăzeci şi nouă de oca de fier ca să nu fugă peste graniţe...

Mi s-a întîmplat de cîteva ori să uit cine sînt, la modul propriu vorbind. Pierderea, ştergerea identităţii pentru cîteva secunde, şi nu datorită drogurilor, alcoolului, vreunei traume cauzatoare de pierderea cunoştinţei etc.

Nu vreau să contrazic pe nimeni, să polemizez cu nimeni. Pur şi simplu e o părere. Eu cred că Brumaru era în esenţa lui un om foarte angoasat, foarte anxios. Asta mi-au spus fotografiile sale, şi din copilărie, şi din adolescenţă, şi de la bătrîneţe, inclusiv cele în care rîde sau pare luminos. Asta mi-au spus şi multe, foarte multe texte.

Așa cum există ne-cuvintele, nume inventat de N. Stănescu (cuvinte eludînd normele gramaticale, transfor­mate prin voința autorului în licențe), sistemul comunist ne-a transformat în... licențe, în ne-oameni: lipsiți mulți ani de exercițiul liberei opțiuni, acum libertatea noastră mai mult ne stînjenește. În plus, ne-oamenii nu pot să construiască decît ne-personaje, cu ne-destine, doar niște creații abstracte, cu un anume… mod de folosire.

*Am citit tot felul de definiții ale poeziei. M-am încercat și eu, deseori, să-i prind esența în cuvinte mai multe sau mai puține. Bine, e și stare, e și emoție, e și narație, fulgurație, incantație, e și esențializare, rigoare, e și mărturie direct sau razantă etc., etc. Totuși, mereu mi s-a părut că ceva scapă și îmi scapă. La vîrsta asta, cel mai tare cred că poezia adevărată e cea care îți provoacă la lectură mici...

înger
cu albe de lebădă pene,
eşti oare în preajma lui Iisus?
am pentru El şi un salut viu
afară de sărutarea alene
pe crucea de lemn înnegrită,
pe trupul chinuit.
(doar tu mi-ai spus
că-n noaptea asta
El nu e mort, ci e prunc
în poala Mamei inocente,
nepresimţind spaima
din ţinutul de crimă pustiit.)

se-apropie data-limită cînd mai poţi
să-ţi trimiţi poeziile, fotografia, cv-ul
ca să fii primit pe insula de cristal.
 
însă juriul (ştie dinainte totul)

focul

Am avut dintotdeauna şi am şi acum o mare reactivitate emoţională la tot ce trăiesc. Mai mult, pot spune chiar că evenimentele din viaţa mea sînt emoţiile. Prima şi cea mai mare preocupare cînd scriu un text, fie proză, fie poezie, e să re-creez în el emoţia (frica, bucuria, tristeţea, angoasa, mînia etc.) pe care mi-o trezesc întîmplările trăite. Mai întîi, pentru a mă elibera astfel de ea.

Lerui ler,
trece steaua pe cer
albă la faţă de ger.
 
Prin fereştile toate se uită
după darul nouă trimis

Dragă Emil,

lui Constantin Acosmei
azi a fost cutremur.
crăpătura oblică de pe perete
s-a lungit cu încă un centimetru.

Motto: „Marxismul e din nou la modă, e în trend, e un brand... (Cu disperare.) Totul a fost în zadar.” 
Svetlana Aleksievici, Vremuri second-hand
 

Nu e deloc o lectură ușoară cartea Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand (Humanitas, 2016), care-ți pune în față tabloul halucinant al fostei URSS, de la atrocitățile vremurilor staliniste pînă la atrocitățile din anii de după căderea imperiului.

Motto: „Solitudine semeţ asumată, solitudine dureros îndurată” – 
                                                                            Jacques Le Rider
 

Fructe cărnoase dorm pe ramuri,
valuri de flori apar în geamuri.
Lumina creşte încet, tiptil
căzînd pe faţa unui copil.
 
Cu moţ pămîntean şi aripi divine
vibrînd în raza grijii senine
din ochii mamei, el fulgii de nea
îi prinde pe limbă, rîzînd înspre ea.
 
Inima mamei sporeşte-n putere,
ochii albaştri nasc două stele.

Am scris de curînd un text autobiografic intitulat „Oglin­da fisurată”, ocazie cu care mi-am conştientizat mai multe lucruri, unele legate de acest gen de literatură, pe care încerc să le prind aici. 

Autobuzul fîşîie obosit pe asfalt printre sate, copaci şi vii abia culese. Înainte-sus, albul orbitor al cerului. În dreapta-jos, din cînd în cînd văd Iaşiul toropit într-o ceaţă gălbuie. Pe scaune călătorii moţăie. Numai Petru vorbeşte, moale, încet, dar fără pauză, de parcă ar recita o lecţie învăţată pe de rost: Fata are un copil... tata a murit... socru a murit... mama e bolnavă... La un moment dat, se opreşte şi-mi arată o casă: Aici locuiesc eu cu soţia. Mama locuieşte în satul următor. În fiecare duminică iau prînzul la ea. Dau din cap.

în pîntecul lumii, 
în placenta mea încăpătoare
aud şi văd şi simt acut. toate războaiele 
cu rădaştele şi cărăbuşii le-am cîştigat,
în toate războaiele cu sărăcia am învins –
uşor, cum învingi ploaia de vară, 
ignorînd-o. 
numai războaiele cu oamenii le-am 
pierdut:
nu pot spune azi „sînt tu atunci cînd 
sînt eu”,